Cale de trei kilometri, de-a lungul căii ferate care-i aducea odinioară pe regii României să-și vadă centrul de performanță din Segarcea, drumeagul de țară urcă și coboară pante mai line sau mai abrupte, ocolește iazuri și canale săpate pentru a strânge apele ploilor, mângâie marginea unui mic parc dendrologic și, în genere, delimitează marginea sudică a podgoriei. Apoi urci vreun kilometru pe la „carieră”, până la recent plantata lizieră de plopi și salcâmi, puși acolo pentru a sta în calea crivățului, te întorci alți trei kilometri până spre poarta păzită, mergând mereu pe coasta amfiteatrului, faci dreapta pe drumul de beton, înainte de parcelele de Cabernet și cobori până la cramă.
Așa ar arăta o tură primprejurul Domeniului Coroanei Segarcea. Într-o zi oarecare, poți să te bucuri de perfecțiunea geometrică a rândurilor de vie, de felul în care se aliniază spalierii metalici, creând irizații din orice punct ai privi, sau alternanța rândurilor înierbate și a celor săpate, în contrast complet cu petecele de vegetație spontană și pâlcurile de copaci bătrâni de un veac.
La acest sfârșit de aprilie, însă, faci acest drum cu privirea ațintită în jos, urmărind o dungă neagră, lată și mirositoare, care nu doar înconjoară via, ci se strecoară pe fiecare cale de acces din podgorie, desenând întunecat un grilaj care delimitează fiecare parcelă de vecinele ei. Pe ici, pe colo, un maldăr de cenușă sau un ghem diform de sârme stau mărturie nopții dintre anotimpuri.
Avusesem primul ghiocel pe 22 februarie, iar via a plâns înainte de sfârșitul aceleiași luni. Primii copaci au înflorit înainte de Mărțișor. Berzele s-au întors pe 21 februarie, gărgărițele au reapărut la început de aprilie, iar ultima decadă a lunii debuta cu câteva zeci de bondari mari bâzâind printre florile dimprejurul cramei. Răsuflam ușurați și ne băteam unii pe alții pe spate, ușurați că a mai trecut o iarnă, aproape că zâmbeam la gândul că de aici încolo nu ne mai batem decât cu problemele verii – arșiță sau ploi nesfârșite, grindină, mucegai, mană, făinare – lucruri care nu ucid via. Și a venit frigul. De la știri n-am aflat decât că și anul acesta vom mânca mere din Turcia, prune din Bulgaria, cireșe și vișine de prin alte țări. Ce s-a întâmplat în podgorii nu se știa. Pe unele rețele sociale au bântuit fotografii din Chablis, unde vase speciale cu cărbuni aprinși erau așezate ordonat printre rândurile de vie. Unele erau de anul trecut.
Noaptea brumei din România nu a ajuns la știri. Și, de fapt, nici nu contează. Contează mai mult că am aflat ce oameni de ispravă avem. În noaptea dintre 21 și 22 aprilie, când cei mai mulți se bucurau de începutul de weekend sau începeau pregătirile pentru Sfântul Gheorghe, 300 de oameni aprindeau cauciucuri, găleți cu lemne și baloți de paie de-a lungul și de-a latul podgoriei Domeniului Coroanei. Copacii, gărgărițele, bondarii mințiseră. Nu era încă primăvară. Păcălită de soare, via născuse ”căpușele”, mugurii infimi din care urmează să se nască flori, apoi struguri – mici cât o gămălie de ac. Cele două-trei grade sub zero anunțate peste noapte ar fi omorât totul, până la ultimul mugur. Un ac de gheață, o urmă de brumă era suficient pentru a pierde toată recolta din acest an. 300 de oameni și mii de focuri controlate, întinse pe aproape 300 de hectare au învins frigul și bruma, au spus un enorm ”Nu” ultimei răsuflări a iernii.
În urmă au rămas drumurile și potecile înnegrite. Străbătându-le la pas, vezi printre rânduri butuci care nu seamănă cu vecinii lor – sunt mai mici, mai subțiri, de parcă ar fi fost lipsiți de hrană. Sunt butucii replantați pentru a înlocui victimele gerurilor de iarnă. Anual, câteva sute sau mii de plante îngheață și nu mai pot fi aduse la viață. Face parte din jocul vieții și al morții pe care oricine muncește pământul îl învață și-l cunoaște intim, altfel decât noi, cei dintre betoane și ferestre termopan. Un frig de primăvară nu ucide butucii, însă ucide orice speranță pentru acel an. Ucide vise, de-a valma cu bugete, proiecții, canale de distribuție, liste de vin din restaurante, ucide legătura cu oamenii pe care i-ai convins, în ultimii 15 ani, să caute vinul tău. Brusc, mirosul încă persistent al cenușii și al cauciucurilor arse e mai plăcut decât a fost vreodată.
300 de oameni ne-au dat șansa să evităm înghețul. Ne-au lăsat speranța vie și ne-au permis să mai visăm o vreme la ce putem face în acest an. Noaptea dintre anotimpuri a trecut, e primăvară (încă!), e vreme de roze-uri, și ce roze ar fi mai potrivit, după aceste spaime, decât Minima Moralia Speranță?!
de Radu Rizea
