Mama mea, fiica mea

de

 Am fost genul de copil care, la intrebarea imbecila „pe cine iubesti mai mult, pe mama sau pe tata?“, am raspuns intotdeauna corect, „pe amandoi“, ducand doua degete incrucisate la spate si asumandu-mi, cu greu, pacatul minciunii.

Nu mai stiu exact pana la ce varsta mi-am adorat mama si nu pot spune precis care a fost ziua in care nu mi-a mai fost teama de tata, desi nu m-a certat decat la mari raspantii de destin, iar de alte corectii nu am avut parte niciodata. Dar stiu ca am crescut iubind dezechilibrat si probabil ca de aici mi s-a tras felul chinuit si ezitant in care m-am instalat, apoi, in viata mea de familie.

Dupa ce am plecat la facultate, primii doi, trei ani am sunat-o pe mama in fiecare zi. Vorbeam cu ea cate o ora intreaga si uneori plangeam de dor, desi ma duceam constiincios acasa in fiecare sambata sau duminica, deci nu treceau mai mult de câteva zile intre revederile noastre. Si doar dupa ce m-am indragostit am inceput sa pot sa merg mai rar. Si abia dupa ce am descoperit dulcele refugiu in bratele unui barbat, am fost in stare sa imi dedic weekend-urile si altor emotii decat celor traite alaturi de cea mai frumoasa, mai blanda, mai buna femeie din univers.

Si apoi, fara sa vreau, au venit anii instrainarii. Cand mama mi-a spus ca nu ma poate ajuta cu copiii, pentru ca are, deja, rostul si tabieturile ei, m-am revoltat si, din revolta, m-am pomenit iubind mai putin. Cand am implorat-o sa se mute in Bucuresti ca sa imi fie alaturi intr-o viata care ma coplesise cu grijile si raspunderile si m-a refuzat, m-am intristat si am mai pierdut o felie de dragoste. Iar, intr-un tarziu, am ajuns la concluzia, probabil gresita, ca isi iubeste pisicile si cainii mai mult decat pe mine si pe copiii mei. Pentru ca intr-o noapte de iarna ne-a culcat intr-o camera friguroasa, in care am dardait pana-n zori, in vreme ce odaia calduroasa a stat goala si cu geamul deschis, asteptand un motan ratacit. Iar de atunci am inceput s-o privesc ca pe o faptura ciudata, care nu are mare lucru in comun cu mine.

Insa, intre timp, am inceput sa vorbesc cu glasul ei. Intind mana sa-mi mangai barbatul, iar mana mea e de fapt mana mamei, subtire, stinghera, asa cum o vedeam candva asezandu-se, intr-o mangaiere timida, pe umarul tatalui meu. Rad rar, cu hohotul ei rostogolit si incet, zambesc uimit, ridicand coltul gurii subtiri, cum a facut, intotdeauna, si mama. Si spun cateodata lucruri prostesti, vorbe stranii, cuvinte neasteptate, pe care nu le-as fi spus nicicand daca n-ar fi locuit in mine o iubire mare si ascunsa, pentru o femeie fara seaman pe lume, care a fost mama mea, care e fiica mea, care sunt eu, fara sa fiu eu…

Categorii:
Scrisoare

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *