fbpx

Angelica Lambru – Imparatul din Siam (Intalniri providentiale, 1.)

de

Aveam alta poveste in cap, Dumnezeu mi-e martor. Dar nu pot sa scriu despre altceva in timp ce el asteapta in cutiuta lui pitita sub chiuveta din bucataria restaurantului Le Fou. Incep cu sfarsitul, Doamna, ca sa stii de ce ma preling de tristete, chiar acuma-acumica. Maine il vor eutanasia pe Smokie, alias Tigre, alias Rey, alias Tzutzi. Ai ghicit ca ultimul nume eu i l-am dat.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Mi-a raspuns la Tzutzi in ultimii sapte-opt ani, neclintit. Iesea de pe sub masini si venea cu coada stindard sa-mi vorbeasca si sa-mi primeasca ofranda. Este un motan siamez frumos, mare si majestuos, ca o statueta egipteana. Abia acum realizez ca nu am poze cu el. Toti turistii se minunau de el si-l fotografiau, iar el se lasa admirat cu ingaduitoare superioritate. Nu-i placea galagia turmelor care coborau duminica de la castel sau de la teatrul roman. Mai ales, le intorcea coada, rabdator, copiilor care incercau sa-l ridice in doua labe si nu puteau, fiindca in timpurile lui bune, cantarea in jur de 9 kilograme fara nici un pic de grasime. Numai muschi de pantera si ochi albastri, pe jumatate inchisi, cu o privire de o tristete atavica, nestramutata. Un faraon, un rege, un imparat. M-a primit la curtea lui si mi-a daruit atata prietenie cum niciodata, niciun animal al strazii, nu mi-a aratat.

Sa-ti spun povestea lui simpla, dureroasa si cat se poate de literara. A fost pisicul siamez, de cea mai pura rasa, al unui actor gay, pe numele lui cel mic, Ismael. A convietuit pasnic cu doi catei soricari, in casa maestrului pensionat, care adora animalele. Din nefericire, stapanul lui era bolnav de sida si, intr-un tarziu, a murit. Nepoatele din Palma de Mallorca i-au vandut casa, au luat cateii cu ele, iar pe Tzutzi l-au parasit pe strada, fapta pentru care vor sta la rand dinaintea Cazanului Cela, stim noi care. L-au lasat in fata portii inchise, pe strada pe care l-am cunoscut eu, dupa ani nenumarati si mitici. Asa s-a nascut personajul fabulos, paznicul minunat si binefacator al intregului cartier Acolo a ramas, pe straduta ingusta si abrupta ce suie la castel. N-a mai plecat niciodata din raza celor trei strazi invecinate. Dormea sub masini, ca sa se fereasca de caini. Si din atatia domni si doamne iubitoare de animale, care se spalau pe dinti cu numele lui, in fata turistilor, nu s-a gasit niciunul sa i se faca mila si sa-l ia la el. Cand l-am cunoscut, o aveam deja pe Snowie cea hipergeloasa. Iar lui ii crescusera radacini adanci in cartierul sau, nu ma petrecea niciodata mai departe de capatul stradutei actorului, ramanea neclintit, in noapte si mi se rupea inima cand intorceam capul si-l vedeam cum se uita in urma mea. Am exersat despartirea de el pana la durere, seara de seara, si tot nu-mi iese, tot nu-mi iese!

*
Maine s-a facut azi si acum Tzutzi se odihneste sub pini, la poalele castelului. Se cuvine sa schimb timpul verbal, sa renunt la prezent. L-am pupat pe capsor si pe ochisorii lui albastri si adanci, larg deschisi peste ultima bucatica de lume, cuprinsa intre instrumentarul veterinarului si masa de operatie. A plecat boticul in pamant si a adormit.

Multi dintre noi nu suntem demni de animalele care ne inconjoara. Pe Tzutzi, norocul lui fenomenal, insusirile fizice sau boarea providentiala venita dinspre locul unde fusese aruncata cenusa fostului stapan l-au scapat de doua ori de la moarte sigura, din ghearele si boturile cainilor de vanatoare, lasati liberi de stapani inconstienti si imbecili, care argumentau: “Nu se dau la oameni, numai la pisici.”. Se lupta cu ei ca o pantera si supravietuia in chip miraculos. A doua oara era atat de rupt si de hartanit, ca am izbucnit in plans cand l-am vazut. Disparuse timp de doua zile, apoi a decis sa le mai dea oamenilor o sansa. Traumatizat, scarbit de viata, nu-i mai trebuia nici apa, nici mancare. Cu greu l-am bagat in cusca lui Snowie si l-am dus la veterinar. A fost cusut, oblojit, tratat cu antibiotice, cu vitamine, vaccinat. M-am chinuit cinci zile sa-i camuflez antibioticul in bucatelele de piept de curcan. Se ridica plictisit cand ma vedea apropiindu-ma cu fiola de betadin, iar expresia lui imi spunea clar ca ar fi indicat sa-mi iau talpasita. S-a refacut si i-a crescut la loc frumoasa lui blana fumurie, iar muscaturile de la gat nu s-au mai vazut. Isi trata semenii distant, nu-i placea sa se amestece cu ei si renunta intotdeauna la mancare, in favoarea lor. Era Imparatul.

Trona langa peretele restaurantului “Le Fou”, intins la soare, cat era de lung, in infinitele seri de vara mediteraneene. Azi s-a mutat un pic mai sus, nu foarte departe. L-am dus cu Amparo, patroana restaurantului “Le Fou” careia, intr-un sfarsit, Tzutzi alias Tigre, i-a facut favoarea sa-i accepte oferta de culcus pe timpul noptii. Imbatranise si viata sub stele nu mai era de el. Mi-a raspuns la numele lui secret si romanesc pana in ultima clipa. Acum il chem si nu e. Mariano, memoria vie a cartierului vechi din Sagunto si tovarasul neclintit al lui Tzutzi de ani buni de zile (parca-i vad in parculet, Mariano cu o bere, si Tzutzi fara niciuna, caci masura altfel timpul), mi-a zis cu limpede si brusca luciditate: “Acum e langa stapanul lui, isi tin de urat reciproc.” “Cum asa?”, am ingaimat. “I-au imprastiat cenusa chiar pe acolo pe unde ziceti voi doua ca l-ati ingropat. Nu stiati?”
Nu stiam, de unde era sa stim? Nici varsta nu i-o stia nimeni, ca oricarui personaj mitologic. Sa fie 12, sa fie 14, sa fie mai multi? Eu am stiut, dar am uitat. Asa se cuvine.
P. S. Ma duc sa ma imbat cu o cutie de inghetata, Doamna.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.