Andreea Păunescu – A fi tată, instinct patern sau dragoste paternă?

de
M-am întrebat, de-a lungul adolescenţei mele frământate, şi, într-o zi, puţin după majorat, l-am întrebat şi pe tatăl meu dacă a fi tată este o chestiune de instinct patern sau o dragoste dobândită în timp, prin prezenţa alături de copil. A fost un moment de mare emoţie pentru mine, iar el mi-a mărturisit atunci că a simţit un cuţit împlântat în suflet. Mi-a mărturisit că nu-mi poate răspunde la această întrebare, fiindcă este o întrebare pe cât de inocentă, pe atât de dureroasă pentru el.
Acum, după ce au trecut aproape 30 de ani de atunci, mă întreb şi continui să întreb: Oare ce înseamnă a fi tată?
Din poziţia unui copil care aştepta de la tatăl său natural tratament continuu egal cu ceilalţi fraţi, nu înţelegeam ce au fraţii mei mai mult sau mai bun decât mine. Nu reuşeam să-mi răspund şi încercam un complex de inferioritate care m-a urmărit mult timp. La vârsta aceea, în momentele de adâncă singurătate şi durere, mă iluzionam cu ideea că într-o zi voi demonstra tatălui meu că, fără sprijinul lui, sunt capabilă de lucruri măreţe şi demnă de atenţie mai mult decât fraţii aflaţi sub aripa lui protectoare. Erau trăirile unei adolescente numite în spate, pe şoptite, “copilul din flori al lui Adrian Păunescu”. Anii au trecut, acel complex de inferioritate s-a estompat odată cu maturizarea mea şi mi-am clădit drumul în viaţă străduindu-mă să mă raportez doar la familia în care am crescut, unde m-am simţit întotdeauna egal iubită faţă de surorile mele (în secret, de fapt, mama mă părtinea).
Recunosc că, în cazul copiilor mei, născuţi în timpul căsătoriei, cu toate drepturile la mamă şi la tată, am avut o altă perspectivă. Nefiind nicio îndoială în privinţa sentimentelor pe care tatăl lor le avea faţă de ei, am văzut rolul patern ca pe unul de responsabilitate materială, în primul rând.
Astăzi, când regăsesc în comportamentul fraţilor mei complexe de superioritate faţă de mine, mă întreb: Câţi taţi înţeleg că a fi tată nu înseamnă doar obligaţia legală de a asigura creşterea şi întreţinerea copilului, ci, mai ales, sprijinul necondiţionat şi, în ăst răstimp, sădind în vlăstarul lui încredere în sine şi putere, copilul capătă forţa de a învinge.
A-ţi recunoaşte copilul, oricum ar fi el şi orice relaţie ai avut sau ai cu mama lui, înseamnă să îl protejezi de nedreapta etichetă de “copil din flori”, care, în loc să stigmatizeze pe indiferentul tată, apasă cumplit pe sufletul copilului privat, oricum, de prezenţa lui.
A-ţi asuma copilul mi se pare o obligaţie morală, înainte de a fi una legală. În realitate, copilul se mulţumeşte cu puţin din timpul tatălui său. Nu cred că înseamnă mult pentru nimeni, de orice condiţie socială şi materială ar fi, o plimbare într-un parc, o bătaie cu bulgări de zăpadă, întrebările “Ce mai faci?”, “Cum îţi este?” sau un telefon dat copilului, măcar câteodată. Copiii înţeleg şi se obişnuiesc cu situaţia părinţilor despărţiţi, dar nu se pot consola cu sentimentul că nu sunt iubiţi, că nu există pentru părinţii lor.
Dacă ar putea fi sancţionată de vreo lege nerecunoaşterea copilului, prin etichetarea “tată de copil din flori”, iar neasumarea sufletească a propriului fiu, prin etichetarea ca “tată de copil neiubit”, atunci societatea ar privi, în sfârşit, altfel statutul copilului “din flori”…
Aşa cum l-am întrebat pe Adrian Păunescu, tatăl meu, mă întreb:
A fi tată înseamnă instinct patern sau dragoste faţă de copil şi atât?!
Știe cineva răspunsul la o asemenea întrebare?…
Fotografii de Paul Buciuta

 

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *