ANONIMUL VENETIAN – Spectacolul unei iubiri definitive

de

Intuneric. Liniste. O liniste de-mi tiuie urechile cu intensitatea timpului care ma strange. S-au facut trei minute peste ora 20.00. Urmeaza o ora si jumatate in care Ilinca Goia si Ioan Andrei Ionescu se vor bizui privire-n privire si suflu-n suflu. Un rastimp in care se au doar pe ei, unul pe celalalt. Eu abia cutez sa spun ca-mi amintesc clar povestea proprie-mi vieti, ei stiu atatea altele in plus fata de furtunile personale. Aproape in fiecare seara traiesc si retraiesc separat povesti ce nu-s ale lor, ci ale unor personaje compuse cu talc de talentul ce musca din nemurire. Asta-seara s-au intalnit pentru noi, intr-o Venetie asternuta pe scandura cu scrijelituri a Salii Atelier de la Teatrul National din Bucuresti.

E avanpremiera unui spectacol despre care Romania adevarata n-a strigat prea multe stiri. Cu toate astea, Romania frumoasa a umplut sala; (am gasit cu greu doua bilete, dar recunosc ca as fi platit spaga, romaneste, daca n-aveam parte de ele). Scena e goala, e montat doar decorul, in nuante pamantii, spart de alb-negrul unei fotografii cu Ilinca Goia pe la vreo douazeci de ani. (Adica ieri!) Si, deodata, in linistea asezata peste sala proaspat renovata, se aud tocurile infipte cu hotarare in podea. Dureaza cateva minute pana cand pasii vor urca scena. Imi dau seama ca poarta tocuri joase si nu foarte subtiri, cat s-o lase sa joace cu dezinvoltura, sa-i fie comod, dar s-o lase feminina. (In fiecare spectacol, pantofii Ilincai Goia sunt un compliment gleznelor sale; oare poarta vreodata conversi?!). Ajunge pe scena, in lumina… si-am sa vad ca am dreptate! Sttt… a-nceput spectacolul, iar Ioan Andrei Ionescu poate trece in multe feluri prin fata prezentelor feminine din public si sa ramana oricum, numai anonim, nu! Dar, paradoxal, acest cuvant il umple de sens in „Anonimul venetian”, unde va face un rol foarte bun, jucandu-se cu respiratia audientei intocmai cum fularul lalau ii atarna de gat.

Ajung fata in fata. Si incep replicile unui text pe care pare ca nu l-au invatat pe de rost, ci ca era cioplit in ei, de cand lumea.. replici framantate cu fiecare gest. „Anonimul Venetian” este declaratia de dependenta a unor oameni independenti, este o piesa despre o iubire definitiva, izbavitoare si condamnabila, curata in viciile ei, o iubire sinconizata in sincopele ei, nu si in armonii. Piesa ii apartine scriitorului italian Giuseppe Berto si a fost scrisa ca o comanda pentru pelicula, desi Berto a simtit dintotdeauna ca locul ei e pe scandura. Aparut in 1970, scenariul a stat la baza unui film in regia lui Enrico Maria Salerno, productie distinsa cu doua premii „David di Donatello”. Titlul se refera la o piesa muzicala apartinand unui compozitor venetian din perioada preclasica. In timp, i-a fost atribuita ba lui Tomaso Albinoni, ba lui Antonio Vivaldi, specialistii concluzionand ca este, de fapt, a lui Alessandro Marcello. Acest concert in sol minor pentru oboi si orchestra de coarde apare ca un laitmotiv in scriitura lui Giuseppe Berto. Si este, de fapt, tot ce-ti ramane acasa, cand spectacolul se va fi incheiat. (Youtube, pe repeat, Thank God!).
Subiectul este o poveste… pe viata si pe moarte. La inceput, publicul observa doua personaje misterioase, pe care ajunge sa le descopere treptat, confruntandu-le cu propriile lor drame interioare. Este un spectacol al dragostei, al regasirii, al regretului, al deznadejdii. Despre personaje nu trebuie sa stiti mai mult decat ca sunt… EA si EL. Regasiti intr-o Venetie prea tarzie, cei doi traiesc impreuna o intalnire de cateva ore, prilej ce ingheata timpul pentru ca indragostitii (vinovatii fara vina) sa-si strige-n fata tot trecutul si putinul viitor ramas pentru „impreuna”. Ea isi reintalneste iubirea din urma cu vreo opt ani, vremuri in care era o tanara femeie, mustind de dragoste si pasiune, marea dragoste a lui. El e un boem venetian, care a incercat sa-si insuseasca femeia iubita, gandind ca un copil impreuna le-ar putea face relatia… pentru totdeauna! Din prea multa iubire, din prea multa pasiune si tinerete, povestea lor n-a mers. (Dar a durat! Si a durut!) El a parasit-o, iar Ea si-a gasit echilibrul langa un om pe care mai mult il respecta decat il iubeste (dar copiilor le e bine). Ii tine impreuna o despartire nepronuntata. Inainte sa afle ca sfarsitul se apropie pentru El, Ea reuseste sa-i… spovedeasca tot timpul ce s-a scurs de cand i-a stat in brate ultima oara. Inca il iubeste, dar se si teme de el. El isi incheie ultimele datorii cu viata, avand alaturi femeia iubita si nadejdea ca, intr-o zi, copilul lor va afla despre un concert de oboi, singurul lucru pe care l-a facut bine in viata…

Cand il vedeti pe afis, mergeti la spectacol! Pentru ca pasiunea se simte (pe bune!!! Am asistat la o pereche de palme peste fata, cat se poate de credibile, dar si la un sarut pe scena, care o fi schimbat seara multor cupluri din sala, reindragostindu-le… de pofta!), pentru ca Ilinca Goia si Ioan Andrei Ionescu reusesc, intr-un decor simplu, sa complice o poveste de dragoste. Pentru ca Ilinca e frumoasa si cu palton pe ea si pentru ca partenerul ei de scena ne face sa visam la iubiri notabile!
Spectacolul se termina. Urmeaza ropote de aplauze. Privirea Ilincai Goia e inca scaldata in emotie, iar Ioan Andrei Ionescu zambeste usurat dupa ce a pus jos de pe umeri o partitura grea. Actorii dispar in culise. O usa ii desparte pe EI de NOI, pe actori de public. In sala nu mai e liniste. Acum e liniste Dincolo, in „curte” (asa cum se numeste in teatru dreapta scenei). Ilinca salta de bucurie. I-a iesit! Isi face o cruce mare si se pregateste. Maine are din nou spectacol! Si trebuie sa fie perfecta!

 

Categorii:
Teatru & Opera

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *