Marchizul de Sade nu respingea nici violenta, nici perversitatea si ar fi apreciat fara niciun dubiu batalia surda care se da in zilele noastre in jurul manuscrisului romanului sau “Cele 120 de zile ale Sodomei” (Les 120 Journees de Sodome).
Istoria acestui manuscris este marcata de furt, pasiune si bineinteles de bani. Este insa o lupta care, spre neplacerea “divinului marchiz”, ar putea avea parte de un final fericit. Doua familii de colectionari si Biblioteca Nationala a Frantei (BNF) incearca sa ajunga la un numitor comun pentru a pune capat unui conflict de 25 de ani dintre Franta si Elvetia si pentru a putea include acest document in colectia nationala de carte.
Este o negociere cu buget mare – fiind implicate mai multe milioane de euro – si de risc inalt – intrucat si alti “pradatori” stau la panda pentru a pune mana pe manuscris -, despre care institutia pariziana afirma ca a “inceput-o cu bine”.
Povestea manuscrisului se ridica la inaltimea textului – primul, dar si cel mai extrem redactat de Sade. Incarcerat in 1777 la Vincennes, apoi la Bastilia, pentru tratamentele violente aplicate mai multor femei tinere, marchizul lenevea in celula sa de opt ani deja, in momentul in care s-a hotarat sa scrie romane. Singur si privat de fantasmele sale, sau mai degraba de satisfacerea lor, marchizul de Sade recupereaza terenul pierdut prin intermediul eroilor sai: patru barbati cu varstele cuprinse intre 40 de ani si 60 de ani, “ale caror averi uriase erau rezultatul crimei si al deturnarilor de fonduri”.
Inchisi in plina iarna intr-un castel de Padurea Neagra, cu 42 de fete si baieti, aflati sub puterea lor absoluta, cei patru barbati le impun acestora, timp de patru luni, o succesiune de 600 perversiuni. Intolerabil in cea mai mare parte a lui, genial in anumite parti, textul are cu ce sa socheze. Crime, torturi, umilinte: textul nu-i scuteste nici pe Dumnezeu, nici pe oameni, nici chiar pe animale. Din aceste motive, textul genereaza si in zilele noastre dezaprobari ferme. In urma cu cateva zile, Coreea de Sud a interzis textul din cauza “obscenitatii extreme” si a ordonat dezmembrarea tuturor romanelor nou tiparite si vanzarea paginilor lor ca maculatura pentru fabricile de hartie.
In 1785, detinutul Donatien Alphonse Francois, marchiz de Sade, risca un singur lucru: confiscarea romanului sau. Foile clasice de hartie ar fi ocupat prea mult spatiu. Din 22 octombrie si pana in 28 noiembrie, lucrand trei ore pe zi, marchizul a acoperit, cu un scris minuscul, ambele fete ale unor foi mici de hartie, largi de 12 centimetri. A cusut apoi foitele, obtinand un rulou lung de 12,1 metri, pe care l-a ascuns sub pietrele din celula sa. Documentul a ramas acolo mai mult de trei ani, pana la caderea Bastiliei din iulie 1789.
Episodul a ramas celebru: inca din 2 iulie, Sade se afla la fereastra. Din spatele gratiilor, tinea discursuri pompoase in fata multumii, indemnand-o sa dea foc inchisorii. Administratia regala l-a mutat la azilul din Charenton. Legenda spune ca marchizul era gol in tipul acestui transfer. Si-a lasat in urma hainele si bunurile, dar si pretiosul manuscris. Atunci cand Bastilia a cazut, s-a spus ca ruloul si foitele sale au fost arse. Cel putin, asta a crezut marchizul. Pana la moartea sa, in 1814, el a regretat pierderea capodoperei sale, spunand ca a “plans cu lacrimi de sange”.
Ceea ce nu a stiut marchizul de Sade a fost faptul ca fragilul obiect a fost recuperat de cetateanul Arnoux de Saint-Maximin, care l-a vandut marchizului de Villeneuve-Trans. Ramas in posesia acestei familii timp de trei generatii, manuscrisul a fost cedat in 1900 lui Iwan Bloch. Dermatolog si psihiatru, inventator al sexologiei, acest medic german a reeditat textul lui Sade in 1904, sub pseudonimul Eugen Duhren. Insa acea republicare continea numeroase erori.
In 1929, vicontele Charles de Noailles il mandateaza pe Maurice Heine sa rascumpere pretiosul rulou. Acestui editor si scriitor ii revenea sarcina sa negocieze, sa analizeze si apoi sa publice documentul. Fostul jurnalist s-a achitat exemplar de aceste insarcinari si a facut din aceasta editie, realizata intre 1931 si 1935, rezervata “bibliofililor platitori” pentru a evita cenzura, versiunea de referinta a romanului lui Sade.
Familia Noailles, la randul ei, a finantat operatiunea si a intrat in posesia manuscrisului. Foarte bogati, Charles si Marie-Laure Noailles nu s-au temut nici de riscuri, nici de un eventual scandal. In 1930, ei au produs comedia suprarealista “L’Age d’or”, regizata de Luis Bunuel, pe baza unui scenariu coscris cu Salvador Dali, care a declansat una dintre cele mai formidabile polemici din istoria cinematografiei. In plus, Marie-Laure Noailles, nascuta Bischoffsheim, era inrudita cu marchizul de Sade. In noua sa familie, pretiosul manuscris si-a gasit astfel un nou refugiu.
Dupa moartea celor doi soti, cea de-a doua fiica a lor, Nathalie, a mostenit manuscrisul. In 1982, ea l-a incredintat unui prieten, editorul Jean Grouet, care a dorit sa il studieze, alaturi de partitura originala a baletului “Les Noces” de Igor Stravinsky. Cateva luni mai tarziu, la cererea ei, i-a restituit cutia in care se afla ruloul. Legenda vorbeste despre un mic scrin ce avea o forma falica. Teaca din piele in care se afla manuscrisul avea in realitate forma unui paralelipiped. Insa acea teaca a revenit proprietarei sale fara pretiosul manuscris. Jean Grouet vanduse ruloul, pe 17 decembrie 1982, pentru 300.000 de franci elvetieni, elvetianului Gerard Nordmann.
Mostenitor al unui mare lant de hipermarketuri, prezent atat in Franta, cat si in Elvetia, Gerard Nordmann este un avid colectionar, care era pasionat, mai presus de orice, de “Curiosa”: altfel spus, acele obiecte – reprezentari sau manuscrise – erotice. In aceasta categorie, elvetianul era un colectionar de neegalat.
In 2004, la moartea sa, expozitia in care colectia sa de astfel de obiecte a fost prezentata la sediul Fundatiei Bodmer a fost un veritabil eveniment mondial.
Dupa descoperirea furtului, fiul lui Nathalie de Noailles, Carlo Perrone, l-a contactat pe colectionarul elvetian. “I-am propus sa rascumpar manuscrisul integral. Mi-a spus ca era cea mai frumoasa piesa din colectia sa, ca o achizitionase legal si ca nu se punea problema sa se desparta de ea”, spune Carlo Perrone.
Timp de 15 ani, de o parte si de alta a Alpilor, tribunalele au examinat cazul. In Franta, Curtea de Casatie a decis in iunie 1990: opera a fost furata si trebuie restituita proprietarilor ei legitimi, familia de Noailles. In Elvetia, Tribunalul Federal, care a inchis procedura in mai 1998, a avut o cu totul alta parere: in opinia inaltei instante elvetiene, Gerard Nordmann a achizitionat documentul de la un apropiat al doamnei de Noailles, contactat prin intermediul unui librar parizian cu o reputatie ireprosabila, la pretul pietei si a platit acea suma printr-un cec. “Buna lui credinta” era astfel dovedita.
De atunci, situatia a ramas “inghetata”. In Elvetia, ruloul putea sa circule liber. De aici si prezentarea sa la Coligny, pe malul Lacului Leman, in cadrul unei expozitii din 2004. Daca documentul trecea granita in Franta, el ar fi fost imediat retinut si restituit lui Carlo Perrone.
Situatia este insuportabila pentru fiul lui Nathalie de Noailles, patron de presa in Italia, dar si pentru mostenitorii lui Gerard Nordmann, care, neimpartasind pasiunea tatalui lor, ar dori sa vanda documentul. Ei au in vedere chiar si un cumparator. Gerard Lheritier, colectionar si creator al Muzeului scrisorilor si manuscriselor, la Paris, a oferit 4 milioane de euro pentru acel rulou. Inainte de a parafa vanzarea, la inceputul acestui an, avocatul sau l-a contactat totusi pe Carlo Perrone, pentru a-i cunoaste intentiile. “Mi-a spus ca va face astfel incat autoritatile sa mi-l confiste”, regreta colectionarul francez, care a spus ca nu renunta la ideea de a expune insa documentul intr-o buna zi in muzeul sau.
Cu toate acestea, o alta solutie pare sa se iveasca la orizont. Si o alta destinatie: BNF. La inceputul lunii iulie, presedintele institutiei pariziene, Bruno Racine, a adoptat, prin intermediul Comisiei pentru comori nationale, o rezolutie prin care semnatarii se obliga “sa readuca in Franta acest document, pentru a-l inscrie in viitor in patrimoniul national”. Este o declaratie prin care se anunta, discret, ca documentul ar putea fi inclus in categoria “patrimoniului national” si ar putea beneficia de avantaje fiscale oferite milionarilor care ar dori sa il achizitioneze.
O negociere financiara are loc in aceasta perioada. Cat ar fi dispusa BNF sa plateasca? In ce fel vor fi impartite beneficiile intre mostenitorii lui Nordmann si Carlo Perrone? Contactati de Le Monde, cei dintai au spus ca “orice declaratie in acest sens este prematura”.
Carlo Perrone nu doreste nici el sa se pronunte asupra “procentului de repartizare” a unei sume globale pe care el o estimeaza intre 4 milioane de euro si 5 milioane de euro. El s-a declarat totusi dispus sa faca concesii, daca manuscrisul va ajunge la BNF. “Familia mea a intretinut intotdeauna relatii bune cu muzeele nationale franceze. Manuscriscul pentru «Les Noces», dupa restituirea lui, a mers la Biblioteca Nationala”, a spus el. Carlo Perrone spune insa ca refuza ca mostenitorii lui Gerard Nordmann sa fie singurii beneficiari ai acestui “furt”.
Donatien Alphonse-Francois, marchiz de Sade, a fost un aristocrat francez care a devenit celebru prin activitatea lui sexuala libertina, perversa si exceptional de violenta, precum si prin scrierile sale apologetice despre acest subiect.
Sadismul ca perversiune sexuala si parafilie violenta si-a primit numele de la activitatile sale sexuale, pentru care marchizul de Sade a fost incarcerat nu mai putin de 32 de ani din viata, in mai multe inchisori si intr-un azil.
Sunt cunoscute doua filme despre biografia lui: “Marchizul de Sade/ Quills”, de Philip Kaufman (2000), cu Geoffrey Rush, in rolul principal, si “Sade”, de Benoit Jacquot (2000), cu Daniel Auteuil. Pier Paolo Pasolini, in filmul sau “Salo” (1976), a transpus pe marele ecran “Les 120 journees de Sodome”, cea mai importanta carte a marchizului, intr-o pelicula despre o societatea totalitara si despre debandada din Italia fascista.
