În iulie 2005, poetul Adrian Păunescu a acceptat să fie semnatarul rubricii noastre De ce iubește el femeile? și, pentru o lună, a devenit colaboratorul ilustru și desăvârșit al publicației noastre, pentru care a scris acest text inedit, splendid, copleșitor.
Pe 20 iulie 2016, poetul ar fi împlinit 73 de ani și, cu siguranță, dacă destinul ar fi fost mai milos și l-ar fi îngăduit mai departe la masa de scris, ar fi continuat să-și așeze în cuvinte iubirea față de femeie.
Multă vreme n-am putut fi liniştit, de grija femeilor pe care nu le cunoşteam şi pe care mă temeam că nu le iubeşte nimeni aşa cum ar fi meritat. Mă comportam cu fiecare femeie pe care o întâlneam conform acestei frământări faţă de totalitatea femeilor.
Îi vedeam pe bărbaţii din jurul meu preocupaţi de cu totul altă ţintă decât satisfacţia femeii. Îmi era ciudă pe ei că nu se luminează şi nu se simt înaripaţi în vecinătatea unor femei pe care aveau norocul să le cunoască şi să le domine. Eram trist că ele se lăsau domesticite de tot felul de mici brute ocazionale şi, în prea multe momente publice, râdeau din orice, se lăsau copleşite de vulgarităţi îmbietoare, trăiau ca beţivii între larma câtorva mese de crâşmă şi nostalgia paradisului.
Dominanta vieţii şi literaturii mele a fost, mai explicită sau mai tăinuită, iubirea de femeie. Nimic din toate bunurile lumii nu m-a însufleţit şi nu m-a chemat ca farmecul femeii. Era frig şi nu mi-era frig aşteptând o femeie. Un drum de necuprins mi se arăta în faţă şi, dacă femeia dorită apărea în relaţie cu acest drum, drumul mi se părea scurt şi cuprinzător. Nu ştiu să înot, dar, pentru că o dată la mare femeia pe care o iubeam era să se înece şi m-a strigat să o salvez, am sărit în apă, am pierdut contactul cu fundul marii şi, din dragoste şi disperare, am salvat-o. Că e aşa va poate confirma chiar ea, mama copiilor mei, Ioana şi Andrei. Mai mult decât atât, am observat în acele momente cumplite că mi-ar fi fost cu neputinţă să accept ca altcineva în locul meu, să o salveze pe cea periclitată. Nu m-aş mai fi simţit demn de existenţa noastră comună.
Îi spuneam unui om care, acum câţiva ani, se mira de vehemenţa şi curajul cu care îmi deschisesem sufletul în public, scriind două cărţi punctuale de dragoste, că, dacă nu aş fi scris acele două cărţi de dragoste, aş fi murit. El voia să mă audă explicând cum am traversat perioada umilinţei de a fi recunoscut o înfrângere în dragoste. Nu aveam cum să-i confirm bănuiala. Căci logica vieţii a pus lucrurile la locul lor: din acea umilinţă aparentă, pe care am ales să o trăiesc şi să o traversez, a ieşit pentru mine biruinţa a două cărţi de referinţă, iar pentru umilitoarea mea muză a ieşit, iată, după puţini ani, un anonimat cu slabe pâlpâiri momentane de celebritate. Fără să fi dorit să fac un scenariu, iată că filmul care a ieşit demonstrează superioritatea sincerităţii şi onestităţii cu care un bărbat a putut ataca tema umilinţei din iubire şi a învierii din condamnarea la moarte, prin creaţie.
Mă contemplu şi îmi dau seama că, fără a trăi în acelaşi fel şi cu aceleaşi devastatoare consecinţe existenţiale, iubirea, nimic din ceea ce fac, nimic din ceea ce visez, nimic din ceea ce trăiesc nu ar putea exista fără ea. Ziceam acum câţiva ani că iubirea e motorul a tot şi a toate. Zic astăzi că motorului îi trebuie, în mod cinic, trecătorul combustibil al vieţilor noastre. Dacă ar fi să recenzez iubirile mele, de-a lungul acestor ani cât veacul, m-aş putea considera bogat de atâtea cărţi întâmplate şi prea puţine scrise, de atâta monotonie şi de atâta diversitate, de atâta repetată senzaţie că mă sfârşesc şi de atâta surpriză că nu m-am sfârşit. Iubind sălbatic sau iubind tandru, făcând copii sau construind zădărnicii, neacceptând că femeia e egala mea, ci că femeia e mai sus decât mine, chiar şi atunci când i-am fost salvator, dascăl, sau purtător de liră, am fost dăruit şi am fost generos, am iscat în jurul femeii primejdii şi am sărit în primejdii să o scot de acolo, am iubit-o clasic şi am adorat-o suprarealist, nu m-am temut de nimeni şi de nimic, făcându-i dreptatea de a o iubi şi nedreptatea de a o uita. Am lăcrimat aproape feminin şi am fost un mascul profitor, am trăit tot ce se poate omeneşte simţi pentru femeie. Am fost inventiv şi am fost stupid, am scris cărţi şi am făcut parastas pentru tăceri, m-au surprins pândarii din satul meu cu prima dintre ele în porumbiştea din deal şi ştiu şi ce loc o să-i destinez, cândva, celei din urmă.
Dragostea faţă de femeie este, în zilele şi nopţile lumii, singura poezie adevărată care ne-a mai rămas şi care, paradoxal, nici nu mai are nevoie de noi, căci se scrie singură. Atunci când toate se vor epuiza sub cer, atunci când civilizaţii vor fi gata şi monumente se vor nărui, când politica se va-ntoarce la om şi nu-l va găsi acasă, când nimic nu va mai părea să aibă un rost, va mai rămâne ceva de făcut pentru noi toţi: iubirea faţă de femeie.
Text inedit scris pentru revista Tango în iunie 2005 și apărut în ediția iulie 2005.
