Anca și Florin Rădulescu. În căutarea definiției iubirii

de

Anca l-a cunoscut pe Florin în urmă cu 28 de ani. Era elevă la Liceul Economic din Piatra Neamț și, fascinată de splendoarea Ceahlăului, pleca în drumeții cu diriginta și colegele, din două în două săptămâni. Florin era salvamontist și Anca recunoaște că a observat cât e de frumos și de politicos, dar n-a stat să se gândească prea mult la asta. Pe vremea aceea, la nici 16 ani, o interesau mai mult cărțile și natura decât băieții. Dar el s-a îndrăgostit pe loc de ea și nu i-a mai trecut dragostea niciodată.

Sunt lucrurile pe care mi le povestește Anca Rădulescu în sala de curs a Școlii sale de Make-Up, unde ne-am întâlnit să vorbim despre dragoste. Căci cine altcineva ar fi putut vorbi mai bine despre asta decât femeia unei singure iubiri, care a fost pe punctul de a o pierde de mai multe ori, dar…

Florin a așteptat-o să crească și, când ea a împlinit 18 ani, a venit s-o caute și, cu o garoafă ascunsă sub haină (căci i-ar fi fost rușine să fie văzut cu o floare roșie în mână, semn al îndrăgostirii sale fără leac), a invitat-o în oraș, nemaicontenind s-o privească, atât de frumoasă se făcuse.

Și, într-adevăr, Anca fusese remarcată pentru silueta sa înaltă și zveltă și i se propusese să devină model, așa că defila uneori, pe câte un podium de provincie.

„Mi-am dat seama că în felul acesta pot să îmi înving timiditatea. Nu știu cât am conștientizat la vremea respectivă, dar îmi plăcea să stau în acel mediu cu mulți oameni, pentru că mă făcea să îmi înving rușinea, timiditatea, că așa consideram eu pe vremea aia, că era rușinos să se uite oamenii la tine”, mărturisește interlocutoarea mea.

În foarte scurt timp, Florin a prezentat-o părinților lui, și bunicii Nuți, care a devenit, pe loc, bunica ei, atât de profund s-a creat o legătură între ele. Anca nu-și prinsese bunicii în viață și s-a bucurat de șansa unei asemenea întâlniri providențiale. Încet-încet, familia lui a devenit și familia ei și s-a trezit, norocoasă, cu două rânduri de părinți și o bunică minunată, care a învățat-o să fie și mai elegantă, și mai cochetă, dar și mai bună la suflet.

Când Anca a împlinit 21 de ani, iar el 23, s-au căsătorit. Ea a luat numele lui, Țiganu, renunțând la numele de fată, Bucureșteanu. A rămas însărcinată foarte curând și toți cei din familia lor mare s-au bucurat ca nebunii așteptând un băiețel, pentru care numele Ionuț era pregătit dinainte, cu dragoste.

„Am avut o sarcină normală, perfectă”, își amintește Anca. „Am născut un copil sănătos de 3,5 kilograme și 52 cm. Dar copilul a trăit foarte puțin pentru că medicul care trebuia să îmi facă cezariană nu știa cum, nu făcuse niciodată cezariană, aveam să aflăm noi mai târziu. Eu mă internasem când aveam patruzeci de săptămâni și mi-au provocat nașterea crezând că așa este normal. După 48 de ore de travaliu nu aveam dilatație aproape deloc și devenise clar că ceva nu merge bine, ar fi trebuit atunci că facă operația. De aici a început calvarul. Am intrat în comă, copilul a rămas între oase, a aspirat lichid și lichidul acela s-a dus în plămâni. Iar ei nu au avut aparatura necesară ca să îi scoată lichidul amniotic din plămâni și băiețelul nu a mai rezistat…” Și aici vocea i se gâtuiește…

L-au înmormântat cei din familie, devastați de durere, înnebuniți de gândul că o vor pierde și pe ea, căci mama care-și pierduse copilul nu mai reușea să iasă din comă… „Dacă o întrebi acum pe mama, ea recunoaște că se pregătea de înmormântare și pentru mine. Căci eu eram o legumă. Nu au crezut că o să scap, mai ales că, imediat după mine, în aceeași noapte în care mi-a murit copilul, o farmacistă, cunoștință de-a noastră, a murit și ea, cu copil cu tot, în același spital, la același medic”.

Coma Ancăi a ținut trei săptămâni. Își amintește că s-a trezit, la propriu ca din moarte, stând într-un șezlong așezat în curtea părinților, având-o alături pe mama ei cu un castron de supă în mână. N-avea decât 21 de ani și trăise, deja, cât pentru două morți.

O întreb ce s-a întâmplat cu doctorița, dacă a fost sancționată, și aflu că da, „a fost pedepsită” prin trimiterea la o specializare în Canada, de unde s-a întors și a fost promovată în funcția de director economic. Era amanta directorului spitalului. Culmea este că justiția a acționat în alt fel și, mai târziu, nu pentru malpraxis, ci pentru nereguli administrative făcute din poziția de director economic, a fost condamnată la câteva luni de închisoare cu executare. În schimb, Anca s-a învinovățit ani de zile după aceea pentru pierderea copilului și a mers la psiholog încercând să găsească un sprijin pentru iertare…

„Din păcate, așa a funcționat mintea mea, mi-am spus că eu sunt vinovată că a murit copilul. Am sufletul cumva pansat acum, pentru că îmi dau seama că el trebuia să fie un îngeraș, așa a fost alegerea Celui de Sus, iar acum mă veghează. Am avut multe întâmplări nefaste până acum și cred că el m-a scos din probleme și din drame. Cred că el este acolo ca să își vegheze mama și familia”.

Imediat după ce s-a căsătorit, Anca a renunțat la finanțe-contabilitate și a început să lucreze cosmetică. Era pasiunea ei, căpătată, poate, în multele ore în care își admira mama, extrem de cochetă, care mergea foarte des în saloane de înfrumusețare, iar Anca trăgea cu ochiul la priceperea cosmeticienei, ca să fure meserie. Era și angajată la o firmă, pentru care ducea actele sau câte o valiză cu bani la bancă, fiindcă așa se lucra pe vremea aceea, dar nu renunța la cosmetică și avea amenajat un colțișor de beauty în propria casă, unde-și primea clientele pentru pensat, epilat sau machiat.

Pe Mihaela, sora lui Florin, n-o întâlnise încă, deși trecuseră câțiva ani. Mihaela nu a fost nici la nunta lor, pentru că era pe atunci plecată în America, iar după aceea, proiectele ei din București o acaparau. Avea s-o întâlnească pentru prima dată într-o circumstanță cu atâta încărcătură de emoție, încât, deși a încercat de multe ori să-și amintească cum arăta Mihaela, ce i-a spus, ce a făcut, Anca n-a reușit.

Eram însărcinată din nou, ajunsesem deja în cinci luni, iar un medic din Piatra Neamț mi-a spus că îi pare rău, dar sarcina mea este oprită în evoluție. Era a doua oară când mă pândea o tragedie… Atunci a fost momentul în care soțul meu a zis: Hai! Ne-am urcat în mașină și am mers la București. Așa am cunoscut-o pe Mihaela. Nu îmi amintesc figura sau gesturile ei de atunci, atât de traumatizată eram de ceea ce ar fi putut să se întâmple. Îl am în imagine doar pe doctorul Marinescu, care ne-a așteptat la Giulești și m-a internat repede, repede, pentru că el știa că avem un făt oprit în evoluție și voia să intervină urgent. Surpriza vieții mele a fost că nu era”…

Cu un aparat așa cum nu existau în Piatra Neamț, Anca a auzit bătăile inimii copilului ei, iar momentul acela i s-a părut cel mai înălțător, cel mai emoționant, cel mai frumos dintre toate cele trăite până atunci. Avea și să nască ușor, natural, deși totul era pregătit pentru cezariană.

„Medicul îmi spunea «ia vezi, Țiganco, să nu cumva să naști acum, că mă duc să pregătesc blocul operator». Dar nu a apucat medicul să urce la etaj să pregătească blocul operator că l-au strigat asistentele să se întoarcă, fiindcă nasc. Și am născut normal, în zece minute. Datorită lui și Mihaelei o am pe Ioana. Dacă nu era Mihaela să mă ducă la Bogdan Marinescu, nu o aveam pe Ioana, sunt convinsă”.

Ioana s-a născut pe 28 aprilie 1995 și a adus cu ea lumină, și dragoste, și liniște. Trauma cu Ionuț ne schimbase, ne influențase foarte negativ. Din toată dragostea pe care o aveam de împărtășit unul altuia ajunseserăm doi străini. Ajunseserăm să nu mai vorbim. Mulți ani de zile noi nici nu am discutat despre moartea copilului nostru. Nu puteam. Dar, cu fiecare zi, cu fiecare zâmbet al ei, Ioana ne-a reunit și ne-a legat, ne-a făcut să ne continuăm povestea noastră de iubire. Căci eram tineri, eram niște copii și noi, abia învățam și să iubim, și să fim părinți”.

În 1997, s-au mutat în București și așa a început prietenia Ancăi cu Mihaela, care i-a ocrotit mereu, cu multă iubire și i-a invitat să stea într-un apartament al ei, unde au locuit până nu de mult.

„Atunci a început povestea vieții mele cu Mihaela. Am avut întotdeauna senzația că ea este, de fapt, sora mea. Într-adevăr, semănam pe atunci foarte tare una cu cealaltă. Aveam părul ondulat amândouă, aceeași culoare. Eu am copiat foarte multe lucruri de la Mihaela, pentru că ea a fost un exemplu pentru mine în multe privințe. Datorită ei am ales să cresc din punct de vedere profesional, căci ea m-a motivat permanent. Sunt doar patru ani diefernță între noi, dar m-a îndrumat, câteodată, cu grijă de părinte”, își amintește Anca, cu emoție.

Și într-adevăr, din punct de vedere profesional, Anca a învățat tot mai mult. A lucrat, câțiva ani, la Estée Lauder Clinique, unde a fost un beauty adviser de succes, preferata clientelor, apoi a ales să lucreze în televiziune, ca make-up artist, apoi a continuat pe cont propriu, iar astăzi școala ei de make-up este una dintre cele mai dorite, iar Anca e recunoscută și căutată ca un priceput designer de sprâncene, căci mâinile sale fine știu să configureze cea mai potrivită și cea mai echilibrată formă pentru sprâncenele clientelor sale.

La puțin timp după venirea în București au decis și să își schimbe numele, pentru că aveau mereu neplăceri din pricina celui pe care îl purtau. “Ioana mea avea patru ani jumătate și era la o grădiniță privată. Din păcate, la grădinițele de stat, având numele Țiganu, chiar dacă ieșisem din comunism, eram catalogați drept țigani și tratați foarte prost. Mi-amintesc că am ajuns la psiholog cu copilul pentru că, da, a fost foarte crud, nedrept… Noi suportam cu stoicism, dar copilul meu era vitregit din cauza numelui la grădiniță. Ea era și brunețică, avea părul ondulat.. Tatăl lui Florin și al Mihaelei are rădăcinile în Bălți, lângă Chișinău. De acolo vine numele Țiganu, căci majoritatea celor din zona respectivă au niște nume mai ciudate. Dar ce vină aveam noi că purtam un astfel de nume sau ce vină avea copilul meu că era mai închisă la piele și mai brunețică și o chema Țiganu? Așa am ajuns cu ea la psiholog. Nu mai voia să meargă la grădiniță, nu mai voia să iasă în parc, nu mai voia să socializeze cu copiii. Iar sfatul psihologului a fost să ne schimbăm numele”.

A fost mult mai bine totul și după mutarea în București, și după schimbarea numelui, însă toate greutățile prin care au trecut au lăsat urme în sufletul Ancăi. “Eu am avut problemele mele cu divinitatea. În general, greutățile vieții pe unii îi înrăiesc, pe alții îi fac mai buni. Eu am trecut prin toate fazele, au intervenit neînțelegerile între mine și părinții mei, iar Florin a trebuit să-mi tolereze multe ieșiri până am început eu să mă dezvolt personal din multe puncte de vedere, să accept ajutorul unui specialist, pentru că de aici a pornit revenirea mea în bine. Am trecut prin multe împreună, dar iubirea a fost mai presus de orice. La un moment dat eu ajunsesem eu la o saturație și voiam să ne despărțim. Copilul meu poate să trăiască fără un tată?, m-am întrebat… Da, poate să trăiască doar cu o mamă, sigur. Dar eu pot să trăiesc fără tatăl ei? Și atunci mi-a stat inima și mi-am răspuns Nu. Nu pot să trăiesc fără să-mi spună el «Bună dimineața, iubito!»… A fost o perioadă cruntă, de mari zbateri, dar asta ne-a întărit și mai mult relația, iar anul acesta facem 24 de ani de căsnicie”.

Au mai fost și alte greutăți, unele după altele. Pierderea tatălui, și a tatălui socru, extrem de iubit în întreaga familie, o operație pe creier pe care Anca a trebuit să o facă, pierderea celei mai bune prietene… Nici plecarea la studii în Anglia a Ioanei n-a fost ușor de îndurat pentru părinții rămași într-o casă devenită, parcă, pustie, sau eforturile financiare susținute ca să fie totul bine în anii de studii ai fiicei lor adorate, căci Ioana e nespus de talentată în domeniul arhitecturii și merită să aibă șansa de a-și urma visele.

Însă răsplata e dragostea, dragostea trăită în fiecare zi. Viața lor s-a așezat cu seninătate. Florin și-a transformat hobby-ul din anii de salvamontism, fotografia, în profesie, și face cu mare drag și pricepere fotografie de produs, dar și fotografii la evenimente, nunți sau spectacole, dar și la cursurile școlii de make-up ale soției sale. Anca predă cu pasiune cursuri de make-up și, de curând, a lansat cartea “Puternică și frumoasă”, apărută la Editura For You, printr-un eveniment de lansare făcut în prezența cumnatei ei, Mihaela Rădulescu, și a tuturor prietenilor dragi care știu că Anca e o învingătoare, un model de curaj, de bunătate, de femeie care și-a învins destinul îmblânzindu-l, preschimbându-l, înnobilându-l cu bunătate și frumusețe.

“Am trecut prin atâtea etape ale iubirii, încât aș putea să îți fac o definiție dacă m-aș strădui. Dar încă mai lucrez la ea, căci mai avem multe de trăit. Am consumat etapele iubirii în toate felurile până acum, dar eu știu că mai sunt și alte etape, pe care le aștept”, spune Anca zâmbind, încrezătoare.

 

 

Categorii:
Dragoste

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *