Alex. Ștefănescu: Am învățat să iubesc de la Eminescu

ALEX. ȘTEFĂNESCU: Nu există! Este o doamnă care are gusturi mai deocheate şi scrie ea însăși poezie și proză, Petronela Rotar, din Braşov. Face parte dintr-un grup de scriitoare care se numesc „rebele”. Se reeditează, de fapt, o mişcare literară din Anglia din anii şaizeci, „tinerii furioşi”, mişcare care a generat câteva cărţi bune, inclusiv „Priveşte înapoi cu mânie”, un roman care a fost ecranizat şi a avut un mare succes, John Osborne este autorul. Aşa şi aici. Cele mai cunoscute autoare sunt Lorena Lupu, Claudia Golea, Cristina Nemerovschi, Corina Ozon, Petronela Rotar. Toate sunt furioase, toate folosesc cuvinte licenţioase în fiecare pagină, te şochează… Îşi vând cărţile în tiraje foarte mari pentru că mulţi caută această falsă libertate de a vedea pe hârtie cuvinte interzise în spațiul public. Eu am scris despre ele, am explicat că este o literatură fără viitor, pentru că durează numai cât durează surpriza.

Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Şi vrei să spui că ele au inventat acele poezii pornografice, pretinzând că sunt ale lui Eminescu?
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Nu ştiu de cine sunt făcute. De mulţi ani sunt atribuite în repetate rânduri lui Eminescu. Petronela Rotar, care a repus în circulaţie acele texte, comentează poeziile în felul ăsta: iată adevăratul Eminescu, nu ăla pe care profesorii ni-l bagă pe gât, de ce să ne ascundem, avea şi el p…, se ducea şi el să f…, zice ea despre Eminescu. Şi încheie aşa: mă bucur că am aflat că Mişu era cool. Ea zice: aceste texte se află în volumul 14 de opere ale lui Eminescu editat de Petru Creţia şi Dumitru Vatamaniuc. Este o falsă rigoare filologică. Ştiam sigur că nu există. Eu am în casă toate volumele, ştiu toată opera lui Eminescu, ştiu și poeziile cu aluzii erotice. Este un poem, „Antropomorfism”, de acest fel (despre un cocoș care dispune de un harem de găini) pe care Eminescu l-a scris pentru amuzamentul celor de la cenaclul Junimea, aşa cum şi Creangă a scris, pentru „boierii” de la Junimea, „Povestea poveştilor”, o istorisire licenţioasă cuceritoare prin farmecul literar. Totuşi, m-am dus încă o dată să văd de ce i s-a părut ei că e în volumul 14. Nu, nici vorbă! Nu există nicăieri. Nici nu puteau fi ale lui Eminescu, pentru că sunt de un prost-gust remarcabil! Eminescu nu era un sfânt, putea scrie şi o poezie licenţioasă dacă voia, dar avea bun-gust, în afară de faptul că avea geniu. Deci acele poezii licențioase ale lui Eminescu nu există, garantez eu.

Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Nu le-a văzut nimeni în manuscris, așternute cu cerneală pe hârtie…
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Eminescu scria cu cerneală violetă scrisorile pentru Veronica! Mă impresionează foarte tare că Eminescu scria scrisorile de dragoste cu o cerneală violetă, fabricată după o metodă a secolului XIX, o cerneală din pigmenţi care nu se degradează la lumină. Au trecut o sută şi ceva de ani şi scrisul lui e tot violet. Iubeam foarte mult violetul ăla şi s-au întâmplat două lucruri impresionante. Nicolae Manolescu mi-a dăruit un stilou cu o peniţă din aur alb, într-o cutie din lemn de cireş, cu o călimară îmbrăcată într-un fel de dantelă de argint, dar în călimara aia era cerneală din vremea noastră. Întâmplător, i-am mărturisit lui Daniel Funeriu, Ministrul Educaţiei, cât de mult mi-aş dori o cerneală din secolul XIX. Plecând ca ministru în vizită în Japonia, l-au întrebat cei de acolo ce ar vrea, iar el a cerut o cerneală care se fabrică după metode din secolul XIX, pentru că japonezii au o fabrică de cerneluri care fabrică şi cerneluri ca pe timpul lui Napoleon… Când a venit la ziua mea Daniel Funeriu, mi-a adus două călimări cu cerneală violetă. Am avut o emoţie extraordinară gândindu-mă la Eminescu, care scria cu asemenea cerneluri. Poeziile şi le scria cu cerneală neagră sau albastră, cerneala violetă era numai pentru Veronica…

Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Ai învățat să iubești de la Eminescu. Dar celelalte lucruri, despre familie, despre cum să te porți, de unde le-ai învățat?

ALEX. ȘTEFĂNESCU: Tatăl meu m-a învăţat să mă bucur de viaţă. Dacă mergeam cu el într-o excursie în pădure şi aveam la noi pâine, brânză şi o roşie, astea nu erau mâncate în silă. Tata căuta o poiană frumoasă, în care să fie flori sau fagi, punea un ştergar acolo, se asigura că este prin apropiere un izvor şi acea masă frugală luată în pădure, din nişte merinde aduse de acasă, devenea un banchet fericit al nostru. Tata m-a învăţat să gust apa din izvoare sau din fântâni. Am rămas impresionat acum când la Paris s-a deschis un bar unde se degustă ape minerale. Asta făceam noi, dar nu cu ape minerale, cu ape de fântână. Ajungeam la o cumpănă şi tata scufunda ciutura acolo, ciutură dintr-un lemn învechit şi cu muşchi pe el, şi scotea o apă limpede, misterioasă, întunecată, rece, din adâncul fântânii. Dacă nu era o cană din aceea pentru trecători, sorbeam apa din pumnii făcuți căuș. Închidea ochii şi spunea ce gust are! Sunt gusturi diferite, spre acid, spre dulce, spre sulf, spre sărat, dar în nuanţe foarte fine. Cine nu este atent crede că toate apele sunt la fel. Nu sunt. Tata m-a învăţat să mă bucur de viaţă fără să am nevoie, cum zic cei de azi, de o logistică, să mă bucur de ceea ce am şi să nu mă supere ceea ce nu am. Ăsta e chiar un principiu de viaţă.

Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Și de la mama, ce ai învățat?
ALEX. ȘTEFĂNESCU: De la mama am învăţat cum se fac lucrurile. La Discovery este acum o emisiune întreagă despre cum se produc obiectele, cum se fabrică găleţile, maşinile de cusut, paharele, totul. Aceste secrete ale producerii lucrurilor le-am învăţat de la mama. Îmi dădea voie să desfac ceasul mare cu sonerie ca să văd cum funcţionează. Nu o interesa că îl stric. M-a învăţat cum se coase, cum se ţese, cum se construieşte o casă din cărămizi, cum se lucrează lemnul, cum se fac potcoave. Era un homo faber. Chestia asta îmi foloseşte foarte mult în critica literară pentru că şi în critica literară trebuie să vezi cum funcţionează un text. Am publicat o carte, intitulată, nu întâmplător, „Cum se fabrică o emoţie” (este o carte mai puțin cunoscută). Emoţia se fabrică, dar asta nu înseamnă că dispreţuiesc literatura, ci dimpotrivă, e un miracol cum poţi să provoci emoţie. Ceea ce cred eu că am înţeles mai bine decât alţi critici este următorul lucru, că la un text nu contează ce emoţie investeşte autorul, ci contează ce emoţie provoacă. Acest mecanism de producere a emoţiei l-am înţeles datorită faptului că mama m-a învăţat cum funcţionează alte mecanisme.

Dacă dispare cartea, dispare farmecul literaturii? Nu dispare, literatura nu este hârtie, literatura este o combinaţie de cuvinte pe care poţi să o vezi pe hârtie, pe ecranul unui computer, pe zăpadă sau pe coajă de mesteacăn…

Marea Dragoste/RevistaTango.ro: De ce ai ales critica, de ce nu ai ales să rămâi poet când ai fi putut să faci asta şi să fii într-o permanentă euforie a poeziei, nu să munceşti atât de mult pentru textele altora?
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Toată viaţa am regretat că am ales să fac critică literară. Şi acum regret. Dar, repet, când hotărăsc să fac ceva, merg până capăt. M-am dus în timpul facultăţii la Nicolae Manolescu, profesorul meu. Deşi între noi e diferenţă de vârstă de numai opt ani, el era profesor, iar eu, student. M-am dus cu un volum de versuri, „Ospitalitate regală” se numea. L-a citit şi, după o săptămână mi-a spus aşa: îmi plac, sunt frumoase, dar dacă vrei să te susţin să publici şi să îţi faci o carieră, mă mobilizez în favoarea ta numai dacă scrii critică literară. Cu poezia, faci tu ce vrei, dar dacă scrii critică literară, mă ocup îndeaproape de afirmarea ta, te susţin. Ulterior am încercat să înţeleg de ce a zis aşa şi iată ce am înţeles. În primul rând, pe el îl remarcase George Ivaşcu, un critic literar a cărui principală operă a rămas descoperirea lui Nicolae Manolescu. Manolescu nu avea nevoie, ca George Ivaşcu, de aşa ceva, pentru că e un mare critic literar, dar se simţea recunoscător şi parcă voia să facă şi el un gest asemănător, să descopere şi el un critic literar. În al doilea rând, mi-a explicat Manolescu, critica literară e o profesie, poţi să trăieşti făcând critică literară. Poezia este o nebunie. Nu poţi să fii inspirat în fiecare moment. În şase luni poţi să nu scrii nicio poezie. „Am vrut să îţi dau o profesie, nu să te las să te arunci într-un vârtej cu final imprevizibil”. Iar eu m-am lăsat împins înspre această profesie, pentru că îmi doream foarte mult să public, există un miraj al textului tipărit. Marea mea dorinţă era să comunic, să fac să ajungă textele mele la cititori. S-a oferit să mă sprijine să public critică literară și la doar 23 de ani aveam o rubrică săptămânală, „Comentarii critice” în revista „Luceafărul” condusă de Ştefan Bănulescu. Eram încă student, abia terminam facultatea. Să ai o rubrică săptămânală de critică literară, pe atunci, la 23 de ani, era ceva senzaţional!

Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Ți-a plăcut critica, de la început?
ALEX. ȘTEFĂNESCU: Angajându-mă să fac critică literară, am luat-o foarte în serios. Am început să îmi formez o viziune asupra literaturii și să-mi creez un instrumentar critic, să regândesc metodele critice folosite de alţii, să îmi construiesc propriile mele metode şi a început să mă pasioneze. Dar am rămas toată viaţa cu regretul de a nu fi ales poezia, pentru că un poet are şanse să fie iubit, un critic n-are nicio şansă să fie iubit, cel mult, în cel mai bun caz, să fie respectat. Dar de obicei este privit cu ostilitate. Mi-ar fi plăcut să mă răsfăţ, pentru că sunt sentimental. Este un personaj din Teodor Mazilu, o femeie care zice aşa, cu năduf, la o vârstă relativ înaintată: „Doamne, eu care toată viaţa am fost adorată, am ajuns să fiu stimată?!” Aşa aş putea să zic şi eu, care toată viaţa am visat să fiu adorat, dar am ajuns să fiu stimat.

Marea Dragoste/RevistaTango.ro: Te-ai gândit că poate atunci când te-a orientat către direcţia asta n-a fost neapărat de bună credinţă, n-ai avut niciun moment de îndoială?