Ana-Maria Avram: Muzica românescă pare pentru decidenţii din Festivalul Enescu o doctorie amară şi dătătoare de crampe

de

Ansamblul Hyperion Internaţional a susţinut pe 6 septembrie 2015, la Sala Mică a Palatului, în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu, un concert excepţional, Landmarks of Romanian Contemporary Music, sub bagheta dirijorului Ilan Volkov. Directorii artistici ai evenimentului, Iancu Dumitrescu şi Ana-Maria Avram, au fost prezenţi şi au urcat pe scenă, cel dintâi, Iancu Dumitrescu, preluând bagheta dirijorală de la Ilan Volkov pentru a-şi conduce una dintre operele prezentate în premieră internaţională, iar cea de-a doua, Ana-Maria Avram, pentru a participa ca interpretă la una dintre operele proprii prezentate. În finalul concertului, însă, dirijorul Ilan Volkov s-a întors către sală și a spus: “Am participat de mai multe ori la acest festival și în fiecare an e tot mai dificil, nu avem condiții să facem repetiții, nu avem percuție… Eu sper ca festivalul Enescu să realizeze, totuși, importanța compozitorilor români. E minunat să lucrez cu muzicieni ca Iancu Dumitrescu și Ana-Maria, dar nu din nou în acest festival, nu din nou, nu așa…”

Fotografii de Paul Buciuta

Am schimbat câteva cuvinte cu Iancu Dumitrescu după spectacol, apoi am rugat-o pe Ana-Maria Avram să încerce să îmi explice mai pe îndelete ce s-a întâmplat…

Iancu Dumitrescu: Publicul nu trebuie să știe…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Domnule Iancu Dumitrescu, a fost un mare succes, publicul este entuziast, dar dirijorul a spus că nu va reveni în festival…

Iancu Dumitrescu: A fost o experiență unică, irepetabilă. Un concert e ca o iubire, și dacă iubești de o sută de ori, de fiecare dată iubești altfel… Celibidache spunea să nu spunem de două ori în aceași zi “Bună dimineața”… În ceea ce privește decizia lui Volkov, aceasta se referă la condițiile în care a avut loc acest concert. Probabil că este o muzică blestemată? Într-un final, mai bine s-o cântăm în stradă, n-ar mai fi nici consum de lumină… Din acest motiv acum câțiva ani, când directorul festivalului ne-a spus că suntem destructorii festivalului, am promis că nu mai dirijez în acest festival.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar nu v-ați ținut în totalitate de cuvânt.

IANCU DUMITRESCU: Am urcat să dirijez doar pentru că invitația lui Ilan Volkov a fost făcută în direct, aici, în fața publicului. Iar publicul nu trebuie să știe, nu trebuie să simtă tensiunile organizatorice…

Ana-Maria Avram, privind din interior, ce nu funcționează, ce n-a funcționat așa cum ar fi trebuit în cazul organizării concertului Ansamblului Hyperion – care, de altfel, a fost un mare succes?

Ana-Maria Avram: Nu sunt la curent cu TOATE neajunsurile din Festivalul Enescu, şi e normal ca ele să existe, la un eveniment de o asemenea amploare, dar trebuie să spunem că muzica nouă şi muzică românească – în afară de cea a lui George Enescu – sunt de multe ediţii în festival doar o cenuşăreasă, o rudă săracă, tolerată cu condescendenţă de organizatori. E aici o mentalitate absolut ciocoiască, de sclavi eliberaţi de curând. Şi e păcat şi nedrept. Deci nu contează cât de reprezentativă şi respectată e muzică nouă românească pe alte meleaguri. În Festivalul Enescu i se acordă doar oasele de la ospăţ. Eventual.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce se întâmplă, de fapt??!

