Ana Barton, dincolo de pervazul lui Dumnezeu

de

I-a apărut de curând volumul „Pervazul lui Dumnezeu 75”, la Editura Humanitas, iar noi ne-am repezit iarăși s-o citim, să tresărim de emoție, să ne bucurăm de frumusețea cuvintelor, dar mai ales a sufletului ei întins fără rețineri printre rânduri, așa cum am făcut și la cărțile de mai înainte. Scriitoarea Ana Barton e delicată și frumoasă, dar, mai ales, curajoasă în a spune în forme literare cine este cu adevărat, înfruntând nu doar oprobriul celor lași, ci și propriile vinovății sau neînțelesuri.

Fotografii de Ovidiu Moisin și Narcis Pop

 

Alice Năstase Buciuta: Ai, Ana, o prietenă așa, bună de tot, cum mi-a fost mie Simona, să fie alter ego-ul tău, sau umbra sau lumina ta? Cum e prietena ta cea mai bună?

Ana Barton: Am, da. Am privilegiul să am. Am câteva prietene foarte apropiate, nu seamănă-ntre ele, cu fiecare am alt tip de relație. Însă una dintre ele mi-e umbră și lumină și, s-a-ntâmplat de câteva ori, s-o simt ca alter ego. E o femeie care-mi seamănă mult, cel mai mult, fizic deloc, o femeie care-mi știe toate sensibilitățile și toate puterile. Pe cele dintotdeauna, dar și pe cele ale clipei. Le simte, nu e nevoie să i le spun. Și eu i le știu și tot nu i le spun. Nu ne vedem des, nu vorbim des, nu avem nevoie de întreținere a relației. Întotdeauna când ne căutăm ne găsim, iar asta se-ntâmplă natural, ca și cum niciuna dintre conversațiile ori întâlnirile noastre nu s-ar fi încheiat. Totul este cu ea o continuare firească. E singurul om care înțelege tot ce spun. Singurul. Că se-ntâmplă să fiu aproximativă, poate și prolixă, dar ea nu are nevoie niciodată de explicații.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce-ai făcut cu toate vinovățiile – pe care ți le-am găsit prin texte și mărturisiri? Cum le vindeci, cum te lupți cu ele? De exemplu cu vinovățiile de mamă nepricepută și grăbită, sau de iubită neinspirată, sau de fiică nerecunoscătoare?

ANA BARTON: M-am luptat de una singură cu ele și nu merge-așa. Sau nu merge la mine așa. Nu am făcut decât să acumulez și mai multă durere, iar organismul a convertit-o în boală, la cursul zilei, cum s-a priceput și el. Am luat-o pe calea întoarcerii, le-am cerut iertare greșiților mei. A fost bine, e bine. Acum mă refer la copil. Cu greșitorii a fost mai greu fiindcă pe unii dintre ei – mă refer la părinți – nu-i poți pune în fața greșelilor lor când simți tu nevoia, când ești tu pregătit. Poate ei nu sunt pregătiți, poate nu vor fi niciodată. Și să mă vindec eu îmbolnăvindu-i pe ei? Nu. Pentru când am fost iubită neinspirată – adică am ales greșit – m-am iertat. Oamenii aceia nu au nicio vină, deși la-nceput i-am învinovățit și pe ei. Nu sunt vinovați, eu i-am ales. Sunt vinovați față de ei înșiși fiindcă și ei m-au ales, dar față de mine nu sunt. Cel mai greu e cu vinovăția care vine din copilărie și care nu este a mea, dar e cea care mi-a deschis o rană mare, o gaură imensă prin care îmi intră toate durerile. Și nu iese niciuna fiindcă rana asta din ele se hrănește, stochează tot. Și-așa am ajuns eu să mă simt responsabilă pentru mult prea multe lucruri, iar pentru majoritatea chiar nu sunt. E periculoasă treaba asta cu responsabilitatea pentru că te face să-ți dai importanță, de fapt. Și fiindcă vinovăția pe care o port cu mine de copil și care m-a făcut să fac toate alegerile greșite din viață, greșelile majore, nu o pot gestiona singură, am început să vorbesc despre ea – cum facem noi acum –, s-o confrunt și să mă eliberez încet-încet de ea. Dar, bineînțeles, înainte de toate, am conștientizat-o și, cel mai important, am înțeles că nu este a mea.

Fiindcă vinovăția pe care o port cu mine de copil și care m-a făcut să fac toate alegerile greșite din viață, greșelile majore, nu o pot gestiona singură, am început să vorbesc despre ea – cum facem noi acum –, s-o confrunt și să mă eliberez încet-încet de ea.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce spuneai că vrei să te faci când vei fi mare?

ANA BARTON: Când o să fiu mare, m-aș face bucurie. Sau pisică. Cred totuși că sunt sinonime perfecte. M-aș face și femeie, dar femeie de-adevăratelea, care să se bucure că e femeie. M-aș face dragoste, îți dai seama cât de mult aș călători? Uită-te și tu: tot ce-am spus după bucurie tot bucurie este.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Apoi ai făcut multe școli, ai dat multe examene… Cum ți-ai ales facultățile și specializările și ce ai învățat important pe băncile lor?

ANA BARTON: Au venit, cumva, una dintr-alta. Am făcut un liceu de filologie, era oarecum firesc să merg le Litere. Am mers. Teologia mi-a plăcut mie, era o pasiune, am vrut neapărat acolo. Apoi, în facultate, spre final, mă interesa enorm cultura iudaică, așa că m-am dus la masterul de cultură și civilizație ebraică. În același timp, psihologia începuse să-mi dea târcoale, mai degrabă eu ei, și uite cum în același am cu înscrierea la master m-am înscris și la doctorat, la Psiholingvistică. Masterul l-am absolvit, mi-a plăcut enorm, l-am iubit, doctoratul l-am înghețat după patru ani și așa cred că rămâne. Școala îți dă niște trimiteri și niște direcții. Astea au fost importante pentru mine. Din trimiterile ei am ajuns la altele și tot așa. Studiul organizat te… organizează. În fine, cât se poate organiza împrăștierea care sunt eu, dar cu atât mai mult a fost importantă, că m-a strunit nițel. Direcțiile sunt mai multe, iar tu poți alege în cunoștință de cauză. Dar cred că lucrul cel mai important pe care l-am învățat la școală a fost că după patru ani de facultate și-o diplomă de profesor am înțeles că eu nu-mi pot lua imensa responsabilitate de a preda copiilor. Am refuzat și postul de asistent universitar, despre care-mi vorbise profesoara cu care mi-am dat licența. Nu mi-am putut lua o asemenea răspundere. Nu atunci. Acum, da, însă într-o altă formă, nu aceea de „predător“.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai mărturisit că ești în căutarea celei mai de preț absențe: a răutății. Ai găsit câteva indicii, unde s-o căutăm și noi și s-o găsim?

ANA BARTON: În noi o găsim. Fiecare, în el însuși. În ceilalți oameni, chiar și când ei nu-și dau seama c-o au. La animale o găsești, la pomi, la flori, la iarbă. Absența asta nu este una obișnuită, nu e un gol. E ca un nor de vată de zahăr, potrivit de dulce. Poate consumerismul și falsa competiție pe care o implică au dus la îndepărtarea noastră de noi înșine. Ce altceva este răutatea, dacă nu plecarea din tine? Și-apoi, când îți dai seama și-ncerci să te-ntorci la tine, vezi că ai nevoie să te sprijini pe alții ca să găsești drumul. Pui capul tău obosit de fals pe nerăutatea umărului aproapelui și, din aproape în aproape (astea substantive fiind aici), ajungi să te afli. Dacă vrei.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar vindecarea rănilor unde ți-ai găsit-o? Am citit povestea ta despre obezitatea adolescenței și toate suferințele venite în urma ei. O cunosc și eu, îndeaproape, nu doar pentru că eu însămi am avut toate suferințele kilogramelor neacceptate, dar pentru că Simona mea a trecut prin asta și nu cred că s-a vindecat niciodată. (Îți vine să crezi că ultimul ei text oferit tiparului în viața asta se numește „Te-aș adora, dar ești cam grasă”?)

ANA BARTON: Nu mă mir că ultimul ei text se numește așa, nu mă mir deloc. Într-un fel, de treaba asta nu te vindeci niciodată, doar înveți s-o accepți. Așadar, nu mi-am găsit-o. Învăț să accept. Nu mi-e ușor, am momente de furie, de disperare, știu, pare o bazaconie, unii ar zice „n-ai probleme, dragă, ți le cauți“, dar e foarte complicat să gestionezi obezitatea din copilărie. Oglinda ta mereu o va arăta, indiferent de realitate. Iar când, de-a lungul vieții, mai apar niște kilograme în plus, ca la toată lumea, pentru tine e echivalent cu un cataclism.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum l-ai găsit pe Dumnezeu în viața asta – nu doar în visul de pe pervaz? Cum ați reușit să vă împrieteniți?

ANA BARTON: Cred că nu ne-am pierdut niciodată unul de altul. De împrietenit, ne împrietenim tot timpul. E o relație din ce în ce mai apropiată. Și, culmea, nu ne sufocăm deloc. Niciunul nu cere, amândoi dăm. Ne iubim și când nu ne-nțelegem. Niciun loc nu e prea strâmt ca să ne-ncapă. Cred că toată treaba asta vine de la dragostea pe care o avem amândoi pentru veșnicie. Sau, poate, pasiunea. Eu, una, o mărturisesc azi pentru prima dată. El, dintru-nceput.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar dragostea? Cum a fost prima ta dragoste adevărată și cât de importantă s-a dovedit a fi în destinul tău de femeie?

ANA BARTON: Târzie, dacă e să ne referim la vârstă. A fost minunată și… implauzibilă. M-a deschis pe mine mie. Și lumii. Iar pentru asta îi sunt recunoscătoare. Odată cu ea am început să învăț să mă accept. Or, asta este enorm. Atunci am înțeles că până și eu pot fi fericită, chiar și eu. N-a avut durere în ea. Deloc. Și nu cred că-i aparține doar acestei lumi.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai așteptat să fii cerută de nevastă, apoi te-ai măritat, ai făcut nuntă, ai fost mireasă cu voal?

ANA BARTON: Da, toate astea, demult. De două ori. Totuși, niciodată cu voal pentru că nu-mi plac voalurile.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce a schimbat în tine definitiv maternitatea? Ce ai acum și n-ai fi avut niciodată dacă n-ai fi fost mamă?

ANA BARTON: Maternitatea mi-a dat rost. Primul rost. N-aș fi avut o legătură atât de puternică așa cum este cea cu fata mea. N-aș fi avut atâta bucurie, atâta lumină, atâta dragoste. Bine, nici atâția nervi, dar așa e pachetul complet. Și scrisul, cel de-al doilea rost, i se datorează întru câtva tot ei. Când începea clasa a III-a, eram într-o papetărie, să-i cumpăr rechizite. Am văzut un stilou care mi-a plăcut așa de mult, că mi-am luat și mie unul. Ajunsă acasă, am luat agenda de pe frigider și-am umplut o pagină cu propoziția asta: „Cel mai dor îmi e să scriu“. A fost o revelație.

Titlul cărții l-am ales închipuindu-mi că există un pervaz uriaș în care încap toți oamenii din lumea asta, din toate timpurile, și cele care au fost, și cele ce au să vină, și noi toți stăm acolo, cum stau copiii pe colțul mesei, și dăm din picioare.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Te-a dat cineva la o parte din vreo treabă pe care voiai să o faci doar pentru că ești femeie? Sau te-a trimis la vreo treabă la care nu voiai să mergi, tot din același motiv?

ANA BARTON: Nu. Nici una, nici alta. Dar am văzut că asta li s-a întâmplat și li se-ntâmplă altor femei. Lupt cu toate puterile mele împotriva discriminării de gen. E firesc să lupt, lumea nu e făcută din mine și nici (doar) pentru mine.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce ți-au adus cărțile publicate până acum? Te-au bucurat, te-au îmbogățit? Diferă mult experiențele de la o carte la alta?

ANA BARTON: Mi-au adus bucurie, da. Toate. Nu m-au îmbogățit, o, Doamne!, cum să mă-mbogățească? În România, nici nu poți supraviețui din cărți, cum să te mai și-mbogățești?! (râde în hohote) Diferă experiențele pentru că fiecare carte are sufletul ei, iar tu, scriitorul, i-l afli și-i ții grija și dragostea. I-l ocrotești, cum și pe-al tău cauți să-l ocrotești. Cărțile sunt ca niște copii, niște feți-frumoși, acum mă refer numai la rapiditatea în creștere, care pleacă de-acasă imediat după ce s-au născut și-și văd de viețile lor. Sunt copiii tăi, îi iubești, ți-e dor de ei, dar, odată ce le-ai dat drumul în lume, sunt sau ar trebui să fie independenți total de tine. Iar asta, pentru totdeauna, indiferent dacă tu ești viu sau nu mai ești.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ești frumoasă? Te simți frumoasă azi?

ANA BARTON: Sunt pe gustul meu, fizic vorbind. Nu am o frumusețe demolatoare, nu intră nimeni cu capu-n stâlp când trec pe stradă. Frumusețea mea nu asuprește. E, dacă vrei, o frumusețe firească, deși nițel bizară. Cei mai mulți oameni, când mă văd, zâmbesc, dar e zâmbetul ăla vecin bun cu râsul. Ce să mai, le vine să râdă. Asta e foarte bine fiindcă umorul meu, care e unul dintre motoarele mele vitale, se pare că mi s-a-ntipărit pe chip. Cum s-o zic eu pe scurt? Sunt o bizarerie interesantă. Unii pot citi asta drept frumusețe, dar citirea e-n ochii lor, așa cum și citirile mele sunt în ochii mei. Azi? Până să mă-ntrebi tu, nu mă simțeam, încă sunt în convalescență după o viroză cu multă personalitate și cam atârnătoare. Dar, tocmai luând asta în considerare, chiar sunt, la naiba! Puteam fi ca ieri sau, mai rău, ca alaltăieri.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce alte talente mai ai în afară de scris)? Ce mai știi să faci sau ți-ar plăcea să faci?

ANA BARTON: Sunt o dansatoare solitară. Dansul e și o formă de a mă regăsi pe mine. Dansez și cu alți oameni, când ne strângem, dar eu cu mine e altceva, sunt altcineva. E ca și cum m-aș întoarce la izvor. Mai știu și să gătesc. Îmi place să inventez tot felul de trăsnăi, de combinații de arome, de texturi. Mi-ar plăcea să pictez, dar sunt cu totul lipsită de talent. Și să cânt cu vocea, dar și acolo lucrurile stau la fel. Nu am înzestrări naturale și nu vreau să forțez, ca să obțin niște aproximări.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ne plângem cu toții de timp, tu cum îl strunești ca să poți să scrii, să trăiești, să iubești, să citești și să nu-ți treacă zilele prea grăbit sau degeaba?

ANA BARTON: Nu pot, nu știu. Mă descurc uneori mai bine, alteori mai prost, ca mai toată lumea. Îi admir pe strunitori. Am zile care se încheie mult după miezul nopții, deci mușcă din ziua următoare. Când apuc o zi în care pot să-mi permit doar să citesc, sunt fericită. Dacă prind una în care pot să scriu fără să mă ceară nimeni în niciun fel, ăla e raiul. Mai sunt și din alea de iubit, dar mai rare, că acolo trebuie să fie doi care să se găsească în același timp. Cel mai des, le fac sau facem pe toate în fiecare zi, câte ceva din fiecare. Prea repede, recunosc, mi se-ntâmplă mai mereu să-mi treacă zilele, degeaba n-am experimentat încă. Sau degebele sunt alea când zaci în pat și nu poți face nimic?

Marea Dragoste/revistatango.ro: Pentru cine ai scris Pervazul lui Dumnezeu 75 – cum i-ai ales numele ca titlu al întregului volum și de ce 75?

ANA BARTON: Pentru tine, Alice, l-am scris. Și pentru oricine căruia-i este loc de stat cu inima, cu mintea, cu amintirea, cu visul. Firește, și pentru mine l-am scris, mai întâi pentru mine. Pe urmă, am adunat cele 75 de povestiri într-o carte. Și uite că ți-am răspuns la cea de-a doua întrebare. Titlul cărții l-am ales închipuindu-mi că există un pervaz uriaș în care încap toți oamenii din lumea asta, din toate timpurile, și cele care au fost, și cele ce au să vină, și noi toți stăm acolo, cum stau copiii pe colțul mesei, și dăm din picioare. De-aia n-are nici capitole cartea, adică are, dar se numesc pervazuri. Mottoul se numește poartă, iar cuprinsul, scară. Ca să ne jucăm de-a oamenii și de-a lumea.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce te face să râzi, când ai râs cel mai recent?

ANA BARTON: Ce-mi spune și ce face Rada, fata mea, ce-mi spune și ce face bărbatu-meu, prostiile pe care le spun sau le fac eu, ce spun și ce fac oamenii, ce „spun“ și ce fac pisicile noastre. Râsul e în mine, Alice, e carnea mea. Fără el nu aș fi ajuns până azi. Când simt că mă-ndepărtez de el, îl caut, ca să pot supraviețui.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar când ai plâns ultima oară și de ce?

ANA BARTON: Când a murit Simona. Îmbrățișând-o pe mama ei, în biserică.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Și o ultimă întrebare (deocamdată): când ți-a tremurat inima de frumusețe ca a pădurarului în fața ielelor – în povestirea ta din Pervazul lui Dumnezeu 75?

ANA BARTON: Zilnic mi se-ntâmplă asta, când mă uit la Rada.

 

Categorii:
Cărți · Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *