Andreea Ogăraru: România este pentru noi povestea unei iubiri totale, teribile, neîmplinite

de

ANDREEA OGĂRARU: L-am cunoscut pe George în timp ce făceam promoţie la peşte, în singurul mall din Bucureşti la vremea respectivă. Abia dădusem ultima proba de bac. Mi-a dat târcoale toată ziua şi l-am respins de nenumărate ori. Nu ştia nici cum mă cheamă şi nici eu pe el. Ne-am revăzut peste șase luni în acelaşi mall, de data asta lucram altceva. Aveam un job după cursurile de la facultate. Când a intrat în magazin, m-am ascuns sub tejghea, însă deja mă observase. I-am spus repede cum mă cheamă şi l-am rugat să plece. Eu nu ştiam nimic despre el. O colegă îl cunoștea şi mi-a spus că joacă fotbal. De atunci am ştiut sigur că nu avem nimic în comun. Peste alte şase luni, într-o primăvară timpurie, traversând pe trecerea de pietoni de la Favorit, Drumul Taberei, văd o maşină care opreşte cu scârţâit de roţi, fix în intersecţie. Era George cu un coleg de-al lui, mult mai celebru, proprietar al maşinii de lux de care nu mai avea nimeni în Bucureşti. La vremea aceea maşini scumpe aveau doar anumite categorii din societate, iar eu nu îmi doream să mă amestec în acea zonă. Maşina nu era a lui George, el era doar un tânăr la început de drum, ce aspira la performanţă şi succes. De frică să nu mă vadă mama stând de vorbă cu doi băieţi în mijlocul intersecției, am dat repede numărul de telefon, având în gând să nu răspund oricum la nici un apel necunoscut. Am răspuns abia peste câteva luni, în seara de 23 iunie. După ce i-am spus că eu nu sunt ceea ce caută el într-un mod nu tocmai plăcut, cu duhul blândeţii m-a convins ca măcar să ne plimbam câteva minute, nu de alta, dar ca să ştiu sigur că nu am comis o nedreptate. Ne-am întâlnit la ora 8 în faţa unei biserici. Ne-am plimbat pe jos tot centrul Bucureştiului, Unirii, Calea Victoriei, Română, şi mai apoi înapoi în Drumul Taberei. Am vorbit foarte mult, eu. El a ascultat foarte mult. Probabil nu i-a mai vorbit cineva vreodată până atunci cât am putut vorbi eu. Vorbeam şi nu mă mai puteam opri, despre câte în lună şi în stele. Am ajuns acasă când se întrezăreau zorii… Și, fără să fi plănuit nimic, m-am auzit spunând cu voce tare: eu cu băiatul asta mă mărit.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și așa a fost! Ați făcut nuntă mare?

ANDREEA OGĂRARU: În anul următor ne-am căsătorit. Pe furiş, la primărie, doar noi doi, Mihai Neşu şi încă un prieten drag, Andrei Dincă. Şi cu mare fast pentru vremea aceea am făcut nuntă, la cel mai cel hotel din capitală. La biserică a fost minunat, căci era biserica noastră de suflet. La nuntă au fost mulţi oameni pe care îi vedeam pentru prima dată în viaţă, căci părinţii au insistat să invite ca după vechile tradiţii… Eu am avut o rochie superbă lucrată de doamna Eli Lăslean şi pantofi din aceeaşi dantelă cu mărgele, creaţi de Mihai Albu… Ne-am căsătorit iarna, era ger şi zăpadă, însă nu ne era frig deloc. A nins minunat… Dacă ar fi să o facem din nou, am alege o livadă, primăvara sau toamna şi o petrecere la iarbă verde, o orchestră cu viori şi cântecele tuturor compozitorilor noştri. Anul acesta am făcut „buletin” de căsătorie, avem 14 ani… Și un băiat de 13 ani, fetiţe de 10 şi 6 ani, şi iarăşi băieţei de 4 ani şi cel mai mic de 5 lunițe. Încă visăm la o petrecere de nuntă în livadă…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: S-a schimbat în veun fel iubirea voastră după căsătorie?

ANDREEA OGĂRARU: Iubirea noastră este „ca de pe lumea asta”, este o iubire care nu se ruşinează nici de cearcăne şi oboseală, nici de greşeli ori momente mai grele. O poveste care a avut momentele ei de „dramă” inspirată din cărţile şi filmele profunde despre iubire. Căci ce ar fi o iubire fără o portieră trântită teatral, fără o plecare ca să vezi dacă vine după tine, fără o floare aruncată sau mai ştiu eu ce alte gesturi adolescentine. Este o iubire cu doi oameni care cresc împreună, care ştiu exact de unde au plecat şi cât drum au străbătut, care îşi mai citesc unul altuia pasaje preferate sperând în sine să se prindă sămânţa unei învăţături anume tâlcuite în acel pasaj, este o iubire cu tachinări fine… Este o iubire în care eu “îl încurajez” mereu glumind despre cum dormea Burebista în aer liber cu capul pe o piatră, iar el înţelege exact unde bat, iar răspunsul lui este unul la modă: “happy wife, happy life”. O iubire în care numai mâinile lui ştiu câte muşcături au suportat la toate naşterile mele, el fiind asistentul de bază al doctorițelor mele, dar mai ales o iubire în care pentru el eu sunt minunată de la început, deşi şi-a băgat nasul să studieze placenta în care s-au format puiuţii noştri. O iubire în care nu ne plictisim niciodată împreună şi urmăm reţeta de la început, eu vorbesc nespus de mult şi îl bag în toate visele mele şi el le ascultă şi mă mai şi încurajează că tot ce spun e minunat şi posbil… El îmi spune foarte des „te iubesc”, iar eu de multe ori găsesc de cuviinţă să răspund: „îţi mulţumesc”. Când eu sunt tristă, cășun pe el şi îi spun că nu vorbeşte niciodată nimic. Atunci începe şi îmi spune o poveste: când o să ai tu părul alb, cu ochii ăştia ai tăi albaştri, o să fii în grădina ta plină de flori, pe deal, la casa noastră de lângă pădure, o să aştepţi nepoţii cu ochii la drum, iar mai apoi o să coci pâine împreună cu ei la cuptorul de afară, eu o să cosesc iarbă la bustul gol ca să îţi arăt că încă sunt în formă… Şi atunci toate trec şi începe visarea…

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai fi putut să fii preocupată mai mult de zona mondenă, de apariții fancy, de operații estetice, și nu atât de educație, de copii, de cauze nobile…

ANDREEA OGĂRARU: Am încercat să fiu mai mondenă într-o anumită perioadă, chiar am încercat. Numai că direcţia dată la vremea aceea de gate-keeper-ii din media sportivă în ceea ce privea acel nou statut de „soţie de fotbalist” nu se potrivea cu ceea ce simţeau eu. Şi atunci m-am retras. Am dezamăgit la propriu, vreo două domnişoare foarte apreciate în lumea mondenă şi care şi-ar fi dorit să fim mai apropiate. Am refuzat emisiuni tv foarte vizionate care probabil m-ar fi ajutat să devin mult mai repede „cineva” vizibil, însă am explicat moderatorilor că, pentru publicul lor, conţinutul meu poate fi plicticos… Câteodată am greşit şi m-am grăbit să judec, însă omul cât trăieşte învaţă şi poate repara. Mai târziu am început să particip, rar şi discret, la anumite evenimente mai apropiate de structura mea. Au fost oameni care au avut curiozitatea să mă descopere dincolo de prejudecăţile generale legate de „ce ar fi putut spune o soţie de…” Probabil aşa se face că astăzi stăm de vorba aici, în paginile acestei minunate reviste.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai fost nonconformistă și în alegerea numărului de copii. Multe femei s-ar teme de sarcinile repetate, pe tine ce te-a convins să ai curaj?

ANDREEA OGĂRARU: Nu am făcut copii după plan, am făcut copii din pricina dependenţei de inocenţă, din pricina balsamului de iubire şi puritate pe care fiecare pereche de ochisori şi fiecare glas cristalin le-au lăsat în memoria mea. Nu am dorit să demonstrez nimic nimănui. Însă văd şi ştiu că fiecare om poate să ducă mai mult sau mai puţin, după structura lui. Eu am ceva mai multă putere şi o nevoie permanentă să fac ceva, să simt că las în urma mea un mic plus cu fiecare zi care trece. Am cinci copii ţinuţi şi crescuţi aproape. Copiii mei au stat lângă mine şi când am lucrat proiecte şi când am mers la conferinţe şi când am gătit, şi când am dormit sau orice altceva am făcut.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ai născut câte un copil în fiecare țară – ce-a fost cel mai bine, ce-a fost cel mai rău? Dacă ai putea să recomanzi ceva unei femei care urmează să nască în România, ce ai putea să-i spui?

ANDREEA OGĂRARU: Am născut în România la stat, Olanda la stat, Elveţia la stat, România la privat, Olanda la stat, în ordinea aceasta, în anii 2003, 2006, 2010, 2012 şi 2016. Cele mai importante puncte pe care le-am învăţat de la medicii mei din străinătate au fost:

– sarcina NU este o boală, iar gravida NU este o bolnavă.

– naştere nu se consideră decât pe cale naturală, pentru cezariene se face comisie sau se decide în caz de situaţii de URGENŢĂ.

-mama are un instinct anume şi simte cel mai bine ce se întâmplă cu ea şi cu puiul ei. De aceea prima părere care contează precum şi deciziile îi aparţin. Medicii mei mi-au repetat continuu să am încredere în mine, chiar peste cuvântul lor. Nu discutăm aici de situaţii de excepţie, desigur.

– orice medic care vrea să îţi vadă sau atingă copilul îţi cere voie.

– copilul nu pleacă de lângă mamă, NU i se dă supliment de nici un tip chiar dacă lactaţia vine la mai mult de 24 de ore de la naştere. Stomacul copilului este cât o alună la început, iar micuţul nu are nevoie de nu ştiu ce cantitate de lapte şi nici nu „moare de foame”…

– nu se fac vaccinuri la spital în primele ore de după naştere, ci începând cu 6-8 săptămâni, timp în care micuţul a fost văzut deja de foarte multe ori de medic.

-la începerea vaccinării, medicul pediatru discută cu părinţii atât despre beneficii, cât ŞI despre riscuri, despre planul de călătorie din primul an de viaţă şi despre mediile cu care micuţul intră în contact.

-pediatrul are contact permanent periodic cu copilul şi îl observă în creştere şi dezvoltare, acest fapt contează enorm în momentele când copilul este bolnav. În unele cazuri poţi primi „prescripţie” cu …îngheţată (ca la ultima noastră amigdalită, virus şi nu bacterie) nu orice problemă necesită medicaţie.

Doresc să le spun mamelor să îşi aleagă medici cu care pot dezvolta o relaţie dinainte de a fi într-o situaţie de decizie, cu care pot discuta, cu care se pot sfătui, care să ţină cont de părerea lor. Iar dacă la naştere nu poate fi prezent medicul personal, atunci mama să aibă încredere în puterile ei, să fie calmă şi stăpână pe sine, să încerce un dialog pozitiv cu personalul care o îngrijeşte. Să ştie deja din discuţiile cu medicul personal care sunt paşii, ce urmează să i se întâmple… Mie îmi sunt tare dragi medicii români cu care am născut acasă în România, dar şi cei din Olanda şi Elveţia. Ţin legătura cu toţi, inclusiv pediatrii. Iar fiecare naştere a fost diferită. Am învăţat şi acum, la ultima, ceva nou. Că uterul are memorie. Şi că dacă ai mai multe naşteri, el va şti să te protejeze până la termen, iar uneori se poate întâmplă să depăşeşti puţin, chiar dacă colul este foarte scurt, uşor deschis poate, copilul foarte jos etc. Contrar concepţiilor că dacă ai trei, patru copii, pe următorul “îl scapi în autobuz”… Este extraordinar să înţelegi cum corpul ştie singur exact ce are de făcut, că ştie să prioritizeze. Exact asta s-a întâmplat la mine. Celui mic i se simţea capul la un deget deja din săptămâna 36, iar din săptămâna 38 colul s-a deschis uşor, însă am făcut 40 de săptămâni fără niciun fel se intervenţie din partea medicului.. Iar la naştere m-a ajutat puţin, căci el ar mai fi stat încă la călduţ.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce ți-a adus diferit, ție ca mamă, ca femeie, ca om, întâlnirea cu fiecare copil al tău?

ANDREEA OGĂRARU: Mi-am imaginat fiecare copil şi am ştiut exact cum va fi, atât fizic, cât şi ca personalitate. Am o legătură foarte puternică cu copiii mei, iar ei au o încredere şi o siguranţă totală în mine. Simt ce se întâmplă acasă atunci când lipsesc. Când era Eric micuţ am văzut cu ochii minţii, cu ochii sufletului, dacă pot spune aşa, ce se petrecea cu el: trecea pe balustradă la vecinul nostru, la etajul doi fiind… Am fugit cu George de la cursurile de salsa către casă şi am prins exact momentul în care vecinul îl preda bunicii lui, la uşă. Mi-a stat inima… totul se petrecuse exact cum “am văzut”. Fiecare copil este unic, special şi irepetabil. Fiecare are gingăşia lui, trucurile lui de a obţine atenţia părinţilor, înclinaţiile şi pasiunile… Și mai ales am observat ceea ce ştiam deja în teorie, că ceea ce am făcut în timpul sarcinii s-a imprimat.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Care e lucrul cel mai important care s-a schimbat în tine, ca om, odată cu trecerea anilor?

ANDREEA OGĂRARU: Cel mai important lucru care mi s-a întâmplat în viaţa asta a fost faptul că am învăţat să văd de la 180 către 360 de grade şi am găsit căi de a corela şi folosi tot ceea ce am învăţat vreodată, fie că a fost de la bunici, părinţi, orfani, profesori, parteneri de proiecte, sponsori, medici, cărţi, duhovnic, prieteni… Am învăţat odată cu viaţa din occident ca întâi să ascult şi să înţeleg, să cer lămuriri în plus în loc să trag concluzii, să nu întrerup persoana care vorbeşte, să ofer un răspuns complet şi interesant unei persoane care se opreşte să mă întrebe ce mai fac. Am învăţat şi lucruri de alt gen, de pildă că nu ajuţi un orfan printr-o vizită singulară, nici prin câtă ciocolată îi dai şi mai ales nu prin a-ţi face poze cu el pe care mai apoi să le foloseşti în social media… Am mai învăţat şi cât de uşor poţi să dezamăgeşti un astfel de copil de care te ocupi o vreme şi apoi nu mai poţi continua, însă este minunat când acel copil te-a simţit, ştie că îţi este drag şi că doar din pricina distanţei nu îl mai vezi, iar el îţi scrie, îţi spune ce mai face, vrea să te colinde, îţi împărtăşeşte problemele sau visele sale…

Am învăţat ce înseamnă să ai un prieten adevărat. Un om ca mine, care se mută des şi care are nevoie de prieteni ca de aer pentru a exista, tinde de multe ori să idealizeze o persoană. De aceea, un astfel de prieten, ce ne este acum ca un frate, m-a luat odată cu maşina şi mi-a spus că el şi familia lui nu sunt atât de minunaţi pe cât îi credeam eu. Mi-a spus toate defectele şi greşelile lor, toate părţile negative pe care de regulă oamenii le ascund. Am plâns două zile după această „spovedanie”, erau lucruri pe care nu le văzusem niciodată la ei până atunci… Ei bine, nici după nu le-am văzut niciodată.. Cine nu are un astfel de prieten care să se prezinte cu toate defectele lui, iar tu să te miri şi să vezi doar calităţi…să îşi caute.. Acela este prietenul care poate intra oricând în casa ta, căruia poţi să îi laşi pe mână copiii tăi dacă păţeşti ceva…

Ceea ce suntem ne foloseşte în primul rând nouă personal, apoi celor din jurul nostru, rând pe rând, în cercuri concentrice. Cutare de la terasa din colţ se poate gândi „dar cine mare brânză mai eşti şi tu”, însă aici este cheia. Eu nu sunt „cineva” pentru X sau Y. Dar eu pot fi regina casei mele, liderul echipei mele, îngerul păzitor al unora, binefăcătorul altora… Când spun „eu”, mă refer aici la faptul că oricare dintre noi poate fi toate acestea, iar fiecare dintre noi are o valoare inestimabilă, irepetabilă de care trebuie să fie conştient. O femeie trebuie să fie atât de sigură pe ea, pe valoarea ei, încât şi în picioarele goale dacă este, să ţină capul sus şi să zâmbească indiferent ce pantofi poartă femeile din jurul ei. Ştiu că lumea de astăzi, şi nu o să spun că mai ales acasă…, dar şi acasă, poate foarte uşor să te eticheteze şi să te excludă. Dar poate lumea aia, grupul acela sau mediul acela nu sunt exact cele de care tu ai nevoie, nu „îţi folosesc” şi nu „te folosesc” în sens pozitiv, desigur. Altădată merită cu prisosinţă să faci tu un efort, să îţi pui pantofii cei mai frumoşi şi o rochie nouă pentru a cuceri lumea.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Am văzut că te implici activ și curajos și în dezbaterea legată de vaccinarea obligatorie…

Pagini:  1 2 3

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • Imi iau ingaduinta sa adaug ceva la cele marturisite atat de frumoas de Andreea Ogararu: de ani buni sunt atasati amandoi de Biserica noastra, Sf Ilie-Gorgani, il au duhovnic pe colegul nostru, parintele Emanoil Babus, se spovedesc in fiecare post si se impartasesc, odata cu toti copiii lor. Ultima oara, in postul Adormirii Maicii Domnului, cand s-a potrivit sa-i impartasesc chiar eu din Potir. Sunt convins ca acest crestinism practicat le intareste casnicia si-i ajuta substantial la educarea morala a copiilor. Mi-am ingaduit acest comentariu gandindu-ma ca pot fi luati ca un bun exemplu de familie crestin-ortodoxa, acum, cand multi tineri sunt in cautare de modele. In acelasi timp, si ca raspuns pentru acei rautaciosi si grabiti care afirma ca Biserica e doar pentru… prosti, ratati etc.

    Parintele Vasile august 27, 2017 7:19 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *