Astă seară, dansăm în familie. Mâine seară, ne distrăm, în sfârșit – de Simona Catrina

de

Am ajuns să ne jenăm de lucruri care, cândva, nu presupuneau nimic special. Întrebare fulger: ce faceți când și mama, și soacra, vă cheamă fiecare în parte să faceți Crăciunul în casa lor? Tu te repezi să vorbești prima: „Hai la mama, că are mai multă răbdare cu copiii, știe să ni-i ia de pe cap cât înfulecăm și noi o clătită!”. Deosebit de galant, soțul tău îți răspunde cu blândețe: „O fi având răbdare cu plozii, dar gătește prost, n-ar angaja-o bucătăreasă nici penitenciarul Colibași. Eu nu știu cum a stat tac-tu cu ea o viață de om. De fapt, știu: el are 62 de kile.”

Certăreți ai Mesei Rotunde, să vedem dacă vinu-i bun

În multe familii, s-a instaurat din mers regula de aur ca masa de prânz din sfânta zi de duminică să fie petrecută la bunici, unde se adună deci copiii lor și copiii acestor copii, cum ar veni. Trei generații cu mațele scandalagioaice se înșurubează în jurul mesei și așteaptă să fie servite. Mama (sau soacra, după caz) tropăie ca un roib, cărând castroane pline ochi cu nutreț pe gustul haitei hămesite. Acum, ar trebui să urmeze un tablou idilic, așa cum vedem noi în filmele tâmpite. Toți ar zâmbi, copiii ar fi cuminți ca niște țestoase, adulții ar fi blajini, toată lumea ar lăuda bucatele, iar soarele și-ar băga și el câte-o bucă pe geam, luminându-le tembela fericire (care, aparent, e declanșată de un castron cu pârjoale).

Dar lucrurile sunt un pic mai complexe. Am luat parte la multe mese prin familiile altora. Căci există oameni care, deși au neam mănos, mai invită la ospăț și prieteni cu alt ADN, pentru spargerea monotoniei. Am nimerit odată, de un Paște, la o familie clasică, alcătuită din cuscri, soți, copii și un unchi care, de când rămăsese văduv (adică de vreo zece ani), era nelipsit din echipa de anihilat crăpelniță.

Totul începuse frumos. Prin „începuse” am vrut spun că apucaseră doar să-și tragă câte-un scaun sub fund, în jurul mesei. Imediat, plozii care s-au trezit cu troacele de ciorbă sub bot au apucat lingurile și au început să se joace cu produsul. Unul căuta aripa de pui, că asta era piesa lui preferată. I s-a explicat că e ciorbă de porc, iar porcul n-are aripi. Atât i-a trebuit. Că el nu mănâncă porc! Tatăl odorului și-a deșurubat capul în direcția nevesti-sii: „Numai tu i-ai băgat prostiile astea-n cap! Că te-a apucat pe tine mâncatul sănătos!”. Evident, nevasta antiporc a ascultat predici de la toți mesenii adulți (în timp ce copiii tranformaseră castroanele în teatre de război, făcuseră submarine din bucățile de carne). De-aici până la „voi i-ați învățat să” și „din cauza voastră sunt niște nesimțiți!” n-a mai fost decât un dumicat.

La desert, lucrurile au scăpat de sub control. Una dintre nurorile-mămuci a cotcodăcit spre soacră-sa să nu-i dea cumva nici ei, nici plodului său, „vreo fărâmă de dulce”, decât dacă desertul consta cumva în salată de fructe – dar nu orice fructe, numai dintre cele care nu îngrașă. Cu alte cuvinte, dacă n-are salată de grapefruit cu lămâi și portocale, s-o lase baltă. Copilul nu era de acord cu mă-sa, a nechezat că vrea „plăjitulă de-aia cum mi-ai mai făcut tu, buni!”. Așa au aflat părinții cum că mamaie, când rămânea singură cu mlădița, îi făcea toate mofturile, inclusiv clătite cu cremă de ciocolată, ceea ce era scandalos! Masa a continuat în acordurile line ale unui tărăboi ce avea să favorizeze, ulterior, indigestii pe fond nervos.

Tineretul din ziua de azi, bătrânetul din toate zilele

V-am povestit scena de mai sus nu pentru că ar fi ceva ieșit din comun. Dimpotrivă, ea se regăsește în destule familii numeroase, care țin morțiș să-și reunească roiul cu fiecare ocazie. Dacă lipsește vreunul la apel, se scandalizează restul, deși, dacă ar fi prezent, s-ar ciondăni cu el în primul sfert de oră.

Ceea ce pe mine, una, mă cam scoate sărite este obstinația cu care unii își prezintă viețile și poveștile ca pe niște coșulețe cu frăguțe. Mai ales când eu știu prea bine cum clămpănesc lucrurile în realitate.

Bunăoară, eram odată în casa unei mătuși. Se sărbătorea ceva și chemase un batalion de rude la masă. Fiul gazdei, deci vărul meu, pe atunci student, o remorcase și pe noua lui iubită. A considerat că e momentul cel mai bun să ne-o prezinte pe prințesa inimii lui. Se uita la ea de parcă atunci aflase și el că planeta e populată și cu femei, nu doar cu ființe care pot face pipi stând în picioare.

Judecând după mutra pungită a mătușă-mii, familia nu era chiar în al nouălea cer, când se uita la ea. Era, mai degrabă, în al nouălea iad, dar mă rog. Atunci o vedea și mătușă-mea prima oară, ca și noi. Fusese sigură că ne va prezenta o zână, pentru că se luase după descrierea efectuată în prealabil de către deșteptul de fiu-său: „Mami, abia aștept s-o cunoști pe Vanesa, să vezi ce frumoasă și deșteaptă e!”. Deșteaptă era sigur, în sensul că, deși începuse trei facultăți (private) și nu terminase niciun semestru, la niciuna, a obosit de atâta trudă academică și și-a găsit un job unde e plătită cu o mie de euro pe lună ca să răspundă la niște telefoane. Desigur, e Communication Manager. Duduia manager asta arăta cam ca ăia din Familia Addams. Avea unghiile lungi și ascuțite, vopsite în negru turbat. Avea un inel cât o cataramă, în nuanța argintului murdar. Aveam să aflăm, pe parcurs, că ăla chiar era argint murdar. Nu prea vorbea, a zis doar că ea e „dark”.

Dar, deși posibilii ei viitori socri nu crăpau de mândrie că fiul lor a adus așa ceva acasă – asta se simțea inclusiv din stânjeneala cu care schimbau delicat subiectul, când aia vorbea despre cât e de interesant să faci disecție pe un șarpe viu – i-am admirat pentru că, în fața lumii, și-au apărat fiul, cel care o adusese cu el pe această mireasă a lui Dracula. O doamnă trecută de primele trei tinereți a declarat cod galben de catastrofă, când Împărăteasa Neagră s-a dus până la baie (care mă mir că n-a ucis-o această excursie, că baia era decorată în roz). Și a zis mătușica-torpilă: „Fraților, cine-i zăluda asta? Așa arată fetele din ziua de azi? Eu am mai văzut dezmățate de-astea, dar am crezut că sunt numai alea care cântă pe la televizor!”. Prietenul fetei, de care lumea uitase că stă și el acolo, popândău, s-a supărat mangă. Și, fără să spună o vorbă (nu că ar fi spus mai mult de trei, toată seara), s-a dus în fața ușii de la baie, să-și aștepte ciumăfaia. Când aia a ieșit, a luat-o de mână (atent, totuși, să nu nimerească vreo gheară), apoi i-a propus cu voce tare, ostentativ, să fugă cu el în lume.

Cu alte cuvinte, pornind de la aceste nevinovate povești, ajung uneori să-mi crăp capul întrebându-mă cine are dreptate: părinții aceia care nu concep că Paștele, Crăciunul sau alte sărbători hipercalorice se petrec și altfel decât între neamuri? Sau copiii care mai vor s-o taie pe la câte-un chef amplasat la limita penalului, unde testează muzici, cocktail-uri și sâni noi? Și care ar fi alternativa unora dintre acești copii? Desigur, mesele cu tanti Aurica (aia care miroase a naftalină), cu nenea Mitrel (ăla care, paradoxal, nu miroase a nimic – deși arată exact ca un butoi de varză murată) și cu părinții mai vorbăreți decât un conducător de licitație.

 

 

Tag-uri:
· · · · ·
Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *