Atentie la inimi, cad pietre

de

De cand ma stiu, calatoresc prin viata mea si implicit prin viata altora fara sa am o destinatie precisa sau un traseu dinainte stabilit. Nu posed o harta clara, fie ea la scara mica, pe care sa trasez cu o carioca unde sa campez, un calendar care sa-mi indice exact cat va dura sejurul, sau macar un pliant care sa ma asigure ca am, neaparat all inclusive, bucuriile si fericirile iubirii spre care vreau sa ma indrept. Desi port asupra-mi mereu, inca in termen, permisul de conducere categoria femeie, nu sunt capabila sa ma descurc pe drumurile intortochiate prin viata mea.

Refuz cu incapatanare sa ma despart de un bagaj pe care-l duc cu mine mereu, in care am stivuit cu grija, impachetate de cu zorii vietii, toate visele si sperantele mele. L-am purtat cu mine peste tot, chiar si cand am intrat, nestiutoare, pe drumul cu sens interzis, pe care-l visam autostrada mea spre fericire, dar care s-a dovedit a fi drumul cu prioritate, legala, al altei femei.

Ma orientez mereu, nu dupa indicatoare clare, vizibile, asezate in fata ochilor si zidite in fata sperantelor ce accelereaza pana la podea spre nicaieri, dupa un singur GPS, si acela nemodern si deloc vocal, decat ptr. mine : inima mea. M-am gandit mult timp ca e posibil sa fie defect, fiindca nu m-a avertizat niciodata de drumurile cu denivelari sau de umilinta indurata in intersectiile in care era mult prea mare aglomeratia de calatoare, fara semn de incepator, care-si asteptau startul spre destinatia ce credeam, din nou, ca este doar a mea.

Dar nimeni nu mi-a spus si in niciun cod de legislatie n-am gasit avertizarea ca drumul inapoi, spre mine, cea fara centura de siguranta data de bratele lui, e plin de serpentine periculoase, e marginit doar de tristeti nemarginite si strabate lacuri adanci de lacrimi, langa care se fotografiaza, uneori, calatorii fascinati de limpezimea lor. Si nicaieri n-am vazut, ca avertisment, indicatorul ce ar trebui scris cu litere de-o schioapa : atentie la inimi, cad pietre.

Ma intorc intotdeauna la singuratatea mea statornica, si-mi gasesc bagajele de vise, cele pe care nu le-am pierdut undeva pe drum, la fel ca in calatoriile in care nu purtam ce am stivuit in bagaje, neatinse si neimplinite, asteptand cuminti, un alt drum, o alta calatorie. Poate de data asta pe drumul cu sens unic spre fericire care stiu sigur ca exista, desi nici cele mai performante harti de pe google nu voiesc sa mi-l arate. De aceea refuz, spre mirarea tuturor, sa-mi deconectez GPS-ul in stationare, desi am ades ochii in lacrimi si-mi pornesc, inutil, stergatoarele. Or fi de la farurile din fata, imi zic…

Comentarii

  • e periculos ce spun acum :as sofa si eu intr-un astfel de trafic,da’ drak mai stie ca din instinct parca sunt pilot de formula 1…

    cristina ianuarie 9, 2012 3:56 pm Răspunde
  • bestial!un trafic infernal…in care mai reusesti sa semnalizezi…’atentie radar"…; )))

    cristina ianuarie 9, 2012 3:27 pm Răspunde
  • Superb!

    Oana ianuarie 8, 2012 11:29 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *