Angelica Lambru – Vara cu Vlad

de

Printre degetele verii se scurge mierea de august in suvite subtiri, cu scanteieri blande de vitralii gotice. Intind mana spre ea din globul de cristal al unei dupa-amiezi perfecte, ocrotite de corola unui fir de floarea-soarelui. “Trei lei” – mi-a fluturat-o M. pe sub priviri si a asezat-o fix in dreptul ciotului de tei cu care incerc sa ma obisnuiesc asa cum m-as obisnui cu urma unui bici pe obraz.

Cand Raul ataca si taie copacii, sa stii de la mine, e un semn de care se cuvine sa ne temem. Ii ciumpaveste crunt si le lasa trupurile amputate stiind ca nu peste mult timp, din motive de “siguranta publica”, vor veni si-l vor taia de tot, ca sa aiba lumina cei orbi si caldura vesnica, cei reci. Ce-ar fi zis parintele Arboca (vorba lui Vladut) despre pacatele comunitare la care se dedau primariile marilor orase, grohaind de placere in aerul inmiresmat de jeep-urile lor falice, asta n-o putem sti, dar am putea-o banui. Distrug parcuri ca sa inalte mall-uri – goale ca mintile lor ratacite –. Iar mall-urilor le cresc noi aripi monstruoase de beton si le infloresc parcari semanate, ce-i drept, din loc in loc, cu pomisori famelici care nu vor supravietui nici macar un anotimp, insa cei de la Urbanism au incercat, nu-i asa, s-au straduit, sute de pomisori isi vor ridica betele la primavara dintre betoane, lumanari stinse inainte sa arda! De delasarea civica, de oboseala atavica, de eterna siesta a romanului imbuibat de gratare, profita mereu noi generatii de purcelusi gata sa suga taxe grase si impozite proaspat inspirate de UE.

Ingerul Verii “l-a vazut” pe parintele Arsenie Boca pe o cruce, cand s-a dus la cimitir, la Bicu. “Uite-l pe parintele Arboca!” s-a alarmat copilul, aratand cu degetelul in directia unei fotografii funerare care ii va fi amintit de chipul intens mediatizat al preotului de la Sambata de Sus. I-am imprumutat geniala contractie, semn ca pana si copilasii de cinci ani sunt in stare sa-i identifice trasaturile in peisajul cotidian religios. Pe cel al parintelui Nicolae Steinhard ma indoiesc ca vor fi vreodata stimulati sa o faca: mesajul lui vine de pe o alta treapta, cuvintele sale nu casca prapastii in fata rascolnicilor pacatosi, ca noi, care au trufia sa cumpere carti si le mai si citeasca. Sa caute lumina in ele. Si in ele. M-am tot intrebat, de cand am venit, care este explicatia fenomenului social religios cristalizat in jurul figurii lui Arsenie Boca. El este motivat de intensa disperare existentiala a oamenilor dispretuiti, inselati si tradati de pantomima democratiei. La timpuri grele, oameni grei. Arsenie Boca e invocat ca un fel de Vlad Tepes cu sutana de preot si purtari de calugar vizionar, mult mai amenintator, daca nu mai convingator, caci ameninta cu Viata de Apoi. Din toata inima as vrea ca toti cei care cauta alinare in preajma sa, sa o gaseasca! Sa se intoarca la casele lor vindecati si imbunati. Sa-si poata respecta si ajuta aproapele asa cum ii indeamna credinta in numele careia ii cauta urmele parintelui Arsenie Boca. E mai usor sa credem in bilocarile lui miraculoase decat sa sarim in ajutorul unei femei ultragiate pe strada. Sub nasul nostru, langa fruntea noastra proaspat miruita. De o parte, fenomenul Vaslui. De celalalta, pelerinajele la mormantul lui Arsenie Boca. “Cum nu vii tu esti tu, Tepes doamne, ca punand mana pe ei, /Sa-i imparti in doua cete…” Si nu mai continui, caci versurile care urmeaza ar putea rani serios sensibilitatea publica. Apocalipsa invocata de Arsenie Boca a inceput de mult, raul isi schimba formele necontenit, tortionarii lui au murit linistiti in paturile lor, dar urmasii lor sunt liberi si se inmultesc precum ciupercile otravitoare, triumfatori, aplaudati, incurajati. Cresc la umbra ocrotitoare a urnelor si balele lor ard copacii la radacina, cu rasuflare de balaur. Se duc la manastiri, isi pun basmale si fuste lungi, dupa caz si sex si implora semne pe care le momesc cu pomelnice grase si danii. Tot pe soseaua cea carpita si plina de gropi se intorc la vilele lor cu gazon in fata si gratar in spate. Caci propriul lor pacat le este ispasire.

Ingerul Verii creste in dreapta lumina. Sunt Prietena lui – asa m-a prezentat duminica unui baietel, vecin cu el de scaun, la biserica. “Cea albastra e Angi, prietena mea, iar cea rosie e Mami”, i-a soptit baietelului, incercand sa-l introduca firesc, in lumea lui. Eu eram albastra si de frig si din pricina rochiei de blugi. Ne cam albastrisem amandoi inca din masina, cand mi-a marturisit din scaunelul de pe bancheta din spate: “Mi-e frig la talpile de la maini!” Era adevarat, le avea cam reci si m-am repezit sa i le incalzesc. “La maini nu avem talpi, avem palme, l-a corectat Mami razand, numai la picioare avem talpi!” “Mi-e frig si la alea” a incheiat discutia serios, fara prea mult chef de conversatie. S-a mai incalzit in biserica si a stat cumintel pe scaun, asteptand impartasania, cu ochii la cozonacul de pe masuta. “Domnul e prietenul meu!” i s-a destainuit mandru unui barbat, si el bunic, care credea ca vorbea despre Cel de Sus. El se referea, insa, cu politetea ce-l caracterizeaza, la preot. Iar parintele Anghel i-a confirmat fara sa stie, afirmatia, cand, dupa slujba, la aruncarea vesmintelor, a cerut: “Sa spuna Vlad, prietenul meu, Tatal Nostru!” Iar Vladut l-a spus, dulce si clar, cu vocea lui de ingerel balaior. Apoi si-a mancat grabit felia de cozonac intens asteptata.

In preajma lui, timpul e luminos si curat, caci Vladut iradiaza fericire de cum i se deschid ochisorii si pana seara tarziu, cand marturiseste ca “e obosit la picioare”. L-am mituit cu vreo “surpriza” mai la inceput, iar el a priceput repede cum sta treaba si de la a doua, inainte sa mai zic eu ceva, a venit la mine si mi-a zis: “Hai, ia si pupa!” – era vorba de alunita de pe bratul drept, slabiciunea mea, desi mai am si altele preferate, una, mititica, e chiar pe ceafa lui bronzata si o atac de multe ori pe neprevazute, riscand o sanctiune drastica. Care nu vine niciodata, pentru ca el e apropiat si calin, spontan si gata sa te imbratiseze oricand, doar de drag, asa! Este bucuria verii acesteia, cum a fost si a celei precedente. Poate voi mai avea norocul si altor veri, la fel de dragastoase, cine stie? Din timpul masurat care ni se da, pastrez icoana unei scene memorabile, pe care trebuie sa ti-o impartasesc, Doamna, caci si tu ai un Inger Cavaler si Poet, care-ti creste langa umar.

S-a intamplat intr-o seara, la rond. Nu la al nostru, ci la unul vecin, unde credea Bica ca era mai adapost. (Si chiar era.) Au venit vreo sase baietandri de clasa a VI, ei spuneau ca au 11 ani, de o obraznicie si de o vulgaritate rar intalnite. Cu chef de latrat. Unul dintre ei avea tatal “máior”, si amicul lui ne ameninta cu functia respectivului tata, accentuand analfabet pe prima silaba. Am decis, pana la urma ca e mai bine sa-i ignoram, insa, lui Vladut, atitudinea noastra ii mirosea a infrangere. De o parte, cei sase “huligani”, cum i-a explicat Mami, lui Vladut. De cealalta parte, noi, sase persoane de sex feminin: Bica, doamna Petre (vecina noastra de la cinci), Sofi (prietena lui Vladut, cea mai buna, nascuta in aceeasi zi cu el), Irina, mama ei, eu si Mami. Deci, sase bucati de sex feminin, de toate varstele! Ingerul Verii s-a asezat in mijlocul rondului, cu spatele la noi si cu fata la dusmani, a inaltat sabia de plastic a lui Darth Vader, eroul lui preferat, si a strigat: “Eu va apar!” Si ne-a salvat onoarea si “ne-a reperat-o”, rascumparand-o pe vecie. El, un baietel de cinci ani. Ingerul Verii…

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *