Vor sau nu sa recunoasca, violenta este apanajul masculinitatii. Peste 80% dintre omucideri sunt faptuite de barbati. Peste 98% dintre actele teroriste sunt comise tot de catre barbati. Istoria umanitatii n-a prea inregistrat episoade in care adolescente suparate sa-si fi macelarit semenii, gospodine isterizate sa fi declansat carnagii ori mame scoase din sarite sa fi casapit toti pruncii intalniti in cale.
In schimb e burdusita cu povesti sangeroase care au ca protagonisti barbati foarte nervosi.
Este adevarat ca femeile nu sunt bine dotate fizic pentru exercitarea fortei. Dar este la fel de real si faptul ca, daca am voi, ne-am invineti zilnic in bataie copiii si ne-am putea matrasi sotii ori amantii de cate ori acestia ar incepe, osteniti de iubire, sa sforaie.
Nu cred ca atunci cand cineva isi exerseaza greutatea palmei pe obrazul nostru s-ar cuveni sa intoarcem si obrazul celalalt. Nu sunt de parere ca loviturile netrebnicilor care nu au alte argumente trebuie indurate cu stoicism. Dar nici nu sunt de acord cu rostogolirea perpetua intr-un cerc bolnav de viciul violentei.
Rabufnirile violente sunt semnul animalitatii decantate in oameni. Din cand in cand, atunci cand se simt neputinciosi, invinsi, depasiti, umiliti, cand parghiile logicii incep sa le scartaie, isi amintesc de urletul fiarei, de muscatura jivinei, de lovitura bestiei. Si ataca. Dupa ce redevin oameni, le ramane de indurat parfumul tristetii celor pe care i-au ranit. Si pedeapsa gandului ca, la judecata de apoi, se vor cantari numai lacrimile.
