A ieșit pe piaţă un nou număr, dedicat lunii iunie 2017, al revistei Marea Dragoste/revistatango.ro, o ediție ce propune cititorilor săi întâlniri de excepţie cu personalităţi marcante ale vieţii româneşti care se dezvăluie cititorilor în interviuri captivante şi texte de-o frumuseţe tulburătoare, fie romantice, fie practice, fie pline de umor sau de informații interesante, alături de fotografii inedite.
În luna copilăriei, personalitățile invitate au povestit despre primii ani ai devenirii lor, iar revista include și materiale dedicate experienței sarcinii și maternității, transformărilor din adolescență sau relației speciale pe care o au copiii și părinții cu școala.
Erou al uneia dintre coperte este marele actor Marius Manole, iar, pe cealaltă parte, adolescenta Ilona Năstase dezvăluie publicului câteva file din jurnalul său nonconformist.
Cunoscuta și talentata jurnalistă și scriitoare Dara Codescu (mama Simonei Catrina), creatoarea celebrei rubrici Radar Tv din cotidianul Național, revine cu texte fermecătoare în rubricile sale, Dara’s Dream și Radar de Mai și, începând cu această ediție, revista va include și un grupaj de citate pe tema dezbătută în ediția curentă din textele Simonei Catrina apărute de-a lungul anilor în revista noastră.
O nouă ediţie a singurei reviste pe care o citeşti din scoarţă-n scoarţă şi o iubeşti pentru totdeauna se găseşte la centrele de difuzare a presei din întreaga ţară, iar noi vă propunem 17 citate-aperitiv, care să vă convingă că nu veţi putea lăsa din mână revista după ce o veţi deschide.
Gigi Căciuleanu – Ca o salcie japoneză
Când eram mic, vorbeam în somn o limbă necunoscută. Mama m-a dus la psihiatru din cauza asta. Ea vorbea multe limbi şi, totuși, nu a reuşit să identifice nimic din ceea ce spuneam, la fel cum nu a reușit să identifice un copac pe care îl aveam noi în curte. Ulterior, a aflat că e o salcie japoneză. Poate aşa vorbeam şi eu, ca o salcie japoneză.
Din materialul Gigi Căciuleanu: Copilăria, ca stare de spirit, este motorul existenţei mele artistice
Marius Manole- Puterea exemplului
Actorii se plâng mult la noi în ţară… Că nu au condiţii, că nu sunt respectaţi…
Marius Manole: Vi se pare că profesorii sau medicii sau alte categorii sociale au condiţii şi sunt respectate? Nu! Nimeni nu e respectat, dar ăsta nu e un motiv să stai acasă. Vorba Oanei Pellea, după ce mor şi o să mă întâlnesc cu Bărbosul şi mă va întreba ce am făcut cu viaţa mea nu o să pot să îi spun: Știţi, n-am făcut mare lucru, că eu vin din România unde oamenii sunt mai săraci şi nu am fost respectaţi… Dacă niciunul dintre noi nu ar face nimic, da, ai zice că într-adevăr nu se poate, dar din moment ce nişte oameni au putut, ăia ce au avut, două capete? Pe lumea asta mai există şi puterea exemplului. Şi eu mă gândeam la asta când am plecat de la Iaşi. Citeam interviuri cu Claudiu Bleonţ, foarte în vogă la vremea aceeaa, şi vedeam că se poate. Eu aşa am făcut foarte multe. Prin puterea exemplului. Aşa m-am lăsat de fumat, aşa mi-am luat permisul de conducere… M-am gândit că dacă alţii pot, trebuie să pot şi eu.
Din interviul Marius Manole: Pentru români, eşti cineva abia după ce ai apărut la televizor
Simona Catrina – Instrumentul carismatic de manipulare
Bebelușul este, într-adevăr, un instrument carismatic de manipulare, toată lumea se înmoaie în fața unei asemenea păpuși pufoase, un omuleț grăsunel și frumos, mirosind a lapte și nevinovăție. Dar misiunea lui strategică nu se termină niciodată. Copilul va rămâne toată viața arma din sertar. Va fi argumentul plantat magistral între bocet și amenințare, atunci când soțul se pregătește să te lase pentru alta, o zăpăcită a cărei burtă plată și fermă n-a cunoscut miracolul vergeturii și binecuvântarea țesutului rămas flasc după naștere. Ce știe ea ce experiență divină e să alăptezi, să vezi cum tu, care pe vremuri nu purtai sutien, fiindcă sânii stăteau singuri, acum tragi de copci și bretele, ca să-i mai salți de pe pântec?…
Și tâmpita asta vrea să-ți distrugă familia, dar nu va reuși, fiindcă împingi copilul în ring și-l ameninți pe curvar că e ultima dată când își mai vede progenitura, dacă nu renunță la matracucă. În cazul în care el cunoaște legile și știe că tribunalul îi va da voie să-și dea copilul în bărcuțe duminica, treci la gestionarea de urgență a crizei: copilul este învățat să-i spună lui taică-su „te urăsc“ cu frecvența cu care pe vremuri îi spunea „mai vreau biscuiți“ sau „fac pipi“.
Faza a treia a iadului include tabloul general, în care tu prezinți situația cu bățul pe hartă: dacă el, bărbatul, se mută la noua lui iubire, tu te sinucizi, iar copilul va ajunge pe drumuri, fiindcă „aia“ n-o să-l crească niciodată, că nu e fraieră.
Ceva din toate astea tot își va face efectul, mai devreme sau mai târziu.
Din grupajul Gustul unei fericiri demente – Citate despre copii, copilărie, relații cu și fără copii – de SIMONA CATRINA
Alex. Ștefănescu – La Paris
Mă plimbam prin Paris, singur și melancolic, și vizitam tot ce se putea vizita. La un moment dat, dus de un șuvoi de oameni și încurajat de un afiș pe care se menționa că intrarea este liberă, am ajuns pe un stadion mic (dar surprinzător de mare, pentru zona centrală a metropolei în care se afla). Se sărbătorea acolo împlinirea a nu știu câți ani de la înființarea jandarmeriei franceze. Am luat loc în tribună, alături de câteva mii de alți oameni, foarte diferiți între ei, femei și bărbați, bătrâni și copii, albi, negri și asiatici. Predominau numeric bărbații îmbrăcați în uniforme miltare pompoase, cu fireturi și decorații.
În arenă, jandarmii făceau demonstrații de virtuozitate polițienească: călare pe cai atent țesălați, cu cozi împletite, sau pe motociclete sofisticate executau acrobații spectaculoase, urmărite cu un murmur de admirație de toți cei prezenți. O tânără așezată în stânga mea rămânea însă tăcută și avea un zâmbet trist. Bărbatul aflat pe scaunul următor, corpolent, cu un început de chelie, încerca mereu s-o antreneze și pe ea în frenezia generală, dar nu reușea.
Din rubrica Timp Retrăit: Excusez-moi – de Alex. Ștefănescu
Oana Moraru – Cel mai important lucru învățat
Cel mai important lucru l-am învățat târziu, după 40 de ani, când am început să-mi dau libertatea să trăiesc fără să-i mai pun pe alții ca prioritate, ci pe mine. Am învățat că noi, oamenii, putem realmente controla ce gândim, putem alege ce simțim, cum alegem hainele de dimineață. Am realizat într-o zi cum mintea ne trăiește pe noi, cum alergăm ca șoriceii pe rotița gândurilor, cum nu știm să conștientizăm ce simțim și cum ne lăsăm pradă biologiei și culmea, ne simțim și victime pentru asta.
Din interviul Oana Moraru: Suntem ființe emoționale care gândesc. Nu ființe gânditoare care și simt
Viorel Ilișoi – Încă mă mai caut, risipit
Când mă uit în urmă, îmi vine să spun că n-am făcut nimic ca să ies viu și cu mintea întreagă din toate aceste încercări. Când viața îți trage preșul de sub picioare, cazi – nu ajută o strategie de menținere pe verticală. Atunci intervin reflexele supraviețurii. Pe mine m-a ajutat mereu un instinct formidabil de supraviețuitor. M-am dus mereu, parcă legat la ochi, fix către spărtura prin care se putea evada dintr-o situație grea. Am suferit mult, am avut puterea să îndur. N-am niciun merit, așa m-am născut. Dacă sunt aici, la discuții cu voi, e poate și pentru că încă n-a apărut acea mare lovitură pe care să nu o pot suporta. Moartea mamei m-a dărâmat, m-a împrăștiat peste tot ca pe pulbere și n-am reușit nici azi să mă adun de tot, încă mă mai caut, risipit, mă mai strig până când voi putea accepta că acesta sunt eu, noul Viorel Ilișoi, cel fără mamă. Este exemplul cel mai bun de fel în care trebuie nu să-ți depășești o traumă, ci s-o interiorizezi, să mergi împreună cu ea și s-o lași să te definească. Dar cu grijă, să nu te desfigureze. Nu poți să spui: asta e viața mea, iar acelea sunt necazurile, cumpenele, neîmplinirile, dezamăgirile. Merg toate la un loc în acest mănunchi dureros de frumos.
Din interviul Viorel Ilișoi: Iubirea e totul. Ce nu iubești, în orice fel ai iubi, nu există
Volumul “Cele mai frumoase reportaje“ de Viorel Ilișoi poate fi comandat AICI.
Ilona Năstase – Wonder
Astăzi am văzut trailerul de la filmul Wonder, ce urmează să iasă pe piață în curând. M-a impresionat foarte tare! Este vorba despre Auggie, un băiat de 10 ani care s-a născut cu o diformitate facială şi despre cum i se schimbă viaţă odată cu decizia de a renunţa la homeschooling şi de a merge la o şcoală; despre cum unii copii râdeau de el, despre cum depăşeşte toate greutăţile şi despre cum îşi face primii prieteni care ajung să îl cunoască pe Auggie din interior, nu să îl judece doar pentru exterior.
De ce să judeci pe cineva doar pentru că are ceva diferit sau că face ceva în plus sau în minus? Aşa este antrenată natură noastră – atunci când vedem ceva diferit, avem două variante:
- Ne este frică de el
sau
- Ne batem joc de el.
Nu înţeleg cum de totul se rezumă la aceste două reacţii, dar amândouă mă supără atunci când am parte de ele. Vreau să fiu curajoasă. Doar când sunt tolerantă și curajoasă și bună mă simt mândră de mine și mi se pare că totul este mai puțin complicat.
Din articolul Ilona Năstase – Jurnalul unei adolescente care vede prea bine
Romanița Iordache – Să ne ținem de mână
Ca femeie heterosexuală, ca mamă, ca om care își găsește echilibrul în practicarea îndemnurilor cristice îmi e greu să înțeleg în ce fel relația noastră de dragoste și de respect reciproc poate fi pusă în pericol de felul în care alții își trăiesc viața de familie, sau, reciproca, în ce fel familia noastră ar putea pune în pericol familia altora. Noi am ales de 17 ani să fim împreună și tot de 17 ani eu ajut ACCEPT, așa că tema drepturilor LGBTIQ e parte din discuțiile dintre noi sau cu prietenii și familia de ceva vreme. Homosexualitatea și cuplurile de același sex din jurul nostru nu au fost contagioase, nu ne-au dus spre drumul pierzaniei cu care ne tot amenință poliția locală a moravurilor. Din contră, văzând provocările cu care se confruntă cuplurile de același sex, am învățat să apreciem și mai mult norocul incredibil pe care îl avem pentru că ne-am găsit unul pe celălalt, ne-am acceptat unul pe celălalt, am crescut împreună, întâi doar noi doi și apoi împreună cu copiii noștri, și că putem să mergem de mână zâmbind. Ne place tare mult să mergem de mână când ne plimbăm. E un lucru atât de simplu și atât de natural; cu toate astea mulți dintre prietenii noștri nu pot face acest gest minim de afecțiune pentru că le e teamă.
Din interviul: Romanița Iordache: Ca părinți, suntem responsabili și pentru societatea în care vor trăi copiii noștri
Andreea Ogăraru – Occidentul și România
Occidentul a fost lucrarea mea de licenţă, şi mai apoi de master, subiectul fiind ţara mea. Sper să îmi iau şi doctoratul, cu brio! Asta ar însemna să revenim acasă şi să implementăm tot ceea ce am învăţat în cei 11 ani de occident, în domeniile: sport, management, marketing, sponsorship, comunicare, relaţii publice, CSR, coaching, psihologie, analiză, dezbatere, strategie şi altele… Căci România este pentru noi povestea unei iubiri totale, teribile, dar neîmplinite. Este iubirea aceea în care ai dat totul, bun şi rău, care nu îţi aparţine, dar care nu se uită niciodată. Este ca fiinţa ce te cunoaşte cel mai bine şi pe care o cunoşti la fel de bine. Cea faţă de care nu te poţi ascunde nici cu machiaj, cu haine frumoase, cu zâmbet forţat căci te citeşte dincolo de orice artificii.
Din interviul Andreea Ogăraru: România este pentru noi povestea unei iubiri totale, teribile, neîmplinite
Dara Codescu – Iubire și neiubire
Am cunoscut oameni care au îmbătrânit în singurătate, fie blazaţi şi sceptici, fie dospind de ură împotriva a tot ce-i înconjoară. Şi nu poţi să nu te întrebi: sunt neiubiţi de nimeni pentru că aşa a vrut destinul implacabil sau vina e chiar a lor? Eu nu cred că un om care-şi poate iubi semenii nu are parte de iubire, la rândul lui. Am traversat destul de mulţi ani, încât să pot înţelege că incapacitatea de a iubi este o infirmitate. Şi asta sună ca o condamnare, ca o sentinţă cu închisoarea pe viaţă! O închisoare din care nu mai poţi ieşi, pentru că tu însuţi ai ferecat porţile şi ai aruncat cheia. Pentru că ai ales să nu te salvezi şi nici să vrei să fii salvat! Pentru că ai gonit lumina şi ai ales partea întunecată a drumului tău. Nu există neiubire, fără ura, fără egoism, fără intoleranţă, fără suspiciuni şi gustul răzbunării, fără uscăciune sufletească şi neiertare!
Din editorialul Condamnați la neiubire de Dara Codescu
Alice Năstase Buciuta – Răbdare și trădare
Visăm toată viaţa la câte un soţ model, care să provină dintr-o familie în care părinţii s-au iubit mult şi statornic, la fel ca bunicii şi ca străbunicii lui. În care femeile sunt adorate şi respectate prin cutumă, în care înşelătoria sau agresivitatea e dispreţuită ca un viciu de joasă speţă, iar iubirea împlinită, împărtășită e considerată un sanctuar al liniştii şi al împăcării. Dar pentru că inima nu are niciodată răbdarea cercetărilor genealogice, ne îndrăgostim abrupt, de oameni pe care nu îi cunoaştem şi, cel mai probabil, nu îi vom cunoaşte niciodată. Şi apoi încercăm să aflăm dacă ar fi mai bine să trădăm noi primii sau să aşteptăm să fim înşelaţi. Dacă e într-adevăr spre binele familiei sau doar spre tihna laşităţii noastre să iertăm micile rătăciri extraconjugale şi să ne prefacem că le-am uitat, urmând să dăm amintirile crunte jos de pe panoplie doar în zilele marilor certuri. Şi dacă, înţelegând că am pornit-o cu stângul pe drumul iubirii, mai e posibil, cumva, să o luăm cu adevărat de la început.
Din editorialul Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face de Alice Năstase Buciuta
Manu Pencea – Un bărbat. Un copil
Îți trebuie ani ca să iubești un bărbat și îl pierzi într-o clipă, iar un copil, îți trebuie doar o secundă să îl iubești și nu-l mai pierzi niciodată.
Într-o zi de iunie, mi-am luat viața în mâini, o desagă de rafie cu miros de leuștean, și am am scuturat-o nervos ca să-mi număr nu-urile și da-urile, până am ajuns la fundul sacului. Am bocit ca o zuză până când mi-a zâmbit lumina prin pânza sacului golit. Lumina se chema Copil. Iubești părinte, soț sau frate și apare, Copilul care, fără să zică nimic, dar nimic, te învață totul despre iubire. Numai că atunci când vine copilul, poate veni și divorțul.
Din editorialul Între oglinzi de Manu Pencea
Alexandra Bădoi – Naștere naturală vs. cezariană
Nicio gravidă nu este informată impecabil, indiferent de părerea ei despre asta. Cam asta a fost în cazul meu. Primul duş rece: când am avut copilul în braţe și am înțeles că tot ce ştiu se aplică prea puţin.
Primul duel s-a purtat între naştere naturală versus cezariană. Decât să spui cu voce tare într-o adunare de mai mult de două femei, fără să te numeri şi pe tine, că vei naşte prin cezariană la cerere, mai bine intri într-o cuşcă cu lei cu mâinile goale, mirosind a friptură. Apreciez grija celorlalte femei pentru copilul meu, am o mică obiecţie, totuşi, atunci când vor să îl apere de mine. Şi mai este un lucru al cărui sens îmi scapă. Dacă spun că o să fac cezariană la cerere, primesc două palme şi un ciucure de argumente: copilul o să fie bolnăvicios, sensibil şi cu imunitatea la pământ, creierul nu e dezvoltat complet şi deci, sunt şanse să fie şi prostuț, iar eu sunt o mamă inconştientă, egoistă şi, practic, o non-femeie, pentru că nu-mi îndeplinesc menirea, aceea de a mă perpeli în chinurile facerii. Însă, dacă aş fi nevoită să fac cezariană din „n” motive medicale, atunci e ok. Doar sunt atâţia copii născuţi aşa, care sunt şi premianţi, şi sănătoşi. Chiar ele cunosc câţiva. Şi, până la urmă, e important ca mama şi bebe să fie bine, nu cum a fost naşterea. Deci? Ca să împac şi capra hotărârii mele, şi varza îndoielii, am făcut o cezariană la cald, după ce s-a declanșat travaliul.
Din articolul Alexandra Bădoi – O mamă ca oricare altă mamă
Raluca Kișescu – În pas alergător cu mine însămi
Într-o zi de Crăciun, un prieten a murit. Era tânăr, ca noi toți de altfel, cei care sărbătorisem împreună cu el douăzeci de ani de la terminarea liceului. Era prima dată când cercul acela preda membri unei alte lumi, inainte să se dumirească despre cea de aici. Colega ale cărei picioare ne dădeau bătăi de inimă la orice petrecere în care erau expuse strângea acum mucurile de la lumânările priveghiului. Dezinvoltul cu glumele mereu în buzunarul potrivit stătea acum ascuns după un stâlp, de groaza de a-și privi colegul de bancă pentru ultima dată. Eram cu toții dezgoliți de bucuria, entuziasmul, încrederea că nimic nu ni se poate întâmpla…încă!
Ningea cu fulgi mari și oamenii își pregăteau rezoluțiile noului an: să se lase de fumat, să slăbească, să facă sport, să mănânce sănătos, să meargă în vacanțe, să… Mi-am amintit că eram, din nou, în întârziere cu lista mea. An de an, de când devenise o modă să avem aspirații atent planificate în timp și mai ales scris, înșiram obiective pe care nu le respectam nici măcar parțial. Eram însă recunoscătoare chiar și pentru parțialul acela, căci îmi confirma iluzia că nu pierd timpul.
Din articolul Într-o marți și-ntr-o duminică m-am simțit cel mai bine cu mine de Raluca Kișescu
Gáspár György – Iubirea de ieri, iubirea de azi
Iubirea părinților și a bunicilor noștri avea o conotație diferită, era mai pragmatică și mai asumată. Dacă mă gândesc la relația de cuplu a bunicilor mei, iubirea lor era definită de firescul natural al lucrurilor. Bunica gătea pentru că știa că aceasta îi este responsabilitate, bunicul muncea la câmp pentru că așa a făcut și tatăl lui, și împreună își creșteau cum știau ei mai bine copiii. Astfel, putem spune că între ei era iubire, dar una invizibilă. Știu că ei se iubeau, dar nu așa cum se întâmplă în zilele noastre. Vremurile moderne au adus cu ele și o libertate în exprimarea iubirii, un sentiment al îndreptățirii sănătoase și al curajului de a scrie finalul unei povești în doi, dacă simțim că nu suntem fericiți și nevoile noastre nu mai sunt satisfăcute. Cred că nici în cuplul bunicilor mei nu erau toate nevoile satisfăcute, dar ei nu-și puneau astfel de probleme. Ei și-au unit viețile și au trăit cu adânca convingere că, indiferent dacă au ales bine sau rău, nu mai este spațiu pentru altceva. În prezent, însă, suntem mult mai conștienți și poate mai documentați cu privire la ce înseamnă iubirea și nu ne mai mulțumim cu puțin. Este adevărat și că toată această mentalitate democratică, în ceea ce privește relațiile de cuplu, este exprimată uneori prin ieșirile premature dintr-o relație, dar există și situații în care partenerii recunosc conștient că iubirea s-a stins și că responsabilitatea lor este să o reaprindă cu altcineva, în altă parte.
Din interviul Gáspár György: “Primește iubirea pe care o dorești”, o șansă unică pentru fiecare cuplu să facă schimbări
Sorana Negrea – Când publicul e format din copii
Este mult mai dificil. Copiii sunt mult mai sinceri în reacţii, dacă îi plictiseşte ceva, dacă le place sau nu le place ceva, au nişte reacţii mult mai exacerbate decât un adult care se stăpâneşte mai mult. Ei nu au foartă multă răbdare, iar copiii care vin acolo sunt, în general, copii mici-mici, în şcoala primară sau chiar la grădiniţă. Este foarte greu să stea cuminţi, ei se agită în prezenţa altor copii. Dacă le place, vezi pe chipurile lor, uneori chiar ţipă, iar dacă sunt plictisiţi, la fel, este foarte vizibil, încep să vorbească între ei sau să se joace. Este mult mai greu să le captezi atenţia decât unor adulţi, care chiar dacă, poate, se mai și plictisesc, nu o arată (râde). Dar, pe de altă parte, în momentul în care te aplaudă la final sau se uită la tine fix şi îţi zâmbesc, ai o foarte mare satisfacţie.
Din interviul Sorana Negrea: Am știut dintotdeauna că acesta este drumul meu
Cătălin Țoropoc – Împlinirea
Trăiesc o perioadă de mare împlinire sufletească, și în plan personal, și profesional. Eu și soția mea suntem de zece ani împreună, căsătoriți de şapte ani, iar copilul nostru pe care ni l-am dorit și l-am așteptat este cea mai mare bucurie a noastră. Simt că toate au venit exact la momentul potrivit, nu am forţat lucrurile în niciun fel. Iar copilul este fascinant, nu-mi pot lua ochii de la el, mă surprind privindu-l şi minunându-mă, pentru că pur și simplu simt că, odată cu el, a început o altă viaţă, nu doar în familie, ci chiar şi în zona profesională. Copilul acesta a venit parcă anume să mă împlinească, să ne împlinească pe amândoi.
Din interviul Cătălin Țoropoc: Dumnezeu nu spune niciodată „Nu”!
Coperta revistatango.ro – Marea Dragoste, Marius Manole / Ilona Năstase, iunie 2017
Mi-as fi dorit tare mult sa o pot cumpara….dar sunt asa departe..