Iadul vaduvelor

de

Lumea e imperfect croita, toti i-am purtat straiele anapoda si n-am sa fiu eu cea care va atarna in pieptul conditiei de femeie, medalia Meritului Suferintei. N-am sa fiu eu aceea pentru ca nici nu e nevoie sa o poarte la piept, ea ii innegureaza privirile si viata, de secole, in majoritatea societatilor traditionale.
E un nenoroc sa te nasti fetita in India, in China, in tarile Islamului, in Africa. Poate chiar o nenorocire. In Afganistan, fetitele sunt maritate de la 12 ani. Ce ritualuri li se practica in unele tari ale Africii Negre, stim prea bine. Cum sunt tratati bebelusii-fetite in orfelinatele din China, iarasi am vazut. Toate cu acordul societatii respective. Mame care au fost violate la 12 ani isi imping fetitele catre aceasi trauma. Prostia nu are leac, PROSTIA scrisa asa, cu majuscula, in care incap si ignoranta, si delasarea, si lasitatea, si indiferenta. Intunericul mintii si intunericul sufletului. N-as sti sa-ti spun care a fost la inceput, care provine din care. Poate ca au izbucnit in acelasi timp din namolul Raului, hidra cu doua capete si piele de om.

Intr-un articol cutremurator, ziarista spaniola Cristina Morató punea, de curand, pe tapet, situatia vaduvelor indiene: “In India sunt aproximativ 45 de milioane de vaduve condamnate la ostracism, marginalizate din punct de vedere social si fara niciun fel de venit. Mai mult de jumatate sunt tinere fara viitor, intre 15 si 19 ani. Majoritatea sunt analfabete, nu-si cunosc drepturile si traiesc din mila publica”. 45 de milioane de vaduve!

O vaduva indiana plateste cu viata moartea sotului ei. Ea este impinsa catre un fel de purgatoriu pamantesc, un limb al penitentei definitive, o tortura mult mai cumplita decat moartea in sine. Ce sta la inceputul acestei atitudini? Ce motivatie mitica s-a prelungit atat de incrancenat timp de secole si secole? Desigur, la inceput a fost El. El, barbatul, el Zeul. Murea el, piereau femeia, slujitorul si calul. (Nu se stie daca femeia slujitorului scapa cu viata). Pleca el, pleca lumea lui, neintrebata. Scrierile sacre indiene se ocupa clar de aceasta situatie sociala: o vaduva trebuie sa sufere mult inainte de a muri si trebuie sa-i fie pure trupul, gandul si sufletul. (Zic eu, cu mintea mea de femeie rea, oare nu porneste totul de la o puternica, ancestrala motivatie sexuala? De la un latent, inconstient complex de inferioritate?). Nu vreau sa cad in pacatul anacronismului, dar nu ma pot impiedica sa ma gandesc ca, poate chiar acum cand iti scriu, o femeie indiana ramane vaduva, isi pierde toate bunurile si se pregateste sa-si intinda coada impletita spre taiere.

Mohini Grir, cunoscuta luptatoare pentru drepturile femeii in India declara: “Culte sau inculte, bogate sau sarace, vaduvele sunt stigmatizate si sunt trecute intr-o categorie sociala inferioara. Nu pot sa aiba nimic al lor“. Traditia hindusa spune ca vaduvele nu pot fi atinse, aduc nenoroc si sunt un blestem. Multe prefera sinuciderea, noului statut social care le stigmatizeaza definitiv. Se vor imbraca intotdeauna in alb (infasurate intr-o bucata de panza alba necusuta), vor avea capul ras si un semn facut cu cenusa, in frunte. Vor manca o singura data pe zi. Propria familie le va repudia si vor suferi aceasta cumplita pedeapsa numai pentru ca i-au supravietuit sotului. Legea interzice ritualul sati care le obliga sa se arunce in focul in care este incinerat sotul, in schimb le obliga la flacarile unui alt fel de moarte, cu nimic mai prejos de cea ritualica.

La aproximativ o suta de kilometri de Delhi se afla orasul sacru Vrindavan, locul in care se spune ca a copilarit zeul Krisna. Acum este denumit “Orasul vaduvelor”: douazeci de mii de femei venite din toate colturile Indiei supravietuiesc pe strazile lui datorita cersitului. Pomana credinciosilor le tine in viata.

Totul se reduce la sansa pe lumea aceasta. Un proverb spaniol spune cu un frumos joc de cuvinte: .”Hay quien nace con estrella y quien nace estrellado”. Sunt puse in opozitie steaua cea buna (norocul) cu care se nasc unii si ghinionul absolut, care-i poate zdrobi, din nastere, pe altii.

Traim acelasi timp ca ele, Doamna, noi si fetitele noastre. Ma rog in ziua aceasta a Sanzienelor, atat de varatica, de dulce, de feminina, ca atunci cand va veni timpul, copilele noastre sa-si afle ursiti cu Inima Buna. Dar pana atunci, sa le pregatim o platosa din carti, o sabie din limbile pe care le vor vorbi, o armura de nesfarsita incredere in sine, cu care sa plece pe drumul ales. Caci vor avea nevoie de ea.

Cand s-o impartit norocu’…

Comentarii

  • Stiam ceva ceva dar nu asa ceva! Cutremurător,dar si la noi Prostia,Lasitatea,Lipsa de educație, Cutumele ancestrale fac in continuare mult Rău! Si cu toata lupta unor capete luminate ,decăderea continua a nivelului de educație, de toate felurile,duce la degradarea continua a fiintei umane-bărbat sau femeie ,băiat sau fata!Nu-mi par mai putin de plâns agresorii decat victimele,văd sufletul lor si mai pierdut!

    Irinoush iulie 15, 2017 11:18 am Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *