Asineta Răducan: Rostul trecerii noastre prin viață este să devenim mai buni

de
Opera ''Bal mascat'' (''Un ballo in maschera''), în regia lui Grischa Asagaroff, dirijor Marcello Mottadelli, pe scena Operei Nationale Bucuresti. Cu Dario Di Vietri - Riccardo, Bianca Margean - Amelia, Lucian Petrean - Renato, Raducan Asineta - Ulrica,

Fiecare dintre evoluțiile sale ca invitată pe scena Operei Naționale București, unde am văzut-o în rolurile Leonore în Fidelio, Ulrica în Bal mascat și Amneris în Aida, au fost urmate nu doar de aplauze, ci și de cronici elogioase și de emoții încrustate în sufletele iubitorilor de operă. Mezzosoprana Asineta Răducan, solistă a Operei brașovene, este o mare artistă nu îndeajuns cunoscută, femeie fină, delicată, luminoasă, soție și mamă devotată iubirilor sale de acasă, om de la care ai ce învăța.

 Alice Năstase Buciuta: Cum ați ales drumul muzicii și cum ați ajuns aici?

Asineta Răducan: Drumul meu către muzică a fost desenat chiar de la început. Prima dată când am călcat pe o scenă a fost la vârsta de cinci ani, pe scena Casei Armatei din Brăila, orașul meu natal. Sigur, eram foarte emoționată și așa sunt și acum când urc pe scenă, este problema vieții mele această emoție exacerbată care, de multe ori, mi-a pus mari piedici. Nu am să uit niciodată acel moment din copilărie în special pentru emoția cumplită pe care o simțeam, aveam o rochiță albă, iar picioarele, în ciorapi albi, îmi tremurau îngrozitor, abia stăteam!

Cum a ajuns o fetiță de cinci ani pe o scenă mare?
ASINETA RĂDUCAN:
Printre multele lucruri rele, în anii dictaturii un lucru era bun în ceea ce privește cultura, copiii erau descoperiți foarte devreme ca talent, ca aptitudini, și erau foarte bine îndrumați. La grădiniță, educatoarea a remarcat la mine un talent deosebit și m-a îndrumat către muzică, pentru că, într-adevăr, asta îmi plăcea să fac și am cântat dintotdeauna.

Cine mai cântă în familie, moșteniți pe cineva?

ASINETA RĂDUCAN: Mama a avut o voce extraordinară și-i plăcea să cânte, atunci când o auzeam cântând știam că este fericită, era modul ei de a-și exprima bucuria sufletească. Fratele mamei, la fel, cânta, verișoara și sora mea au cântat și ele, dar numai la nivel de hobby, cu toții. Eu am fost singura
care a mers mai departe și a făcut studii în acest domeniu. Am fost încăpățânată, acesta a fost atu-ul meu.

Ați ales Opera, de la început?

ASINETA RĂDUCAN: Nu, cu Opera am luat contact foarte târziu. După terminarea liceului, în 1990, am făcut un institut pedagogic de trei ani, la Galați, nevrând să fiu sudor în șantierul naval (râde)… Și am făcut acest institut pedagogic în urma căruia trebuia să devin învățătoare sau educatoare și, pentru că știam să cânt la chitară, profesoara mea de muzică a spus: haide, rămânem după ore și facem împreună și un pic de pian, pentru că nu mai am ce să te învăț la chitară, eventual mă înveți tu pe mine. Erau discurile acelea de vinil, iar eu aveam, întâmplător, primit de la cineva, discul cu opereta Liliacul și atunci i-am cântat ceva din aria Adelei. Profesoara a rămas pur și simplu un minut fâră grai și a spus că trebuie să merg mai departe pe Operă, deși eu mai întâi am respins acest gând, nici nu știam ce înseamnă cu adevărat Opera! Totuși dânsa m-a îndrumat către soții Pinghireac, erau pe vremea aceea soliști la teatrul muzical din Galați, și cu dânșii am început studiul. Aveam 21 de ani când am început studiul în canto clasic. Până atunci, din clasa a IV-a, mersesem la Casa Pionierilor și, timp de opt ani, făcusem parte din grupul Colibri, vestit pe vremea respectivă, un grup condus de domnul Dorin Șipoș. Opt ani de zile am făcut muzică folk, cântam vocal și la chitară. Așa am început, cu folkul, după care am început să cochetez cu muzica ușoară și am participat la niște concursuri mai mult locale. În afara Brăilei, doar la Amara am participat, am câștigat ceva premii în domeniul muzicii ușoare, dar nu am făcut performanță.

Dar în Operă chiar faceți performanță… Cum ați ajuns, totuși, la asta?

ASINETA RĂDUCAN: După ce am terminat institutul pedagogic, nu am profesat ca învățătoare, ci m-am angajat la teatrul muzical din Galați, unde am rămas timp de trei ani de zile. Iar în cel de-al treilea an a venit de la Cluj o doamnă regizor, care monta un spectacol la Galați, și care m-a remarcat pe mine și pe încă un coleg de-al meu din cor. M-a întrebat pur și simplu: „Dar nu vrei să faci Conservatorul?” „Dar eu nu am liceu de muzică, cum să intru eu la Conservator, nici nu pot să visez la așa ceva?!”, i-am răspuns… Dar dumneaei m-a încurajat și m-a pus în legătură cu soțul dumneaei, bariton ieșit la pensie, actualmente, și m-am pregătit puțin. Am luat câteva ore de canto cu dânsul, înainte de a da admiterea la Conservator, iar pentru partea de teorie am învățat ce am putut eu să învăț de una singură. Și totuși, pentru că destinul este destin și el trebuie urmat, am intrat. Erau doar opt locuri la Conservatorul din Cluj, iar eu am picat, eram a doua sub linie, dar din cauza faptului că nu se ocupaseră toate locurile la secțiunile pentru instrumentiști, au suplimentat cu încă trei locuri la canto! Și pe locurile acelea am intrat și eu la Conservator.

Deci v-ați mutat la Cluj… A fost greu?
ASINETA RĂDUCAN:
Nici nu pot să vă spun… Părinții mei nici nu au știut că dau admitere la Conservator, nu le-am spus până în momentul în care nu am văzut rezultatele. Ei și-ar fi dorit, fiind fiica cea mică, să mă întorc acasă, să fiu învățătoare la școala de vizavi, să stau alături de ei… Dar nu aș fi putut să nu-mi urmez drumul, era mult prea mare dependența de muzică! După ce am aflat rezultatele, de acolo, de la Cluj, le-am dat telefon și le-am spus. Iar tatăl meu a fost atât de supărat că am intrat la Conservator, încât mi-a spus: „Te dezmoștenesc, să nu îmi mai calci pragul și să nu mai aud de tine!” Eu mi-am cerut iertare… „Tată, îmi pare rău că îți provoc această suferință, dar este ceea ce îmi doresc și nu pot trăi fără asta!”, am spus și, oricât de greu mi-ar fi fost, am plecat. Fără sprijinul lor a trebuit să-mi fac bagajele și să plec. La Cluj, nu aveam posibilitatea să stau decât în cămin, dar acolo nu erau locuri de ajuns, iar prioritate aveau studenții din Basarabia, riscam să nu primesc, totuși, niciun loc. Am stat două zile în hol, pe bagajul adus din Galați. Am stat acolo două zile, așteptând, poate se găsește un loc în cămin și pentru mine. Și, până la urmă, cu ajutorul portarului de la cămin căruia i s-a făcut milă de mine, mi s-a găsit, totuși, un loc. Apoi a trebuit să găsesc imediat o posibilitate de a mă întreține, iar singura posibilitate la momentul respectiv a fost să mă angajez în corul Operei Române din Cluj, unde am activat pe toată perioada studenției, cei cinci ani, ceea ce a fost o alegere nu tocmai fericită…

De ce nu?

ASINETA RĂDUCAN: În muzica ușoară este o altă abordare tehnică, iar lucrurile pe care eu le știam și reflexele pe care mi le formasem erau în acel stil. A trebuit să lupt foarte mult cu reflexele și să schimb totul. Cântând în cor, nu ai control, așa cum cânți atunci când ești singură și, neavând control, interveneau reflexele. Și atunci, ceea ce făceam la orele de canto în Conservator era oarecum bruiat și tras înapoi de ceea ce făceam în cor unde îmi reactivam vechile reflexe. Nu mai spun că era o oboseală totală, nu numai vocală. Toți cântăreții spun: Cum?! Să cânt de la ora 8 dimineața?! Iar eu numai așa, de la 8, puteam să-mi pun orele de canto, pentru că la 10 trebuia să fiu la Operă. A fost tare greu, dar a fost și o perioadă minunată, pentru că tot ceea este greu ne schimbă, orice transformare este dureroasă, dar ceea ce rezultă din această transformare ne face foarte mândri și ne face mai buni din toate punctele de vedere. Există parcă o lege a compensației, venită de undeva de sus și, deși n-am avut părinții ca sprijin, am avut oameni minunați alături, care mi-au dăruit mult, foarte mult, necondiționat. Eu nu le puteam oferi la schimb decât corectitudine și dragoste, dar cam atât, iar ei mi-au oferit tot ce au putut. Am avut pe toată perioada studenției o profesoară de canto, pe doamna Rodica Balteș, care mi-a fost ca o mamă, mai ales că aveam mare nevoie de afecțiune maternă la vârsta respectivă, fiind departe de casă. Dânsa mi-a fost un exemplu din toate punctele de vedere. M-a învățat și canto, m-a învățat și să fiu om, de la dânsa am învățat că viața de artist nu presupune doar să știi tehnică, să știi să fii expresiv, ci am învățat că trebuie să duci o viață de sportiv. Acolo am început să fac aerobic, m-am apucat de sport, pentru că aveam mai multe kilograme decât acum și aveam nevoie de energie, de o bună respirație, de o bună coordonare, de o atenție, de o concentrare, iar dânsa m-a învățat din toate câte ceva, m-a inițiat. De la dânsa am învățat și să lucrez cu propriul meu psihic și cu încrederea, lucru pe care încerc să îl mai fac și astăzi, dar nu sunt foarte talentată la capitolul ăsta (râde). Dânsa mi-a dat cărți pe care să le citesc și să înțeleg că sunt o mică particulă în acest univers, care poate să-și pună amprenta asupra lui, dar care este și influențată de acesta. Iar maestrul Emil Strugaru a fost cel care mi-a îndrumat primii pași pe scenă ca regizor, și îi sunt la fel de recunoscătoare, într-o listă foarte lungă de oameni cărora ar trebui să le mulțumesc.

Cum ați trecut peste greutățile depărtării de casă, peste oboseală?

ASINETA RĂDUCAN: Chiar din anul al treilea mi s-a oferit șansa de a fi distribuită în Rosina din Bărbierul din Sevilla de Rossini și am cântat prima dată pe scena Operei din Cluj în acest spectacol. Eram atât de ocupată și atât de preocupată de ceea ce aveam de făcut, încât nici nu mă mai gândeam la probleme, la ceea ce am pierdut și să fac o comparație cu ceea ce am câștigat, și cred că asta este soluția în general, a noastră a tuturor, în momentul în care suntem triști sau avem încercări ale vieții, să ne adâncim în muncă, și, dacă facem ce ne place, asta ne ajută să trecem peste orice. După mutarea în Cluj, un an și jumătate mi-a fost foarte dificil, într-adevăr, dar pe urmă mi-am întâlnit și primul soț, a fost o relație furtunoasă și ciudată, dar care mi-a ocupat și mintea, și timpul, așa că nu am mai avut timp să mă gândesc la trecut. Privirea înainte și ce-o vrea Dumnezeu, că, până la urmă, acolo este totul, cineva acolo sus știe mai bine decât noi. Din păcate, am înțeles asta mult prea târziu, aș fi fost mult mai fericită și mai liniștită, și probabil aș fi ajuns mai departe, dacă aș fi înțeles că drumul nostru este creionat dinainte. Eu știu azi că potențialul meu este mult deasupra a ceea ce am reușit să realizez…

Doar deocamdată… Cât ați stat la Cluj și cum ați ajuns la Brașov, unde sunteți azi?
ASINETA RĂDUCAN:
În Cluj am rămas pe perioada studenției, iar după ce am terminat Conservatorul, am dat concurs la Brașov, era singurul loc la Opera din Brașov, unde se dădea concurs pentru soliști. Tocmai atunci se schimbase conducerea operei, venise maestrul Cristian Mihăilescu și dânsul a organizat concurs pentru toate posturile. Deci, imediat cum am terminat Conservatorul, am dat concurs la Brașov și de atunci din anul 2000, sunt aici.

V-ați mutat cu soț cu tot de la Cluj?

ASINETA RĂDUCAN: Nu, am fost foarte rapidă și expeditivă, așa cum fac de multe ori, iar cu primul soț am avut o căsnicie foarte scurtă, a durat trei ani. S-a întâmplat ceva și eu am aflat că, de fapt, el era cu totul altfel decât crezusem eu, și așa cum fac întotdeauna, acord încredere totală până la proba contrarie, dar dacă am fost dezamăgită și mințită, atunci s-a terminat, nu pentru că așa îmi propun, ci pentru că altfel nu pot. Așa că la sfârșitul studenției divorțasem deja. Tot în anii aceia mi-am cunoscut actualul soț, care a fost cel care m-a ajutat începând de atunci, în primul rând să trec peste divorț cu capul sus, cât de cât, și apoi mi-a rămas alături până în ziua de astăzi. El este total opus firii mele, el este foarte cerebral, foarte obiectiv, crud de-a dreptul în observații, dar aceste dușuri reci îmi fac foarte bine.

Tot muzician?

ASINETA RĂDUCAN: Da, este clarinetist, dar ca instrumentist a lucrat doar un an și jumătate în studenție la Opera din Cluj, după care, când a terminat Conservatorul, s-a angajat ca profesor la Liceul de Muzică din Brașov, pe care de un an de zile îl și conduce.

Purtați numele soțului?

ASINETA RĂDUCAN: Doar în acte. Ca solistă, pentru că mă afirmasem deja cu numele de fată, mi l-am păstrat. Pe soțul meu îl cheamă Ioan Grămadă.

Și ați venit împreună din Cluj la Brașov…
ASINETA RĂDUCAN:
La distanță de un an a venit și el după mine, mai ales că este brașovean de loc, din Dumbrăvița, o comună aflată la 25 de kilometri de Brașov, un loc superb, cu un peisaj extraordinar, unde mergem adesea să ne reîncărcăm bateriile…

Cum au mers lucrurile la Brașov? Ați avut roluri, ați făcut turnee, ați primit și invitații în afară?
ASINETA RĂDUCAN:
Imediat cum m-am angajat a avut loc o premieră la Brașov cu Cosi fan tutte de Mozart, în care am avut șansa să primesc unul dintre rolurile principale, și din 2001 deja am început turnee cu care am mers, anual, timp de 16 ani. În felul acesta am ajuns pe multe scene în străinătate, am avut ocazia să văd lumea prin această profesie. Dar colaborări cu alte instituți au fost foarte rar, pot să număr pe degete colaborările din acești 16 ani. Noi, aici, cântam Mozart, eram specializați pe Mozart și Rossini, și pe zona aceasta nu prea e nevoie de colaborări. Cam fiecare operă are soliștii ei pentru aceste roluri. Am cântatdoar Mozart și Rossini foarte mulți ani. Maximul pentru mine aici a fost Carmen de Bizet, care s-a montat în 2002, operă al cărei rol principal l-am primit. Pentru că eu îmi dădusem licența cu acest rol, au avut încredere că îl pot face și, într-adevăr, l-am făcut foarte bine și în turnee, chiar mă întreb acum, uitându-mă în urmă, oare cum am rezistat?! Am avut un turneu în anul 2002, în care am avut 24 de spectacole. Eram două distribuții, dar eu făceam și Carmen și Mercedes, așa că, dintre cele 24 de spectacole, eu am cântat în 17. Am cântat de 12 ori Carmen și de cinci ori Mercedes. Mă întreb si acum cum puteam… Tinerețea! Tinerețea și cineva acolo sus care ne ajută în momentele foarte dificile. Însă atunci mă duceam, cântam, mă urcam în autobuz, dormeam, dormeam, drumuri, cântam, după care, când am ajuns acasă, am dormit două săptămâni nonstop.

În anii aceia nu mai aveați timp să vă gândiți prea mult la familie, poate la copii?

ASINETA RĂDUCAN: A devenit o preocupare abia când am ajuns la vârsta de treizeci și ceva de ani, și am început să mă gândesc că nu doar cariera este scopul vieții mele, ci o viață echilibrată, în care să am și carieră, și familie. E drept că am amânat momentul de a aduce un copil pe lume, pentru că am locuit cu părinții soțului, o perioadă de patru ani, pe urmă am stat patru ani și jumătate cu chirie, și, încăpățânată ca de obicei, am zis că eu nu fac un copil decât în momentul în care o să-mi permit ca acel copil să vină într-o casă a noastră, cum să mă plimb eu cu copil mic dintr-o chirie în alta?! Și am ajuns la 34 de ani, după șapte ani de căsnicie, și atunci am înțeles că, dacă nu e deja foarte târziu, cu chirie sau fără chirie, a venit momentul să aducem pe lume un copil, altfel… Și, într-adevăr, a fost cel mai frumos moment din viața mea. Și o șansă extraordinară, să aduci primul copil pe lume la 35 de ani, e clar că este și o șansă! Iar Ioana este un copil foarte bun, un copil care nu ne-a făcut probleme, ascultător, cuminte, și care, vrând-nevrând, s-a molipsit de la părinți și merge tot pe acest drum al muzicii. Este acum în clasa a IV-a și studiază pianul la liceul de muzică, dar nu pentru că am vrut noi, ci pentru că asta și-a dorit ea, de fapt. Eu, drept să vă spun, nu mi-am dorit asta pentru copilul nostru, pentru că e greu, sunt copii cu mai puțin timp de joacă, cu mult studiu, multă muncă… Însă ea a ales. Cu ea a venit și sporul nostru, nu numai bucuria de zi cu zi, iar atunci, după ce am născut-o, am reușit să ne angajăm la un credit și să avem casa noastră – și a băncii, la momentul respectiv, abia acum este a noastră-, deci este adevărat, copilul vine odată nu numai cu bucurie pentru părinți, ci și cu posibilitățile de a-l crește, și cu spor în casă. Iar noi suntem altfel de când o avem, ne-am schimbat enorm, din toate punctele de vedere. Îi sunt profund îndatorată pentru tot ceea ce a adus în viața noastră, e un copil minunat și îi mulțumesc zi de zi pentru tot ceea ce înseamnă ea!

Cum au venit colaborările cu Bucureștiul? Eu aici v-am văzut și probabil că foarte mulți dintre spectatorii de operă din zona aceasta aici v-au văzut și v-au remarcat.

ASINETA RĂDUCAN: Cred că este tot o lege a compensației venită de undeva de sus. În anul 2015, în iulie, mi-am pierdut mama și, în 2016, după șase luni, mi-am pierdut și tatăl. Apoi, în martie 2016, am primit o colaborare de la Iași, de la bunul meu prieten și coleg, partener de scenă, Cosmin Marcovici, care m-a invitat să cânt Amneris acolo, și aceasta a fost ocazia de a-l întâlni pe maestrul Cristian Mandeal, căci dânsul a dirijat Aida, la Iași, în martie 2016.

A fost un debut, sau mai făcuserăți rolul?

ASINETA RĂDUCAN: Mai intepretasem acest rol, am debutat în Germania, într-o stagiune de vară, dar acesta era doar al patrulea spectacol de Aida, cu rolul Amneris, pe care îl cântam. Și eram total copleșită de faptul că voi cânta sub bagheta maestrului Cristian Mandeal, pur și simplu nici nu știu ce am făcut atunci, am mers pe Doamne-ajută, să fiu eu însămi! Asta este cel mai dificil pentru mine, ar fi perfect dacă-aș putea să trec peste emoții și să fiu eu însămi întotdeauna! Și dânsului i-a plăcut foarte mult, tot atunci era în sala și maestrul Marcello Mottadelli și, chiar după spectacol, a venit să mă felicite și să-mi spună că-și dorește să cânt și sub bagheta dânsului acest rol. A fost un succes foarte mare atunci. Pe vremea respectivă directoare era doamna Beatrice Rancea, și aceea a fost deschiderea mea către scene mai mari. Apoi, la o lună de zile, am fost sunată de Opera din București pentru propunerea rolului Leonore în Fidelio de Beethoven. Nu cunoșteam opera, efectiv, nu o ascultasem niciodată, nu știam în ce intru, dar singurul argument ca eu să spun Da fără să ezit a fost să cânt din nou sub bagheta maestrului Cristian Mandeal, era un privilegiu și o ocazie ca eu să învăț, pentru că știam că am de la cine. Știam că am fost dotată de natură cu o rezistență fizică foarte mare, știam că, după experiența Carmen din 2002, pot face orice, și atunci am spus în următoarea secundă: Da. Cel de-al doilea om extraordinar care m-a îndrumat în acest rol și cel care m-a modelat precum modelează un olar lutul a fost maestrul Graham Vick, care este regizorul cu care am lucrat eu cel mai bine din întreaga mea carieră, care a știut cel mai bine să mă îndrume către ceea ce pot eu să fac cel mai bine! A reușit să scoată din mine lucruri la care nu mă gândisem niciodată…

Ce a contat, faptul că are o experiență occidentală, pe marile scene sau că este el un mare regizor?

ASINETA RĂDUCAN: Sunt oameni născuți să fie ceea ce sunt. Dânsul a fost născut să fie regizor. Mi-a povestit maestrul Cristian Mandeal cum a decurs castingul pentru acest rol: i-a postat ceva dintr-un vocal simfonic, i-a dat înregistrarea aceea cu mine și în următoarele zece secunde a zis: da, ea este Leonore! Zece secunde! Asta nu stă nici în cunoștințe sau în faptul că este din altă țară, acesta este doar harul unui regizor de a vedea într-o necunoscută esența!

Câte spectacole de Fidelio au fost?

ASINETA RĂDUCAN: Doar două, din păcate, căci este un spectacol care necesită eforturi tehnice și financiare foarte mari, plus că este un spectacol pentru un public anume, pentru că Beethoven nu este foarte accesibil tuturor, este o altfel de muzică, o altfel de frământare, o altfel de expresivitate, sunt altfel de personaje, care nu sunt foarte comune publicului și care nu sunt imediat acceptate de către acesta. Eu sufăr enorm că nu pot să cânt mai des acest spectacol, căci e clar că Leonore din Fidelio este rolul vieții mele! Este clar! E venit într-o anumită perioadă a vieții mele când inima mea era pregătită să înțeleagă acest rol și experiența mea de viață să-și pună amprenta asupra lui. Este un rol foarte drag mie pentru că este scris parcă pentru vocea mea.

Nu v-ați gândit să încercați și în străinătate să mergeți la castinguri pentru Leonore?

ASINETA RĂDUCAN: M-am gândit și poate că o să o fac. Învăț acum cât pot de bine limba germană și, probabil, așa cum m-a sfătuit și maestrul Graham Vick, o să mă îndrept și către un repertoriu Wagner…

Simțiți că v-ați schimbat, că ați crescut, că ați devenit mai înțeleaptă odată cu trecerea anilor?

ASINETA RĂDUCAN: Sunt un om fericit, sunt un om împlinit așa cum sunt. Cine spune că nu are probleme, că nu sunt în viața lui lucruri care trebuie rezolvate, că nu este lovit din când în când, că nu mai primește de la viață câte o palmă eu cred că minte. Eu mă consider un om împlinit. Am făcut de toate, am întâlnit oameni minunați și alături de ei m-am schimbat enorm, simt că devin un om din ce în ce mai lipsit de invidii, de răutăți, de egoism și consider că rostul trecerii noastre prin viață este să devenim mai buni.

Credeți că toate lucrurile acestea pe care le-ați înteles se reflectă și în felul în care cântați? Bunătatea, întelepciunea se transpun și ele în muzică?

ASINETA RĂDUCAN: Cu siguranță. Profesorii mei dragi de la Cluj mi-au spus acest lucru de la început. Orice înveți, orice ești, orice gândești se va reflecta în felul în care cânți și în care te exprimi. Pe scenă ești gol, dezbrăcat, nu poți ascunde nimic față de public. Ultima dată acest lucru mi l-a spus doamna Luminița Berariu, maestră corepetitoare a Operei Naționale București, mi-a spus: ”Publicul n-ai să-l poți păcăli, făcându-te că ești ceva, ci fiind…. Ai să fii sigură că ceea ce faci este foarte bine în momentul în care, după ce ai terminat de cântat, va fi o mică pauză, după care se va auzi ca o explozie, ca un vuiet”. Și eu am văzut că, pe scenă, în momentul în care am putut să fiu eu, lipsită de inhibiții, lipsită de temeri, de frici, de neîncrederi, de tot ceea ce ar fi putut altera mesajul meu către public, atunci au venit acele aplauze care te izbesc exact ca o flacără. Atunci ești sigur de faptul că într-adevăr ți-ai îndeplinit misiunea! Pentru că artiștii sunt purtătorii unui har de la Dumnezeu, noi suntem doar canalul către public, ducem un mesaj de acolo de sus către oamenii care vin în sală să se bucure. Și am văzut că, într-adevăr, atunci când am putut să-mi ofer tot sufletul, atunci ei m-au răsplătit! Dacă nu oferi publicului sufletul tău, tot ce ești tu, nu poți să aștepți de la el nici cel mai mic semn de atenție sau de admirație. Pe scenă trebuie să oferi absolut totul.

 

 

 

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *