15 citate care să te convingă să citești pe îndelete revista Marea Dragoste de februarie

de

Bucură-te de o nouă întâlnire cu personalități remarcabile, cu oameni frumoși, cu mari iubiri împărtășite! Oglindește-te în mărturisirile curajoase și autentice ale celor care au acceptat să fie oaspeții unei ediții de colecție, dedicate, ca întotdeauna, iubirii, artei, prieteniei, frumuseții, dar și, în mod special, unui mare eveniment al lumii culturale, premiera spectacolului Lucia di Lammermoor în regia lui Andrei Șerban, la Opera Națională București.

Roberto Alagna – Aleksandra, Ornella, Malena

Roberto Alagna: Să știți că la început a fost greu pentru mine, pentru că eu, prin prisma educației pe care am primit-o în familie, am crezut că e prea mare diferența de vârstă dintre noi, căci Aleksandra este mai tânără decât mine, iar asta m-a jenat puțin la început. Acum, însă, m-am obișnuit, iar relația noastră mi-a dat o mare serenitate și parcă am renăscut, din nou vreau să fac proiecte, vreau să fac ceva pentru copilul ăsta, să mă țin bine ca să mă duc înainte cât mai mult cu copilul, m-a și făcut să mă apropii și mai mult de fata mea cea mare, căci în Malena o văd pe Ornella când era mică – e ca și cum viața mi-a dat o nouă șansă! –, iar cu Malena eu știu cum o să fie când va deveni mai mare, căci eu am crescut deja un copil, o fetiță care a devenit adolescentă, a găsit apoi un bărbat și a avut, la rândul ei, un copil, am trecut prin astea. Acum, când mă uit la Malena, e ca și cum Ornella ar fi devenit Malena, Malena a devenit Ornella, și eu mă simt ca într-un vis…

Andrei Șerban – Și dușmanilor mei le sunt recunoscător…

Andrei Șerban: Dacă se huiduie la Opera Națională București e un semn că am pătruns şi noi în Europa! Copiem aşadar nu doar doctorate, ci şi reacţiile străinilor. S-a auzit că la Paris Lucia a fost huiduită (dar şi ovaţionată) cu peste 20 de ani în urmă. Dar, de atunci, în fiecare an, o sală plină până la refuz acceptă unanim montarea mea. TIMPUL SCHIMBĂ MENTALITATEA. La Paris sunt adulat, dar la Bucureşti, după cum mi-a spus cineva “în loc să se pună în genunchi în fața ta, unii te scuipă”. E aproape amuzant. Cum spuneţi, eu tot sper să-i pedepsesc pe români cu mici miracole şi mă bucur că, pentru 95 la sută dintre spectatori, miracolele chiar au loc. Şi nu-i exclud nici pe aceşti “nerecunoscători”, sunt bineveniţi şi ei. Controversa creează multă publicitate, tineri care au ignorat opera vin acum la operă. Deci eu și duşmanilor mei le sunt cu atât mai recunoscător.

Alex. Ștefănescu – Eu și Maria

Mi s-a părut că îmi cunoaște corpul în toate articulațiile lui, așa cum mi-l cunoștea iubita mea când eram tânăr. Am privit-o mai atent. Avea un trup mlădios și puternic. Nu cântărea nici jumătate din cât cântăream eu, dar printr-o combinație de forță și iscusință reușea să mă manevreze fără mare efort. Figura ei, de o frumusețe sobră, era în mod evident a unei țărănci. Și, ca la orice țărancă, se vedea că știe cum se face și se desface orice, că știe secretul vieții. Vorbea puțin, doar atât cât era necesar. Nu își colora cuvintele nici cu o falsă drăgălășenie, ca unele asistente, și nici cu agasare și antipatie, ca altele. Doar mă ținea la curent cu ce facem:

− Acum o să coborâm cu liftul… Acum o să mergem printr-un cordidor lung, de la subsol, ca să ajungem la altă clădire… Acum o să intrăm la tomograf…

Coridorul era nu numai lung, ci și întunecos, vag luminat de led-urile unor aparate fixate pe pereți. Transportarea mea s-a transformat într-o călătorie stranie. Maria era iubita mea, mereu devotată. Dar îmi era și mamă, pentru că mă ducea în cărucior. O mamă tânără cu un copil uriaș, monstruos, pe care totuși și-l iubea, în tăcere.

Simona Catrina – Ursuleț de Ziua (ne)îndrăgostiților

Îl iubeam și, ca orice proastă amorezată taman de cine nu trebuie, făceam tahicardie în fiecare an, așteptând să văd dacă-mi aduce și mie ceva de ziua îndrăgostiților. Nu-mi spusese niciodată „te iubesc”. Multă vreme, nu-mi dădeam seama de ce. Într-o zi, mi-a picat fisa direct pe nas, ca s-o văd: pentru că pur și simplu nu mă iubea. Cel puțin nu așa cum visam eu. Mă iubea ca pe o pisică. În sensul că nu mi-ar fi făcut niciun rău, niciodată, mă mângâia pe cap și îmi cumpăra bunătăți (după care îmi reproșa că sunt prea grasă, dar asta e altă poveste).

Marius Mihalache- Prima întâlnire cu Ara

Marius Mihalache: A fost o revelație destul de ciudată pentru mine. Eram înconjurat de lumea entertainingului, unde este foarte mult fard, foarte multă aparență. Acolo dintr-odată mi-a apărut în față o fată care nu dădea doi bani pe aceste lucruri. Era ea, naturală, în starea ei pură. Și, deși era foarte frumoasă, cu un corp frumos, parcă își ascundea aceste atuuri, lucru extrem de ciudat pentru lumea în care mă învârteam eu, în care toate fetele încercau să-și scoată frumusețea în evidență. Acesta a fost primul lucru care m-a atras la ea din punct de vedere fizic.

Radu Rizea – Feteasca Neagră, o Ciuleandră care-și poartă prima oară ia

Azi sunt la modă extremele. Or mai fi fost, poate vor mai fi. Moda vine și trece. Feteasca neagră nu pleacă nicăieri. Va rămâne aici, ca o oglindă a vremurilor trecute și viitoare, elegantă ca o Ciuleandră care-și poartă prima oară ia la care a cusut toată iarna, arătând-ne așa cum suntem, de fapt – nici simpli, nici complicați, nici în avangardă, nici rupți de vremuri, nici leneși, nici prea muncitori. Dar calzi, omenoși, gata oricând de o vorbă bună, prezenți când este nevoie, supraviețuind mereu oricăror potrivnicii. Feteasca neagră asta face: se potrivește oricând. (Radu Rizea)

Manu Pencea – Iubirea fără iubometru

Nu există „un iubometru” de selecție, ci doar energia care se așază între doi oameni, te miri unde, într-un tramvai, pe o scară de incendiu sau altundeva. Și nu este o coincidență, unic definită de Einstein „este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”. Valentine’s Day este sărbatoarea călare pe clipă, ca să nu poposim retrospectiv pe un sărut, pe o lacrimă sau o promisiune prăfuită. Doar atunci când dispare iubirea, i se atârnă dantele de siguranță, de genul “te iubesc mult”, de parcă ai putea iubi puțin, dar, mai ales, “te iubesc necondiționat!”. ( Manu Pencea)

Loredana – Mă simt mai tânără decât la 19 ani

Loredana: De asta sunt aici ca să încerc și ca să fiu hacker-ul nemuririi, hacker-ul tinereții fără bătrânețe. (râde) Cred că fiecare femeie, fiecare om, trebuie să aibă această dorință în viață pentru că atunci când predai armele, când te lași bătut, când timpul te copleșește cu problemele care vin odată cu trecerea anilor, atunci bați în retragere. Eu sunt o luptătoare și cred că în orice zi pe care o trăiesc trebuie să devin mai bună, mai generoasă, mai frumoasă, și pe interior și pe exterior. Cred că frumusețea e o stare, nu e neapărat făcută din bisturie și din make-up sau din fashion, din stilul cu care te îmbraci. Vine mai degrabă din energia pe care o atragi și o transmiți mai departe. E totul despre ce dai și ce primești. Mă simt mai frumoasă, mă simt mai tânără decât la 19 ani.

Claudia Jimeno – În loc să îi zic “Mă enervezi”, spun “Eu mă enervez când…”

Aş vrea să împărtăşesc şi cu voi cum o simplă regulă de igienă relaţională a Metodei ESPERE® m-a ajutat să îmbunătăţesc foarte mult relaţiile cu familia mea şi, totodată, având efect pozitiv şi asupra tuturor relaţiilor mele. Este vorba despre prima regulă de igienă relaţională care spune aşa: vorbesc despre mine – cu celălalt – folosind EU. Adică vorbesc despre ceea ce gândesc, ceea ce simt, ceea ce îmi doresc, despre frici, despre aşteptările mele şi despre toate lucrurile care există la un moment dat în interiorul meu. Astfel încetez să mai vorbesc despre celălalt, în locul lui. De exemplu: în loc să îi zic “Mă enervezi”, spun “Eu mă enervez atunci când văd şosete în sufragerie şi când aud ţipete”. Sau în loc să dau vina pe partenerul meu, spunîndu-i “Din cauza ta am întârziat”, spun “Eu am întârziat pentru că te-am aşteptat”; sau în loc să îi zici copilului “Eşti un plângăcios”, poţi spune “Mă îngrijorez atunci când plângi”.

De când am început să folosesc această regulă a Metodei ESPERE® (vorbim de anul 2001) viața mea s-a schimbat… (Claudia Jimeno)

Dragoș Bucurenci – Despre curaj și lașitate

Care este cel mai curajos gest pe care l-ai făcut vreodată?

Dragoș Bucurenci: Plecarea în America a fost, din multe puncte de vedere, o aruncare în gol. Nu știu dacă a fost cel mai curajos lucru pe care l-am făcut, dar cu siguranță eu l-am simțit ca atare.

Dar clipa de maximă lașitate pe care a trebuit să ți-o ierți?

D.B.: Eram foarte tânăr, foarte îndrăgostit și foarte naiv și m-am trezit într-un început de relație groaznic de complicată. Ne despărțea aproape totul, ceea ce făcea îndrăgosteala cu atât mai mare. La un moment dat, mi s-a făcut foarte frică de felurile în care risca să mi se complice viața și am bătut în retragere. De atunci, cred că tot ispășesc toate blestemele enumerate de Maria Tănase în „Cine iubește și lasă”.

 

Raluca Kișescu – Un Sfânt (Valentin), un ursuleț de pluș și un copil

Acum mai bine de zece ani am primit un ursuleț de pluș insoțit de o scrisoare. M-a așteptat acasă la întoarcerea dintr-o deplasare de serviciu care nu ținuse cont de manifestările fixe ale iubirii. Nu deranja pe nimeni – nici pe cel care îmi făcuse darul, nici pe mine – că transferul de dar s-a efectuat la o zi sau două după data de paisprezece februarie. În schimb mie mi-a plăcut mult scrisoarea, care era cumva din partea ursului și ursul a fost șmecher în a-l scuza pe stăpân pentru că nu găsise timp și inspirație pentru ceva mai de soi, dar și pentru pocinoagele pe care le mai făcea. Și le făcea, să fie clar. Drept urmare povestea noastră se rupea și înnoda la intervale greu de încadrat statistic, dar cumva supraviețuia. Ursulețul era un pezevenchi: avea o mutră tare simpatică și ținea celebra scrisoare în fularul de la gât unde avea inscripționat și numele. Evident, când mă boceam de amar și dor, îi zăream ochii și reciteam scrisoarea. Mă păcălea de fiecare dată – ca să nu recunosc că de fapt mă păcăleam doar eu – că merită să rămânem împreună. Ursul, nu el. (Raluca Kișescu)

Sabino Lenoci – Opera din București poate sta alături de marile teatre ale lumii

Sabino Lenoci: În România este prima oară când vin. Nu e prima oara când sunt invitat, dar e prima oară când am putut veni, și am găsit aici o realitate foarte frumoasă, un teatru solid, foarte bine organizat, cu un organism de oameni foarte eficienți, iar într-un oraș care, scuzați-mă că fac o asemenea afirmație, nu este considerat un oraș cultural la nivel mondial, să ai o Operă ca aceasta, cu un spectacol la acest nivel internațional, cu o organizare atât de bună, e ceva foarte rar, foarte frumos. Sunt marile teatre din lume, Metropolitanul, Scala, Opera din Roma, care au propria lor identitate, însă ce am văzut aici în aceste două zile poate situa Opera din București alături de marile teatre ale lumii.

Luminița Arvunescu- Opera FANtastica

Luminița Arvunescu: Mi-am dorit să fac din aceste întâlniri, niște întâlniri magice și, dacă se poate, memorabile: întâlniri de la care artiștii-invitați, dar și cei din public, să plece cu sufletul plin, în sărbătoare. Am știut de la bun-început că apelez la un format pe care-l pot rata glorios, dacă nu am alături de mine atât invitații, cât și colaboratorii potriviți. Spațiul adecvat. Poate chiar și… publicul potrivit. Așa că, mă agit mult până când pun totul cap la cap și sunt foarte atentă, atât în alegerea partenerilor de dialog, cât și a sălilor în care organizăm aceste întâlniri (criticul muzical Costin Popa le-a numit “Saloanele Operei FANtastica” atunci când a evidențiat demersul meu în paginile cotidianului „Adevărul”). În consecință, invitații mei au fost și vor fi întotdeauna nu numai artiști de renume – artiști capabili să susțină un program muzical consistent, care să ne facă întâlnirea plăcută! – ci, în primul rând, modele umane…

Anca Rădulescu și miracolul maternității

Cu un aparat așa cum nu existau în Piatra Neamț, Anca a auzit bătăile inimii copilului ei, iar momentul acela i s-a părut cel mai înălțător, cel mai emoționant, cel mai frumos dintre toate cele trăite până atunci. Avea și să nască ușor, natural, deși totul era pregătit pentru cezariană.

„Medicul îmi spunea «ia vezi, Țiganco, să nu cumva să naști acum, că mă duc să pregătesc blocul operator». Dar nu a apucat medicul să urce la etaj să pregătească blocul operator că l-au strigat asistentele să se întoarcă, fiindcă nasc. Și am născut normal, în zece minute. Datorită lui și Mihaelei o am pe Ioana. Dacă nu era Mihaela să mă ducă la Bogdan Marinescu, nu o aveam pe Ioana, sunt convinsă”.

Ioana s-a născut pe 28 aprilie 1995 și a adus cu ea lumină, și dragoste, și liniște…

Marcello Mottadelli – Dirijorul deține cheia spectacolului

Marcello Mottadelli: Am sacrificat totul. Mă hrănesc pentru muzică, respir pentru muzică, mă odihnesc pentru muzică, tot timpul îmi este gândul la ea. Mai ales la un asemenea spectacol, mă simt de parcă aș avea toată lumea pe umerii mei. Dirijorul deține cheia spectacolului, deci cea mai mare responsabilitate este a mea și mi-o asum, nu îmi este teamă. Este presiune multă și din partea mass-mediei, dar presiunea mă ține viu și mă stimulează să devin și mai bun. Sunt puțin diferit de colegii mei, căci eu lucrez foarte mult cu motivația oamenilor, pentru că motivația poate face minuni. Dacă nu ai o echipă strălucită, dar descoperi cum să o motivezi, o poți ajuta să depășească obstacole mai mari decât și-ar putea imagina. Același lucru se întâmplă și cu orchestra. Trebuie să le oferi ceva în care să creadă, să îi faci să înțeleagă că sunt indispensabili și că toți avem aceeași direcție. Este o forță care poate depăși obstacole incredibil de mari.

Este o formă de dragoste?

M.M.: Mai mult decât dragoste…

 

Categorii:
Personalitati

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *