Angelica Lambru – Elogiul prafului

de

E atât de 1 iunie, încât miroase a prăjitură cu lămâie, “bijuteria coroanei”, cea ajunsă ultima la catedră şi mâncată prima. Îmi transpiră capul în codiţe uitându-mă numai în jos, să nu mă împiedic, să nu cad, să nu alunec, să nu-mi scape din mâini, mişeleşte, platoul aranjat artistic cu romburi ninse cu zahăr pudră. Urmăresc cu un zâmbet modest cum prăjitura mamei dispare între degetele pătate cu cerneală şi-mi dau bentiţa după urechi cu acelaşi gest încălzit cu care Mămăiţa îşi da basmaua pe ceafă, după ce udă grădina. La poze sunt trecută în spate, bine că nu mi se văd pantofii de cor (negri, de lac), plini de praf.  Le-am trecut eu o pălmuţă peste bombeuri, dar n-am reuşit decât să schiţez un fel de mozaic capricios, care îi face să pară şi mai murdari.

Sunt o fetiţă “bine dezvoltată”. (“Ba eşti grasă!”, aud vocea batjocoritoare a băieţelului din prima bancă). Aşa e, sunt grasă. Dar sunt grasă doar pe dinafară. Pe dinăutru sunt o fetiţă fericită, prietenele mele mă iubesc, mă caută şi mă aleg la 9 pietre, chiar dacă mă aflu mereu printre ultimele lor opţiuni. Nu există satisfacţie mai mare decât să fiu eu cea care scapă turma, ca să le dovedesc că nu s-au înşelat alegându-mă. În pieptul de fetiţă grasă bate o inima eroică. Sunt puţin cam purcică, e adevărat. Pentru că îmi place să mă joc în praf. Mă fascinează bălţile şi simt o atracţie irezistibilă pentru noroi. Toate au rostul lor, mirosul şi gustul specific fiecărui anotimp căruia mă încăpăţânez să-i storc seva parfumului de cartier. Mama ştie de mult că nu trebuie să mă lase să o aştept prea mult în faţa blocului, înainte de a pleca undeva. Caut bălţile cu fervoarea căutorilor de aur şi împing frunze, melci, ambalaje de eugenii, pe mările lor ruginii. Inchipuiesc canale, construiesc baraje, insule, arhipelaguri, depinde de cât de mare e balta (oh, bălţile trotuarelor de altădată!) şi de timpul pe care îl am la dispoziţie.

Pe lângă că sunt grasă, mai sunt şi mincinoasă. “Angi, sunt copii afară sau stai singură? Vino în casă dacă nu ai cu cine să te joci!” După cât m-am trudit să ies afară, acum o să intru în casă? “Sunt, mama, dar s-au dus până în complex!” “Cine s-a dus?” “Aura şi Vergi”. (Numai de nu m-ar auzi tanti Rădulescu, mama lor).  …Nu mă aude. Ale mele sunt bălţile, al meu noroiul! Îmi pregătesc minuţios beţişoare, îmi adun frunze, ace de pin, capace de bere… trecătoare comoară ce transformă noroiul într-o pastă călduţă şi fină, în care degetele se cufundă voluptuos.

Dar azi e 1 iunie şi tocmai mă întorc de la şcoală. Pe alei au înflorit castanii, iar teii nu mai aşteaptă decât să mă nasc eu, peste câteva zile, ca să înflorească. Aşa mi-a zis mie, Mama, iar Mama mea nu minte. Ne-a dat drumul mai devreme, deci am timp să mă joc, înainte să sune telefonul “de control”, care trebuie să mă găsească în casă. Pe ferestrele deschise, ies tocăniţele, şi chifteluţele, şi fripturicile, ca să mă împingă la un ocol prin complex. Înfulec din baton şi-mi stric, cu voioşie, foamea. Nu-i nimic: e singurul lucru pe care ştiu să-l repar la perfecţie. Drumul spre casă, în prima zi de iunie, are gust de rai, iar cheia nu-i la Sf. Petru, Doamnă, ci la gâtul meu. Iese de sub guleraş când mă aplec, şi deschide Uşa din praf. Numele meu rostit de gura Mamei are gust de prăjitură cu lămâie.

Comentarii

  • Splendid! Splendid!Splendid! Ca de obicei, splendid!

    carmen v. iunie 1, 2016 1:12 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *