Minunata scriitoare Carmen Firan, poetă și prozatoare româno-americană plecată la New York, dar rămasă iremediabil în miezul iubirii noastre și, mai ales, al limbii și literaturii române, a lansat la final de mai 2018 volumul Umbra pierdută, o carte de citit, de recitit și de păstrat pentru totdeauna. Colega noastră Jeni Plosceanu a ales câteva citate din Umbra pierdută, volumul apărut la Editura Polirom și le-a așezat în ordine alfabetică, pentru a ne continua jocul sublim de fiecare lună…
Cărțile: Cărțile au timpul lor. Sau autorii au o relație temporală cu opera lor. Le adoră când sunt proaspăt născute și se înstrăinează de ele pe măsură ce se învechesc.
Diagnostic: Au inventat și diagnostice pentru tristeți mortale: broken heart, boala inimii rupte, un infarct emoțional.
Durere: Orice durere fizică are și ceva metafizic, nu? Și invers. Nu știu dacă intensitatea exprimă senzația de durere sau durerea în sine.
Emigranții: Îi plăcea să intre în vorbă cu emigranții, iar față de cei din Paris, unde i se păruseră prudenți și morocănoși, cei din New York erau deschiși, gata oricând să-și spună povestea și să-ți împărtășească speranța de a da cumva lovitura într-o zi, afișând un optimism preluat de la localnici, poate din nevoia subconștientă de a verifica în ochii și reacțiile necunoscuților soliditatea visului lor.
Energie: Ce suntem? Purtători temporari ai unei energii reciclate. Acumulăm experiențe prin propria noastră jertfă. (…) Unde se duc anii noștri, îi mai trăiește careva vreodată sau se pierd fără urmă după ce ne-au supt de vlagă?
Exil: Țara natală înseamnă dincolo de toate limba, ori, până la urmă un scriitor emigrează nu într-o țară străină, ci într-o limbă străină. Un scriitor exilat doar cu zestrea asta rămâne. Limba natală e slăbiciunea, dar și forța lui. Și, până la urmă, singurul aliat. (…) Oricât de sus ar ajunge un creator în exil, el vrea să fie recunoscut acolo unde s-a născut și unde s-a afirmat la început. O satisfacție subconștientă, un fel de revanșă pentru tot chinul de a o lua de la zero într-o cultură străină și neatentă la venetici, un sentiment egal cu dorința de a-ți vedea mama mândră de reușita ta. Și îți mai spun ceva, posteritatea există doar în țara natală.
Gelozie: Era geloasă pe gândurile lui, pe trecutul lui fără ea, pe îngrijorarea lui de acum care o excludea cu totul.
Începuturi: Contează cum și unde crești, apa pe care o bei și aerul pe care-l respiri în copilărie, de aici se trag toate.
Libertatea: A te simți liber înseamnă să știi să-ți ții mintea clară și sufletul sănătos, și asta ține de resursele tale interioare, chiar dacă ar fi să trăiești în deșert, pe o insulă pustie ori în spatele sârmei ghimpate. Libertatea este puterea fiecăruia de a-și găsi supape de supraviețuire în orice context, politic sau geografic, de a modifica și domina lumea exterioară prin aptitudini personale.
Lumi paralele: O țară și o limbă natală, exilul sau profesia nu sunt de ajuns pentru a apropia doi oameni care ajung la un moment dat în aceeași cameră.
Manhattan: Pe măsură ce se apropiau de Manhattan, cerul devenea o pictură suprarealistă, soarele se spărsese parcă împrăștiindu-se ca un gălbenuș bătut cu furculița deasupra zgârie-norilor. Un cer prevestitor pentru cei care ar ști citi în ceruri, dar pe vremea aceea niciunul dintre ei nu era preocupat să descifreze semnele pe care ți le-ar putea trimite natura la răscruce de drumuri.
Perspectivă: În cărțile poștale, Brooklyn Bridge părea o punte luminoasă arcuită printre zgârie-nori peste East River, o baghetă magică transformând visurile atâtor emigranți ajunși pe Ellis Island într-o realitate uneori lipsită de strălucire, dar singura salvare posibilă. Podul era de fapt o construcție înfricoșătoare de oțel, care, în ciuda monumentalității, mai degrabă strivea decât înălța, ca toate monumentele grandorii.
Poduri: Podurile din New York puteau într-adevăr speria pe oricine cu gâturile lor uriașe întinse între cea mai râvnită insulă din lume, Manhattan, și suburbii ca Brooklyn și Queens, ori New Jersey, unde trăiau cei mai puțin norocoși, printre traficanți și mafioți care își plăteau polițele pe sub aceleași poduri ticsite cu clădiri insalubre și depozite dezafectate unde noaptea se auzeau împușcături, iar ziua se adunau între gunoaie porumbei, drogați și vagabonzi.
Prietenie: Știa să-i contracareze lamentațiile, să-i atenueze spaimele, îl învăța să citească eșecul în cheia unui capital prețios pentru aventura eternă a cunoașterii. Îi știa bravada, deși nu ajunsese niciodată să-l cunoască suficient de bine pentru a și-l imagina în singurătate, doar cu fantasmele lui dintr-o dată tăcute, dincolo de gălăgia pe care o provoca voit în jur, împrăștiind disperat speranțe și iluzii sub cele mai bizare motivații.
Provizorat: Trăia un provizorat în pericol de a se permanentiza, cu toate jumătățile lui de măsură și lucrurile oprite din creștere. Cum ar fi să nu poți trage aer în piept până la capăt. Să mergi pe vârfuri pentru a nu-ți trezi vocile interioare care îți spun că nu mai ești tu stăpânul propriului tău teritoriu.
Publicitate: Cărțile, ca și oamenii, au destinul lor. Unele au pur și simplu noroc. Cu o conjunctură bună și o publicitate generoasă, o carte bine scrisă poate fi transformată peste noapte în bestseller. Lumea ia de bun ce i se vinde. Le spui că e o capodoperă, or s-o ia drept capodoperă.
Reacții: Mai învățase, tot de la femeile acelea bogate cărora le adulmeca parfumul și le studia comportamentul, că cele mai bune reacții în orice împrejurare emoțională sunt un gest plictisit, o privire indiferentă, fața lipsită de expresie, un fel de lehamite nobilă, în lipsa oricărui comentariu, oricărei exclamații ori grimase.
Schimbări: Prea multe schimbări pentru o singură viață. Unii își trag energia din ele, pe alții îi secătuiesc.
Senzație: Am senzația că sunt trădat de cuvinte, eu, care le-am fost și maestru și sclav credincios. Nu mai am control asupra lor, nu le mai stăpânesc sensul, încărcătura, simbolurile cu care odată mă jucam și le răsturnam după voia mea.
Teamă: Teama subconștientă că nu pot transmite exact ceea ce cred și simt într-o limbă străină, în ciuda unui vocabular mai bogat probabil decât al americanului obișnuit? Că nu mă pot face înțeles așa cum aș vrea? În România comunistă îmi făceam vocea auzită foarte clar, deși scopul autorităților era să fiu redus la tăcere.
Timpul: Ce e timpul, dacă nu o spărtură în zid? Un ochi deschis în perete, cât să ai senzația că te strecori afară din cușca în care ai fost închis la naștere?
Subconștient: Ni-l putem închipui ca pe un omuleț înțelept care trăiește în creierul nostru, ca pe un bătrân arhivar care stochează toate informațiile, ne clasează amintirile, ne înregistrează fiecare gest, emoție, senzație, întâmplare și le așază în căsuțe și rafturi, construind în interiorul minții noastre o bibliotecă infernal de complexă. Un bătrân arhivar care lucrează însă pe ascuns, într-o cameră întunecoasă în care toate cuvintele și senzațiile sunt numerotate, aranjate într-o ordine și cu un sens care ne rămân necunoscute, așa cum creierul nostru a rămas până azi necunoscut într-un procent covârșitor.
Vanitate: Universul uman e complex, dar individul eșuează prin a fi extrem de simplu. Vanitatea îl face să se creadă de nedescifrat, când în realitate, pentru un bun cititor, este doar o carte cu paginile larg deschise.
Veștile: Veștile au ceva suprarealist. Încep zgomotos și sunt urmate de o tăcere opacă. Opresc pentru câteva secunde timpul și rațiunea, taie ordinea știută și o înnoadă imediat după o regulă nouă. Șocul care urmează veștilor, bune sau rele, vine din efortul de a înțelege modificarea realității, de a accepta răsturnarea ordinii și de a-ți regla rotițele pentru o altă aparență a lucrurilor. Știa toate astea, scrisese despre ele, doar că nimic nu există până nu ți se întâmplă ție.