ANA-MARIA AVRAM: Păi nu se dau săli de repetiţii (e şi cazul ansamblului Hyperion Internaţional, pe care îl reprezint alături de Iancu Dumitrescu, suntem 15 solişti din 6 ţări diferite, plus dirijorul Ilan Volkov. Era nevoie să ne întrunim într-un spaţiu cât de cât decent ca să ne punem de acord asupra ultimelor detalii ale parrtiturilor interpretate, împreună. În loc de aceasta a trebuit să repetăm în propriul apartament.) Nu sunt instrumente. În afara celor personale aduse de interpreţi există o serie de instrumente de dimensiuni apreciabile care, în lipsa unei finanţări speciale a transportului, sunt furnizate pe loc de organizatori în toate situtiile: percuţii, pian, contrabaşi. A trebuit să fac nenumărate cereri zile de-a rândul – deşi există un reader tehnic bătut în cuie de acum șapte luni, ca să pot obţine în final doi contrabaşi şi șase amărâte de instrumente de percuţie… Cu restul am venit de acasă: zeci de alte percuţii, stative… fără recuziteri, fără tehnicieni, fără responsabili de scenă, cărând singuri pupitre, scaune, aparatură pe scenă, ca nişte nenorociţi. Ceva de negândit la o manifestare de o asemenea anvergură, oriunde în altă parte pe mapamond. Eu aş traduce asta ca bătaie de joc, dar poate mă înşel şi e doar neglijenţă. Nu a existat necesarul tehnic, la o muzică realizată şi prezentată cu computere (ce se aliază într-un mod revoluţionar instrumentelor acustice, lucru cunoscut şi asumat de Festival). Festivalul a făcut apel la o firmă de închiriere de aparate de amplificare: microfoane, difuzoare, amplificatoare… O firmă plătită cu bani grei. Deşi readerul tehnic se cunoştea de șapte luni, cum am spus, pentru acest concert firma în cauză s-a prezentat la repetiţie cu o SINGURĂ boxa de circa 20 cm/30, nu vă exagerez, şi cu o minusculă masă de mixaj. În condiţiile în care aceeaşi muzică se prezintă în orice oraş de provincie din Europa cu vreo 20 de difuzoare de diferite dimensiuni, amplificatoare, mese de mixaj, microfoane de amplificat instrumentele… Dacă s-ar fi dus la vreo nuntă cu aşa ceva ar fi fost luaţi la bătaie. La concert, reprezentanţii firmei respective nici n-au mai venit. Scuzaţi exprimarea atât de frustă, dar sunt încă copleşită de revoltă. În fine, ne-am descurcat singuri pe căi neortodoxe, închiriind, plătind personal aparatură din alte surse, în ultimul moment înaintea concertului. E normal ca dirijorul oaspete să fi fost şocat, scârbit chiar de atâta indiferenţă, amatorism şi, până la urmă, rea voinţă. În schimb cădem pe spate şi postăm pe toate site-urile de socializare poze cu toţi expiraţii din festival, cu care se cheltuie zeci şi zeci de mii de euro, şi care sunt cotaţi la noi, şi doar la noi, la un nivel pe care nu îl merită şi nu îl justifică. Poate în Ghana ar fi mai judicioşi.

 

Ana-Maria Avram: Nu contează cât de reprezentativă şi respectată e muzică nouă românească pe alte meleaguri. În Festivalul Enescu i se acordă doar oasele de la ospăţ. Eventual…

 

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Muzica dumneavoastră – Iancu Dumitrescu şi Ana Maria Avram – a fost prezentă şi în ediţiile anterioare ale Festivalului Enescu, tot astfel, în concerte care v-au făcut să promiteţi că nu veţi reveni. Ce se întâmplă cu reacţia românilor faţă de propria muzică? Nu ne iubim compozitorii? Nu îi înţelegem?

ANA-MARIA AVRAM: Ansamblul Hyperion şi muzica lui Iancu Dumitrescu – un pic mai târziu şi aceea a Anei Maria Avram, alături de alţi artişti de statură internaţională – români sau străini – a fost prezentată de Ansamblul Hyperion în festivalul Enescu de prin 1983. La fiecare ediţie, cu o singură excepţie, cred. La ediţiile sărăcăcioase din ultimii ani ai regimului trecut se cânta mai mult muzică autohtonă, se prezentau mai mult artiştii locali. Nu de altceva, doar fiindcă nu existau fonduri să se invite orchestre şi solişti din lumea bună. După ‘90 lucrurile s-au schimbat. Au basculat însă într-un mod surprinzător într-o direcţie contrară. E ciudat ceea ce se vede, cel puţin pentru unii care cred că o casă nu se începe cu acoperişul. Au fost lucruri pe care le-am semnalat în nenumărate ocazii organizatorilor şi finanţatorilor acestui festival. Am încercat să-i facem să înţeleagă că sunt bani aproape aruncaţi pe apa Sâmbetei câtă vreme prestigiul propriei culturi muzicale nu iese îmbunătăţit de pe urmă unui atare eveniment. Câtă vreme muzica românească nu e mai respectată sau mai cântată ca urmare a acestui imens efort bugetar. Că imaginea muzicală a ţării tale nu se face în primul rând importând primele orchestre din lume, ci străduindu-te să-ţi exporţi artiştii cei mai valoroşi. Am fost greşit înţeleşi. Insultaţi pentru opinia noastră. În final, Iancu Dumitrescu a anunţat public că dacă acest ansamblu – unic în România – Ansamblul Hyperion, creaţia lui- va mai fi prezent în Festival, el va refuza să mai dirijeze pe oricare din scenele Festivalului. Generosul şi pasionatul Ilan Volkov, o somitate în muzică clasică, un artist ce dirjjează cele mai mari orchestre ale lumii, dar care a înţeles că susţinând muzică de azi este unica şansă ca muzica de mâine să existe – a preluat cu entuziasm şi nobleţe această sarcină. El ar fi trebuit să fie invitat, după curriculum-ul pe care îl prezintă, să dirijeze cele mai mari orchestre în Festival. Ei bine, din cauză că a ales să dirijeze muzică nouă românească şi un ansamblu românesc a fost dispreţuit şi neglijat de organizatori. Tratat ca un biet artist român. Sancţionat pentru faptul că respectă muzică nouă românească.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Festivalul Enescu este, deci, important şi pentru muzicienii români? Sau doar pentru cei străini care vin aici să concerteze?

ANA-MARIA AVRAM: Nu mă înţelegeţi greşit. Festivalul George Enescu e într-adevăr un eveniment excepţional, la nivel european şi mondial, prin numărul enorm de orchestre şi solişti de primă mărime care vin . Nicăieri, nici la festivalul de la Salzburg, nici la Tanglewood, nici la BBC Promms, nici la Bayreuth, nici la Primăvara de la Praga, nici la festivalul Bonn, nicăieri în lume nu există aşa ceva !!! Nici nu se cheltuie atât! Cu atât mai mult regret şi nu înţeleg de ce nu se ştie despre el, în lume. Altă durere. E extrem de frustrant şi strigător la cer, şi nu ştiu CUI datorăm faptul că Festivalul George Enescu nici măcar nu se află menţionat în niciun top al marilor evenimente de gen. Căutaţi, vă rog, pe internet!

Nu există alăturarea de Salzburg, Praga, Tanglewood, Londra, Torre del Lago (unde are loc festivalul Puccini), Bayreuth etc etc. Nu există nicio menţiune despre Festivalul Enescu decât pe Wikipedia, unde ştim bine, fiecare, şi eu, şi dumneavoastră, şi nea Ilie de la Sculărie, vorba bancului, poate completa o informaţie. Pe de altă parte nu există nicio reciprocitate. Niciodată nimănui nu i-a dat prin minte – sau nu s-a reuşit să se obţină – ca instituţiile partenere- filarmonica din new York, din San Francisco, din Berlin, din Petersburg, din Amsterdam, din Israel, din Dresda, de pe Lună, de unde ne vin mereu Modele Intangibile ale Muzicii, să ne dea peste nas …. să accepte – măcar O ORCHESTRĂ ROMÂNEASCĂ LA EI ACASĂ!!!! Într-un firesc schimb cultural. Parcă venim de pe Planeta Maimuţelor.

Chiar nu s-a găsit o personalitate managerială şi totodată un artist de răsunet internaţional care să reprezinte acest festival la un nivel cu adevărat sans peur et sans reproche? Dan Grigore, Valentin Gheorghiu, Radu Lupu, Angela Gheorghiu, Ion Marin, şi încă atâţia alţi mari artişti care ar putea reprezenta onorific – şi onora cum se cuvine – acest festival. (Altfel, executiv, lucrurile merg bine, cu Mihai Constantinescu, foarte competent “executiv”, problema e doar una de de politică, de decizie culturală, de respect şi de anvergură. Pe care un tehnocrat ca Hollender n-o poate susţine, e vorba de un primum inter pares) Dar revin: se cântă în Festival, cumva oligatoriu, aş zice chiar că o obligaţie umilitoare (câtă vreme propunerea vine DOAR din partea organizatorilor români şi nu a ansamblurilor şi personalităţilor invitate), muzica lui Enescu. De obicei se cântă şi prost şi “la grămadă”, indiferent de celebritatea formaţiei care abordează partitura. Să o spunem drept: până la urmă important este numărul de ore acordat pentru repetiţii – ore care nu i se prea acordă lui Enescu…! – Apoi ni se mai şi vând gogoşi cum că marile orchestre invitate vor continua să prezinte partiturile învăţate şi în alte contexte decât festivalul Enescu. Aiurea! Când se cânta Enescu în lume să cânta fiindcă se voia să se cânte, nu fiindcă domnul Hollender sau alţii au dat bani şi au formulat un deziderat sau o speranţă…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și în afară de Enescu? Ceilalți compozitori români se cântă în festival?

ANA-MARIA AVRAM: Spre deosebire de cehi, austrieci, englezi sau nemţi, care îşi prezintă în festivalurile de nivel mondial pe care le organizează, în primul şi ÎN PRIMUL RÂND muzica lor autohtonă, mai nouă sau mai veche, şi o prezintă cu mândrie şi respect, românii se rezumă mereu la Enescu, de parcă ar fi singurul compozitor de pe meleagurile astea, ignorând şi dispreţuind cel puţin două generaţii de compozitori care s-au situat şi se situează în primul rând mondial între compozitorii lumii la ora actuală. Compozitori români care au o şansă planetară şi sunt recunoscuţi la un nivel la care Enescu (compozitorul, nu violonistul ) n-a avut şansa. Fără nici un ajutor din partea Ţării lor. Pe cont propriu. Admiraţi şi cântaţi de alţii. Uităm – oh ce convenabilă uitare – că pe Enescu însuşi, cât era în viaţă, l-au dispreţuit şi fugărit, naționalizându-i bruma de bunăstare agonisită prin muncă grea, de o viaţă , că l-au lăsat să moară în surghiun, în sărăcie şi uitare, după ce toate înregistrările din Radio, înregistrări unice făcute cu dragoste, cu devoţiune, cu sfinţenie şi cu titlu adeseori gratuit, de-a lungul deceniilor, în țara lui, i-au fost aruncate şi călcate în picioare de decidenţii acelor vremuri. Voi vedeţi oare o diferenţa de calitate, de înţelegere între aceia şi aceştia? Eu una nu văd! Uităm, iarăşi, că toată opera enesciană e publicată la edituri străine astăzi, şi că pentru materiale de orchestră sau partituri trebuie plătiţi bani grei. Că uneori nu se găsesc. Că poţi fi supus unui embargou cultural, la bunul plac al editurii X sau Y la care Enescu a fost silit să-şi vândă opera, căci pe el cât a trăit nu l-a reprezentat România. Cum nu ne reprezintă nici pe noi, cei de azi… Şi el, ca şi noi, am fost şi suntem nişte artişti fără de țară. În Festivalul Enescu, cei care sunt azi ceea ce a fost Enescu ieri sunt trataţi că nişte cenuşărese, găzduiţi în spaţii mai mult sau mai puţin adecvate (măcar până anul trecut concertele aveau loc la Radio, unde oricum există un standard minimal necesar datorat instituţiei, nu neapărat festivalului. Plătiţi cu sume derizorii, făcându-li-se o publicitate mai mult decât sumară, cu nimic comparabilă celorlaltor evenimente, muzica românescă apare pentru decidenţii din Festivalul Enescu o doctorie amară şi dătătoare de crampe pe care o înghiţi doar fiindcă n-ai încotro. Repede şi scurt.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: În alte părţi e altfel, nu-i așa?

ANA-MARIA AVRAM: La Salzburg întâi şi întâi concertează formaţiile austriece, filarmonica din Viena în primul rând. Dacă mai e loc şi mai sunt bani se alocă ceva resturi şi altora. La fel în privinţa muzicii. După Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert sau Brahms, dacă mai e loc… La Bonn – Beethoven şi orchestrele germane sunt totul. La Leipzig e Bach, şi mai nimic altceva. La Beyreuth nici nu se rosteşte alt nume decât Wagner. La Primăvara de la Praga, 60% este Dvorak, Smetana şi compozitorii cehi de azi. Incomparabil de mai mică anvergură mondială decât românii, dar aşa e normal. Să fie respectaţi la ei acasă. Eu una am auzit că un gospodar se preocupă întâi şi întâi să nu-i cadă casa pe cap, ca nevasta şi copiii să-i fie hrăniţi , spălaţi şi îmbrăcaţi. Să aibă porumbul în pătul, lemnele în hambar şi animalele hrănite în bătătură. Abia mai apoi, dacă îi mai rămâne, se apucă să arunce bani pe petreceri cu palincă şi ceteraşi, invitând vecini, megieşi şi străini. Dacă procedează invers, e doar un bețiv şi un petrecăreţ, care o să ajungă, meritat, la sapă de lemn. Noi suntem deja în sapă de lemn în multe privinţe. Dumnezeu ştie ce va mai urma.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Unde urmează să concertați sau să vi se cânte muzica? Probabil că nu în România…

ANA-MARIA AVRAM: Ba şi în România. Hyperion Internaţional, această invenţie românească de succes, care astăzi prezintă muzică românească la cel mai înalt nivel interpretativ şi conceptual, deşi membrii săi sunt artişti din lumea largă, prezintă concerte şi workshopuri în UH Fest Budapesta la sfârşitul acestei luni. Apoi vom fi prezenţi în București (Filarmonica George Enescu, Control Club), în Ploieşti, Sibiu, Sinaia – în festivalul pe care îl organizăm – Sonic Trans-Fusions, cu finanţarea AFCN. Apoi în luna martie 2016 vom fi prezenţi la New York, într-un mini festival dedicat artei noastre alături de ansamblul Either /Or, la Miller Theatre, NYC, şi de workshopuri la Columbia University. Două CD-uri noi pe şantier, ale 35 lea şi 36 lea din seria dedicată de către Edition Modern vor apărea în 2015. Şi, ca de obicei, vor fi distribuite în lumea întreagă….

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *