Angelica Lambru – Lucía

de

Sinceritatea, draga mea, e o piesa imposibila, cu actori muti si spectatori orbi. Cu toate acestea, eu o inmoi in sticluta cu cerneala si-i apas burtica de stilou chinezesc, cu obstinare de elev stangaci, pleznit peste mana de invatatoare. Sa tinem la indemana Picul: pentru mistificari. (Mai tii minte, Doamna, cariocile de Pic, care mai mult mazgaleau decat stergeau? Mirosul lor greu, sarat si dens, ca meduzele la inceput de vara?)

Nu-mi place tranzitul, sageata de la starea A la starea B. Nu-mi plac culoarele, holurile, coridoarele. Nu mi-au adus noroc, nu m-au vorbit de bine, m-au tinut minte si m-au latrat cand m-au vazut din nou, m-au întepat cu miros de eugenat, cu migrena de profesor obosit inaintea examenului, cu neoane rau prevestitoare. Mi-am lasat bataile inimii, de-a lungul lor, cum isi lasa melcii, darele, pe frunze. (Când eram mica, ii priveam cu invidie, caci mi se pareau singurele fiinte de pe pamant care isi gasesc drumul inapoi, spre mama lor. Eu, pe-al meu, inca il mai caut.)

Din ultimul tunel, abia am iesit. Tin minte perfect ziua in care m-am uitat in gura lui stirba, era 13 decembrie, onomastica sfintei Lucía, la catolici. Am fost sa o vad pe “tía” Lucía si nu mi-a placut deloc cum arata. Mi-am zdrobit creierii ce dar sa-i duc, caci oamenii in varsta sunt la fel de greu de bucurat ca si copiii, la fel de capriciosi si de imprevizibili. Dupa indelungi chibzuieli, la care n-am fost ajutata mai deloc de personal shopper-ul meu, m-am gandit ca vine Craciunul si o fata de masa frumoasa, cu braduti, clopotei si turta dulce, macar ar inveseli-o putintel. …Abia s-a uitat la ea. Ea care, altadata, desfacea cu grija ambalajul si se pierdea in firitiseli exagerate, numai de dragul de a ma multumi, acum, a pus-o deoparte, clatinand amar din cap: “S-au terminat mesele mele de Craciun…” Dupa ictusul mititel si rau care ii taiase privirea in doua, nu mai era aceeasi, dar cei din jur se incapatanau sa nu vada lupul venind. Vorbea incet, cu un firicel ragusit de voce, iar barbatul ei cel surd si bleg, o invinuia ca o face intentionat, ca sa nu-i auda el conversatiile. Spuneau ca intotdeauna fusese bolnavicioasa, apatica si greoaie. Rasareau mereu in reprosurile lor, ca firele de pir, printre rasaduri, cele 150 de kilograme, mai mult o legenda, dupa parerea mea, fiindca nimeni nu le vazuse pe cantar, dar toti afirmau ca le cantareste. “Si daca nu le are, putin mai lipseste”, zicea fiica ei, careia ii tulburau teribil rutina familiala, desele ei internari in spital: ba o infectie urinara, ba o precoma diabetica, ba o criza de rinichi…

Oamenii au, in general, doua atitudini in privinta bolii. Mai intai sunt cei ce o privesc ca pe o slabiciune care trebuie ignorata pe cat posibil (nu ma duc la doctor, ca cine stie ce-mi mai gaseste) si, mai ales, ascunsa de privirile celorlalti. Nu le e rusine sa fie bolnavi, ci sa recunoasca in fata altora acest accident, aceasta abatere, aceasta vina. Apoi, la polul opus, se înghesuie cei care practica eliberarea catarctica, dand, oricui vrea sa-i asculte, amanunte exhaustive despre suferinta lor. Prefer a doua categorie, desi este mai greu de suportat. In familia Lucíei se practica prima tactica. Drept care, cu o hepatita C de zeci de ani, (nici ea nu mai stia de cand o avea si cum se pricopsise cu ea), cu probleme de circulatie, hipertensiva, anemica si diabetica, nimeni nu o mai credea cand spunea ca “nu se simte bine”. O grabeau si o manau din urma “ca asa a zis doctorul, sa nu stea in pat”. A murit, Doamna, de inima rea. Scarbita de viata, de cazaturile din pat, din baie, de pe hol. Nu o mai tineau genunchii, nici baierile inimii, se saturase de atata umilinta: intr-o noapte, a cazut din pat cam pe la ora doua, si a asteptat trei ore pe pardoseala rece, pana au venit sa o ridice. Sotul ei are somnul greu, urechile surde si inima impietrita.

Trei porti a deschis spre moarte si toate pe acelasi coridor nemilos al Sarbatorilor de Iarna. Prima, in seara de Ajun, in care mi-a marturisit, cu voce impacata, ca nu mai are niciun rost viata ei. A doua, in ziua de 31 decembrie, cand a refuzat sa mai manance. A treia, ultima, cea potrivita, in Ajunul Bobotezei. Spre lumina dinauntru a zburat sufletul ei bun ca un porumbel de casa. I-am fost si eu aproape, de-a lungul intervalului, mirandu-ma de cat de nemilos de frumoasa era lumea de afara, in timp ce ea se stingea. De cum veneau rudele in vizita, la spital, iar mai apoi se duceau sa manance meniul intreg la restaurantul spitalului. De ziua luminoasa a Bobotezei, cand am plecat sa o insotim pana in satul natal, caci lasase cu limba de moarte sa fie ingropata langa parintii ei. Totul s-a scris ca o ideograma japoneza pe hartia de matase a acelei dimineti miraculoase de primavara. Am lasat-o acolo, in nisa veche dintr-un pitoresc cimitir mediteranean, unde cantau gugustiucii si mirosea a rozmarin, si a paella de duminica. A ajuns acasa, dupa un mic ocol, de saizeci de ani. Si mi-a venit in minte intrebarea lui Cioran: “À quoi bon on quitter Coasta Borcei?” Iata Întrebarea in fata careia dilema hamletiana n-are mai multe sanse de supravietuire decat coada matei lui Hagi Tudose.

P.S. Daca fetita mea n-ar fi trebuit sa poarte numele celei mai iubite dintre pamantene, i-as fi pus Lucía, ca sa duca lumina cu ea, ca un luceferel în trei silabe, printre oameni.

<

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *