fbpx

Nu sunt vrednică de tine, dragoste!

de

Am învățat să mă apăr de dragoste citind nu o carte despre relații sau o revistă pentru femei năprasnic de independente, ci una despre viața și patimile sfinților. Volumul care mi-a schimbat existența a apărut în calea mea într-un moment în care, fiind atât de înfrigurată de singurătate, eram dispusă să mă îndrăgostesc cumplit de orice personaj dornic de o aventură care să-l scuture de plictiseală.

Orice păcăleală o preschimbam într-o mare speranță. Aș fi putut iubi cretini care nu izbuteau să încropească decât dialoguri alcătuite din propoziții și idei șlempete sau golani care nu știau decât drumul până în mijlocul patului femeilor din viața lor, fără să aibă habar dacă inima le bate de-a stânga sau de-a dreapta sternului. Dar eu aș fi fost în stare să jur că, prin devoțiunea sentimentelor mele, voi înnobila întru iubire orice mincinos, orice ratat, orice deșănțat. Așa că, de câte ori mi se ivea în cale posibilitatea unui grandios rateu amoros, mă înflăcăram, sufeream, investeam. Dragostea era atât de prezentă în viața mea, sub forma unei haite de fete morgane, încât nu mai pridideam să-mi oblojesc tălpile rănite în urmăriri fără folos.

Sub ochii otrăviți de arșiță ai celor însetați se arată izvoare și fântâni, iar celor plecați în căutarea propriei credințe li se ivește, câteodată, chipul Domnului. Dar am înțeles citind cartea despre sfinții plecați în pustiu că ochii noștri nu știu să deosebească adevărurile de himere. Că simțurile ne înșală și ne lasă pradă nu minunilor, ci ispitelor deghizate. Și că aceia care vor cu adevărat să își urmeze drumul și menirea au obligația să se îndoiască îndârjit de ceea ce văd, de ceea ce simt.

„Doamne, nu sunt vrednic să mi Te arăți mie“, spun credincioșii în fața miracolului și merg mai departe, fără să se oprească, convinși fiind că dacă într-adevăr Dumnezeu vrea să li se arate și să le vorbească, va izbuti să îi oprească din drum.

„Nu sunt vrednică de tine, dragoste!“, am învățat să spun și eu. Și astfel am trecut mai departe de toate minciunile, de toate amorurile mărunte, de toate încurcăturile care nu ar fi făcut altceva decât să mă murdărească.

M-am apărat de nimicnicie purtând în suflet credința că dragostea adevărată, marea mea dragoste, va ști cum să mă oprească din trecere și să mă oblige să-i rămân, în brațe, în mreje, în suflet, pentru totdeauna. Și așa a fost.

Învăț mai departe, în fiecare zi, să mă feresc de ispite, să mă adăpostesc sub nevrednicia mea și să-mi slujesc cuvântul, onoarea, iubirea. Doar că, uneori, visez că mă îndrăgostesc din nou, și mă trezesc plângând.

În diminețile acelea, în cel mai răzvrătit și absurd mod cu putință, mi se face dor de anii când mă credeam demnă de toate iluziile. Și parcă aș vrea să nu fi învățat atât de multe…

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Scrisoare

Comentarii

  • unde sa ma ascund? ma voi ascunde sub acest "nu sunt vrednica de tine iubire" si am sa uit ca pot sa iubesc. eu sufar pentru ca iubirea imi este luata si tarata prin noroi…iti citesc blogurile, ma linistesc, stii…multumesc!

    georgianap iunie 2, 2013 10:08 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.