AURORA LIICEANU: Ajunsesem femeie de serviciu, iar asta, in loc sa ma descurajeze, mi-a dat incredere (Partea 1)

de

Cel mai cunoscut, cel mai bun, cel mai iubit dintre psihologi, Aurora Liiceanu, mi-a acordat un interviu din care nu am putut sa tai nici macar o singura replica. Am luat decizia sa vi-l ofer in doua episoade. Stiu ca, intre „Va urma”-ul din coada acestui fragment de discutie si reintalnirea cu celelalte cuvinte ale Aurorei Liiceanu, femeia splendida, nebuna, fragila, luminoasa, puternica pe care am intalnit-o intr-unul dintre cele mai norocoase ceasuri ale existentei mele, se va aseza de la sine o luna de emotii, de asteptare, de reflectii.

Cand iesi din facultate nu stii nimic

Marea Dragoste / Tango: De unde veniti, unde v-ati nascut?

Aurora Liiceanu
: M-am nascut langa Chisinau. Am o sora mai mare care este arhitect. Parintii mei s-au refugiat din Basarabia, chiar in razboi, as putea sa spun in ultimul moment. Exista atunci o aptitudine de a face fata vietii care azi nu prea mai exista. Azi oamenii sunt cu mult mai nevolnici, se dau de ceasul mortii in situatii in care, mai demult, altii stiau ca trebuie sa-ti sufleci manecile si sa faci ceva. Am avut o copilarie fara probleme. Parintii mei, tata profesor de matematica, mama invatatoare, s-au refugiat cu doi batrani si cu doi copii, fara nimic, fara nimic, fara nimic, fara nimic. Au luat viata de la capat. Tatal meu a fost un luptator. In schimb, mama era o persoana foarte sensibila si speriicioasa la viata, care n-ar fi avut curaj sa faca nimic mai special. N-ar fi avut curajul sa divorteze nici moarta. Asta-i o proba la o femeie! Ar fi speriat-o ingrozitor viata.



Marea Dragoste / Tango: Ati fost un copil tinut din scurt?

Aurora Liiceanu
: Tatal meu ne-a dat o mare independenta. Am fost foarte libera. Problema mea era sa imi vad de carte. Si asta este foarte important, sa stii ca copilul tau stie sa faca ceva si ramane pe picioarele lui in viata. Raman nauca atunci cand vad cati parinti pun pile, cumpara diplome. Nu se gandesc ca ei n-o sa stie sa faca nimic! Nu poti sa te ocupi pana si sa-ti pensionezi copilul dintr-un loc de munca! Pana la urma el se va confrunta cu ceva, va trebui sa faca ceva. Nu-i ajuti daca-i cresti ca pe nevolnici fara sa stie sa faca nimic. Asta e o chestie care m-a durut foarte mult. La vreo 8 ani dupa ce-am terminat facultatea, am traversat o criza profesionala cumplita. Mi se parea ca nu stiu nimic. E adevarat ca atunci cand iesi din facultate nu stii nimic. Facultatea e un timp in care-ti exersezi niste structuri mentale. Si inveti sa te-organizezi putin, sa ai rigoare mentala, da-ncolo nu cred ca inveti mai mult. Eu eram hotarata sa ma las, vroiam sa fac medicina. Tin minte ca m-am dus la tatal meu si i-am spus „Tine-ma sase ani!“. Desi terminasem deja o facultate, mi-a zis „Da, te tin“. Dar dupa aia am avut noroc sa ma duc cu o bursa, o bursa luata de-adevaratelea, fara pile, fara nimic, intamplator, in America. Si m-am mai linistit vazand ca si colegii mei de acolo sunt putin nefericiti profesional. Pentru ca psihologia nu-ti ofera certitudinile pe care ti le dau stiintele exacte sau anumite discipline precise, sau ocupatii. Cum e, nu stiu, geografia. Ma duc la clasa, predau muntii Parang, vin acasa. Pe cand psihologia, nu.
Constructiile de interpretare stau in picioare si-ntr-un fel, si-n altul. Multitudinea de modele de interpretare nu-ti da soliditatea sigurantei pe care ti-o dau alte domenii. Ajunsesem… eram invidioasa cand cineva repara chiuveta. Ziceam, uite, domn’e, stie sa faca ceva. Am avut mereu admiratie si invidie si fata de cei care fac generalizari. Admir pe cei care sunt globalisti. Pe mine la fiecare generalizare ma apuca frica, e ca atunci cand furi ceva si te prinde.

Marea Dragoste / Tango: Genul de generalizari „romanii sunt hoti“ sau „s-au nascut poeti“…

Aurora Liiceanu
: Cum spun unii: „Ungurii trec printr-o unda de deprimare dupa intarea in Europa“… Psihologia se ocupa de lucrurile mici. Noica mi-a zis odata: „Voi va ocupati de micutisme“. Tot Noica spunea despre o persoana foarte inteligenta, care facea traduceri bune din Platon, o fata… „E desteapta. Din cand in cand o viziteaza conceptul“. De-atunci am ras mereu spunand ca pe mine nu ma viziteaza conceptul. Fiindca eu lucrez cu micutisme. Omul nu e un concept.


Am intrat ultima la psihologie

Marea Dragoste / Tango: Cum ati ajuns sa alegeti psihologia?

Aurora Liiceanu: Intr-un mod foarte stupid, intr-un fel. In viata sunt atatea lucruri ciudate… Eram foarte buna la scoala si imi placea foarte mult chimia. Facusem patru ani de balet (unde cartea era pe planul doi, dupa dans) si, cand am dat examen la Lazar, sa intru la liceu, am ajuns la chimie. Profesoara m-a scos la tabla sa scriu acid sulfuric plus nu stiu care alt acid, ma rog, o reactie chimica. Si eu am inceput sa scriu pe litere: a-c-i-d-s-u-l-f-u-r-i-c… si toti au inceput sa rada. Profesoara, care se uita la mine de parca venisem din padure, mi-a cerut sa scriu corect: „Scrie, fetito, formula chimica!“. Eu facusem chimie, dar facusem cu vorbe. M-a apucat o umilinta si o stare atat de disperata, incat, cand am ajuns acasa am luat frumos manualul de la capat si, incetisor, incetisor am invatat chimie. Cand invingi un lucru ai nevoia de a spune altcuiva despre achizita ta, si apoi ai impresia ca intr-adevar e pe toata viata si ca,
antr-adevar, ala e bunul tau castigat. Drept care mi-a placut chimia atat de mult, incat la un moment dat am si dat meditatii unui baiat. Asa ca am vrut sa dau la facultatea de chimie. Dar s-a intamplat sa ma inamorez de un baiat care nici nu era prea cuminte, in sensul acela de baiat care sa invete bine, si care nu prea stia ce sa faca. Si atunci, fiind noi impreuna, si sfatuindu-ne si cu parintii lui, am decis sa dam amandoi la psihologie. El nu putea sa dea la chimie sau la matematica, unde eu as fi putut sa dau, asa ca am ales o varianta convenabila pentru amandoi. E varsta aia a fuziunii, in care trebuie sa mergi de degetul mic peste tot. Nu-nteleg de ce!



Marea Dragoste / Tango: Acum nu intelegeti…

Aurora Liiceanu
: Atunci intelegeam foarte bine. Am intrat ultima la psihologie, erau zece locuri si eu n-aveam „origina“… I-adevarat ca am terminat sefa de promotie pe tot anul meu, si pe filosofie, si pe pedagogie. Am intrat la psihologie doar pentru ca au renuntat unii. Atunci era la moda filosofia, te faceai activist. Daca nu intram, nu stiu ce ma faceam, ca filosofie n-as fi facut. Eu activista nu voiam sa fiu.

Marea Dragoste / Tango: A intrat si el?

Aurora Liiceanu
: A intrat si el. Parintii mei mi-au zis asa: „Dai, dar daca nu intri, a doua oara dai unde vrem noi, nu unde vrei tu“. La 17 ani, e drept ca nu stii ce sa faci in viata. Astazi e piata muncii, poti s-o cunosti cat de cat. Dar pe vremea aceea, de obicei, parintii alegeau pentru copii. In cazul meu, a fost decizia mea. Nici nu stiam psihologia ce-o fi. Mare lucru nu stiam… facusem ceva in scoala… Dar eu cred in facaturi.

Marea Dragoste / Tango: In lucruri care se intampla fiindca asa ti-e dat? Astea sunt facaturile?

Aurora Liiceanu
: Da. Facaturi. Am fost la un profesor foarte mare, Constantin Botez, am fost amandoi, si profesorul ne-a explicat ce este cu psihologia… Noi eram inamorati, nu stiu nici cat am fost de atenta la care e obiectul psihologiei si la ce zice profesorul. Peste 20 de ani, eram pe Iulius Fucik, exact vizavi de casa lui Constantin Botez, la coada la fortele de munca, stateam in audienta pentru un post de muncitor necalificat. Fusesem data afara din Institut dupa meditatia transcendentala. Oricine ar fi spus, vazandu-ma acolo, ca, daca as fi stiut in urma cu 20 de ani unde o sa ajung, mi-as fi dat seama ca e o idee nefericita. Dar nu-mi pare rau ca am facut psihologia.



Marea Dragoste / Tango: Ati facut o cariera stralucita!

Aurora Liiceanu
: Din cand in cand ma gandesc ca meseria lucreaza prea mult in mintea omului. Sigur, orice om are un jind in el „cine-ar fi fost el, daca…“ De multe ori ma gandesc la asta: daca as fi fost chimista, oare cine eram eu? Mai ales pentru faptul ca, (inca n-a disparut aceasta nebuneala), profesia ocupa prea mult din persoana. Dar suntem mai mult decat o profesie!

Spunem prea multe lucruri gratuite


Marea Dragoste / Tango: Ce post de muncitor necalificat ati gasit?

Aurora Liiceanu
: Am fost femeie de serviciu la fabrica Suveica.

Marea Dragoste / Tango: Cat timp?

Aurora Liiceanu
: Timp de un an si jumatate.



Marea Dragoste / Tango: Cum a fost experienta?

Aurora Liiceanu
: A fost o experienta destul de interesanta. Fiul meu, care avea vreo 6-7 ani, dadea telefon, nestiind ca eu nu mai lucram la Academie, si intreba: „Alo, Institutul Suveica?“. Credea ca e un institut de cercetare. Mai tarziu, a cam inteles din discutiile din casa ca ceva s-a intamplat. Caut de multa vreme, nu stiu pe unde e… A facut un desen cu multi oameni cu pancarde, ca la defilari, iar pe pancarde, cu majuscule, scria: VREM INSTITUCE. Nu am dezvoltat acest subiect cu el. Ce a aflat, a aflat mai mult de la altii. Mama mea nu mai traia, iar tatalui meu nu i-am spus niciodata prin ce-am trecut, pentru ca mi se pare ca unele lucruri sunt gratuite. Eu nu cred ca trebuie spus tot. Spunem prea multe lucruri gratuite in viata. Daca nu mai poti sa le tii in tine, daca trebuie sa le impartasesti cu cineva, atunci trebuie sa vorbesti cu cineva care nu are o mare empatie. Sa rationalizezi, nu sa discuti in termeni emotionali. Nu sa spui: „Vai, cum m-au umilit pe mine…“ Sigur ca erau situatii caraghioase. Trebuia sa umblu cu sacosa, femeile de serviciu n-aveau poseta!



Marea Dragoste / Tango: De ce?!

Aurora Liiceanu
: Ele stateau in cartier acolo, isi puneau portofelul in sacosa, cand plecau de la serviciu cumparau ceva de mancare, nu exista sa umbli cu geanta. Oricat ai citi, nu poti sa-ti imaginezi. Il citez iarasi pe Noica, cel care spunea: „Sunt unii care au citit o biblioteca intreaga si altii care au citit o singura carte, viata“. Eu aveam bibliotecile, dar viata, mai putin. Atunci am realizat importanta spatiului pentru viata noastra interioara. Nu aveam un loc al meu! De unde avusesem un birou al meu, spatiul meu mic de munca, care e o alta ipostaza, aici nu aveam unde sa-mi pun pulovarul, haina, nici macar unde sa imi pun geanta intr-un cuier in hol. Am realizat ca eu nu am spatiu unde sa fiu 8 ore. Am avut si oameni intelegatori, si oameni rai. Dar nu sunt o persoana uterina, foarte expansiva sau expresiva. Am stat retrasa. Eu, cand vad un copil, nu ma reped sa-l pup si sa-l iau in brate. Dar am grija sa fiu foarte corecta cu copiii, sa nu-i fac sa sufere. Poate nu i-am pupat toata ziua, dar am avut principiul sa fiu constanta, egala. Nu sa-i dau un sut, si apoi sa-l pup si sa-i dau inghetata.

Marea Dragoste / Tango: Daca tot am ajuns la copii… Povestiti-mi ceva despre decizia de a face un copil si despre cum v-a schimbat maternitatea.

Aurora Liiceanu
: Eu m-am despartit de sotul meu (Gabriel Liiceanu n.r.) cand eram insarcinata in luna a noua. Poate ca acuma cei aflati la varsta la care eram eu sunt mai maturi. Cei din generatia mea nu eram prea maturi. Dar eram seriosi.

Marea Dragoste / Tango: V-ati despartit cand erati gravida? Femeile nu numai ca nu se despart cand sunt gravide, dar nici dupa ce fac copii. Spun „gata, avem copii, nu ne mai putem separa“. De ce ati luat o asemenea decizie?

Aurora Liiceanu
: A fost un amestec de mandrie si orgoliu, combinate cu o oarecare inconstienta. Nu dusesem greul in viata. Nu stiam ce-i aia greutate, saracie. Tatal meu avea un principiu pedagogic foarte bun: sa ne lase sa ne descurcam singure. In momentul in care am intrat la facultate, sora-mea era deja studenta, am facut o sedinta de familie si s-au pus banii pe masa. Aveam o suma fixa, egala amandoua, din care trebuia sa ne imbracam, sa ne distram, sa circulam. Aveam masa si casa asigurate. Amandoua, aceeasi suma, ca uneori ies discutii si din asta. Era o suma destul de buna.

Taica-meu facea foarte multe meditatii. Din banii aia trebuia sa ma descurc. Cand am primit primii bani era toamna. Si eu mi-am cumparat o stofa foarte buna, fiindca voiam sa-mi fac un pardesiu frumos. Dar cand a fost sa-mi cumpar serjul, cum se zicea atunci, n-am mai avut bani. M-am dus frumos la tata si l-am rugat sa ma imprumute. Si nu mi-a dat. La varsta aia n-ai de unde sa imprumuti bani! Asa ca am cumparat stamba, bumbac de 9 lei metrul, n-am sa uit cat traiesc.

Abia daca l-am imbracat, cu chiu, cu vai, ca nu-mi alunecau mainile. Nu puteam sa ma imbrac cu el, trebuia sa mi-l tina cineva. Pe afara era minunat, dar inauntru era cu bumbac bleumarin. Si m-am invatat minte. Intamplarea asta m-a invatat ca trebuie sa te descurci cu ce ai. Asta e un principiu foarte bun. Sa-i dai copilului bani, dar nu multi. O suma fixa. Nu se incadreaza, sa mearga pe jos! Sa se responsabilizeze si sa-si dramuiasca banii.

Mi-a fost foarte greu

Marea Dragoste / Tango: Credeati, deci, ca va veti descurca si de una singura, chiar si avand un copil mic.

Aurora Liiceanu
: Probabil ca aveam multa incredere in mine. Mereu am avut incredere. Eram pregatita sa traiesc din ce faceam cu capul. Dar peste ani, cand am ajuns femeie de serviciu am fost pusa in situatia sa traiesc din ce faceam cu mainile. Pentru ca o femeie de serviciu lucreaza cu mainile, nu cu capul, stim bine. Ajunsesem femeie de serviciu, iar asta, in loc sa ma descurajeze, mi-a dat incredere. M-am gandit ca orice s-ar intampla pot sa spal scarile la un bloc, pot sa fac cumparaturi la cineva. Nu trebuie neaparat sa-mi folosesc capul ca sa traiesc, sa supravietuiesc. Pot sa traiesc si altfel.

Marea Dragoste / Tango: V-a fost greu sa ramaneti singura cu copilul?

Aurora Liiceanu: Mi-a fost foarte greu. De foarte multe ori m-am gandit daca este inteligent social sa divortezi.

Marea Dragoste / Tango: Ati divortat si legal? Atunci, inainte sa nasteti?

Aurora Liiceanu
: Dura un an si jumatate, nu se putea sa divortezi asa usor! Dar m-am separat si mi-am depus actele de divort. Am avut trei evenimente foarte importante deodata: am nascut, mi-am dat doctoratul si m-am separat, am depus actele.



Marea Dragoste / Tango: Cat de mic era copilul cand v-ati luat doctoratul?

Aurora Liiceanu
: Mi-am dat doctoratul cu copil de doua luni. Tocmai nascusem. Am lucrat la teza de doctorat in timpul acela. Tin foarte bine minte ca nu existau scutece si il puneam pe ciornele de hartie pe care invatam. Am petrecut foarte mult timp cu copilul, eram aproape siamezi. Unde ma duceam, ma duceam cu oala dupa mine. Si cu scutecele de carpa.



Marea Dragoste / Tango: Ati avut o nastere usoara?

Aurora Liiceanu: Nu, a fost o nastere proasta. Copilul a fost plasat intr-o pozitie craniana si a trebuit sa fac cezariana. Am facut operatie si, probabil de la mizeria din spital, am facut complicatii. Si am stat 17 zile internata. Dupa care mi-au pus copilul in brate si mi-au zis sa ma duc acasa. Eram disperata. Aveam inca plaga, facusem serom, ar fi trebuit sa mi se schimbe zilnic pansamentul. Mama mea nu mai traia, sora-mea avea copil mic, taica-miu, barbat, nu stia cum sa ma ajute.

Cred enorm in prietenie

Marea Dragoste / Tango: Unde stateati? Cu cine?

Aurora Liiceanu
: Stateam singura, in casa in care locuisem cu sotul meu, care se mutase la mama lui. Singura. Total. Am nascut la Steaua. Dupa nastere mi-au spus ca trebuie sa vin zilnic la pansat. Trebuia sa traversez tot orasul sa ajung la Steaua. Era inimaginabil! Dar pot sa zic ca am fost norocoasa in viata. Am nascut cu o doctorita care mi-a zis la un moment dat: „eu plec in week-end, nu te mai astept“. Si-atunci i-am spus ca vreau sa nasc cu ea inainte sa plece, sambata, ca atunci libera era doar duminica. Si-am nascut intr-o sambata.

Doctorita mea a chemat o fata, o doctorita tanara care era pe-acolo. Era o fata care urma sa plece in Grecia si care facea orice pe acolo ca sa invete cat mai mult. Ca se ducea in Grecia pe dreapta, la un spital, trebuia sa stie cat mai mult. „Grecoaico, ma secondezi la cezariana?“, i-a zis. Si fata aia, care acum imi este cea mai buna prietena, a fost mana a doua la operatia de cezariana. Si norocul meu ca statea la doua strazi de mine. Asa ca venea ea in fiecare zi si ma pansa. Altfel, nu stiu cum as fi putut traversa Bucurestiul cu copil de trei saptamani in brate, cu operatia nevindecata, ca sa merg la pansat! Dupa vreo doua luni chiar s-a mutat la mine, am stat impreuna. M-a ajutat foarte mult. Era caraghios ca ea nu fuma, eu fumam. Primea cate-un pachet de Kent cum era atunci, o fi si-acum… Si mi-l aducea mie. Imi dadea telefon de la spital si radea: „Toti colegii mei imi spun ca am un amant, ca nu le mai dau lor tigarile!“. Si credeau ca are un amant, nu?!



Marea Dragoste / Tango: Credeti in prietenie?

Aurora Liiceanu
: Cred enorm in prietenie. Poate mai mult in prietenie decat in iubire. Extraordinar de mult a contat aceasta relatie pentru mine. Am stat un an intreg impreuna. Apoi ea a plecat in Grecia si pana-n ’90, de fapt, ea m-a tinut.

Marea Dragoste / Tango: Numai din prietenie? N-ati ajutat-o cu nimic?

Aurora Liiceanu
: Cu ce s-o ajut eu?! Venea de doua ori pe an cu valize, ne trimitea pachete… Baiatul meu avea pantaloni, chiloti, ciocolata, ghiozdan, carioce, eu aveam sandale, rochii, ciorapi… Pana-n ’90 eu n-am stiut pretul ciorapilor. N-am vazut asa ceva. Ea a tinut o casa, a tinut o a doua casa! Lucruri dintr-astea nu se pot intelege. Si suntem prietene pana-n zilele noastre.

Marea Dragoste / Tango: Cum credeti ca s-a produs aceasta legatura, mai puternica chiar decat dragostea?

Aurora Liiceanu
: Am discutat de cateva ori. Poate pentru ca este nebuna profesional si asta ne leaga. Ea e una dintre putinele persoane care au biblioteca, in Grecia nu prea sunt biblioteci. Medicii nu-si cumpara carti fiindca are spitalul. Ultimul ban pe care il are, ea il da pe carti de specialitate. Si-a dat doctoratul in Grecia, a fost in Elvetia, a fost in Israel, a fost in America, sa vada, sa invete, sa copieze, este maniaca. Dupa vreo doua luni de cand plecase in Grecia, a facut un mariaj absolut revoltator de prost. Extraordinar de prost! Era complexata ca venise din est.. nici grecoaica nu mai era ca venise la un an in Romania. Dar a trecut peste asta si s-a dedicat profesiei. Isi dadea examenele sa-si echivaleze diploma de medic si spunea: „Mi-e atat de dor de meserie, ca visez noaptea sange!“.

Marea Dragoste / Tango: Ce poveste extraordinara!!

Aurora Liiceanu: Profesiunea ne-a legat foarte mult. Si o intelegere extraordinara. Absolut ultimele rusini de sine ni le spuneam. Exista o zona a secretelor pe care nu le spui nimanui. Umilintele, tot repertoriul de experiente negative cu barbatii, cu familia. Toate lucrurile astea eu le stiam. Exista o zona a secretelor pe care nu le spui nimanui. Ea mi le spunea. Multa lume nu a inteles aceasta relatie.

Pana sa nasc n-am fost o persoana cu nefericiri


Marea Dragoste / Tango: La randul dumneavoastra va deschideati la fel de mult?

Aurora Liiceanu:
Sigur. A trait langa mine. Relatia noastra a debutat cand eu aveam niste experiente nu foarte fericite. Ea a asistat la ele si, dupa aceea, m-a insotit si m-a sustinut in tot ce a fost negativ. Le-a trait cu mine. A trait langa mine. Vorbeam inainte despre trecut, daca se povesteste sau nu. Eu nu prea mai aveam ce sa-i povestesc cand am cunoscut-o. Pana sa nasc n-am fost o persoana cu nefericiri.

Marea Dragoste / Tango: Dar au venit dupa aceea.

Aurora Liiceanu
: Au venit multe complicatii. Si problemele cu slujba… Din cand in cand mi se activa si acea nefericire profesionala. Dar trebuie sa coabitezi cu ea…



Marea Dragoste / Tango: Mi-ati povestit mai demult ca ati iubit cativa ani un barbat venit din Polonia, parca…

Aurora Liiceanu
: Da, si eu am si sange polonez. Am fost impreuna cu acest polonez si traiam o viata foarte roz. Tatal lui lucra la ambasada Poloniei, avea masina cu volanul pe dreapta… Fetele sunt sensibile la starea buna. Dar sunt sensibile si la mizerie. Poti sa mergi si-n sus, si-n jos. Ca dupa aia imediat m-am dat pe covrigi si pe tramvai… Era atat de inamorat de mine, incat nu s-a mai dus la facultate. Eu am aflat cu stupoare ca nu mai e student abia dupa un an si jumatate dupa ce fusese exmatriculat. Nu stia nimeni! Am aflat intamplator, puteam sa o ducem asa pana la sfarsitul vietii si sa nu stiu acest lucru important. Si asta m-a zguduit si m-a speriat.

E drept si ca iubirile foarte mari sperie. Iubirile mari sperie! Dar mi-am dat seama ca e atat de fragil si de vulnerabil, incat mi-ar fi ascuns mereu niste lucruri pe care nu se poate sa nu le spui. Intamplator am aflat, taica-miu s-a opus sa ma casatoresc. Atunci dura trei ani de zile sa obtii aprobarea sa te casatoresti cu un strain si noi asteptaseram atata… Dar ceva se zguduise. Dintr-o data mi se facuse teama sa plec in strainatate fara sa am un om dintr-o bucata langa mine. In fine, am primit aprobarea de casatorie, taica-miu n-a mai zis nimica. Am stabilit sa facem nunta de ziua mea, in august.

Si, cu o luna inainte, in iulie, s-a intamplat sa ma indragostesc de tatal copilului meu. Si, cu o luna inainte de nunta, am plecat. Rochia mea de mireasa probabil ca a fost mancata de molii in atelierul croitoresei, fiindca nu s-a mai dus nimeni dupa ea.



Marea Dragoste / Tango: Cum i-ati explicat polonezului ca v-ati razgandit?

Aurora Liiceanu
: Nu i-am dat nici o explicatie. Am fost de o lasitate ingrozitoare. Statea in fata casei, tropaia, o astepta pe sora-mea. Dar eu pur si simplu nu l-am mai vazut.

Marea Dragoste / Tango: Ati plecat si v-ati casatorit imediat?

Aurora Liiceanu
: M-am casatorit cu tatal copilului meu dupa trei luni. Sigur ca nu a fost o fericire, nu a fost o buna alegere. El,
polonezul, m-a mai asteptat un an de zile, a ramas in Romania, dar n-a mai avut curajul…



Marea Dragoste / Tango: Nu v-a tentat sa-l cautati, mai ales dupa ce ati ramas singura cu copilul?

Aurora Liiceanu
: L-am cautat, cand am fost in America. Nu aveam inca copilul. La un moment dat l-am cautat, dar nu l-am mai gasit. Am aflat ca plecase in Suedia.

Marea Dragoste / Tango: De ce nu v-ati recasatorit?

Aurora Liiceanu
: Eu cred ca si cu casatoria e la fel ca atunci cand cineva iti spune „ce conteaza daca ai facultate sau nu?“ Da, dar o ai. Cand o ai se pune altfel problema. Daca n-as fi fost casatorita niciodata, probabil ca as fi tinut s-o fac. E o experienta sociala, umana, ce trebuie traita. Eu am bifat-o. Stii ca se spune ca mai bine divortata decat sa nu fi fost niciodata maritata. Gandul ca ar fi trebuit sa te casatoresti iti lasa un jind… Dar asa, dupa divort, o noua casatorie mi se parea ca mai degraba mi-ar putea aduce complicatii administrative, nu avantaje.

Marea Dragoste / Tango: Si totusi, cele mai multe femei din lume vor sa fie vesnic casatorite…

Aurora Liiceanu: Te intrebi, oare, merita sa fii casatorit? Unele spun ca raman casatorite pentru copil, dar eu cred ca asta e o ipocizie. Dar pentru tine? E inteligent social, ca protectie in fata vietii? Mi-am pus problema asta. Mi s-a parut ca viata e foarte grea de unul singur. Dar mi s-a parut ca din punct de vedere psihologic e mai bine sa fii intr-o situatie neta cu tine. Ai de ales intre un disconfort psihic si unul social, fizic, material. Eu am preferat confortul psihologic.

Marea Dragoste / Tango: V-a ajutat si familia sa va cresteti copilul? Tatal, sora?

Aurora Liiceanu
: Mi-a fost destul de greu. A trebuit sa ma descurc singura, n-am putut sa cer nimanui nimic. Nici nu imi place sa cer ajutorul. Puteam sa ma pun de-a latul, sa-mi smulg parul din cap si, cu siguranta, sora si tatal meu m-ar fi ajutat cu ceva bani, nu ma lasau in strada. Dar n-am vrut. N-am imprumutat un leu de la tatal meu, din momentul in care am luat prima leafa si pana cand
s-a prapadit.

Marea Dragoste / Tango: Dupa toti acesti ani in care l-ati crescut singura, baiatul dumneavoastra a plecat din tara. Cat de tare v-a afectat plecarea lui?

Aurora Liiceanu
: Da, fiul meu e plecat de 11 ani in Japonia. Nu stiu cat m-a afectat ca mama, dar m-a afectat ca persoana. Aveam si am cu fiul meu o relatie cum nu au multi parinti cu copiii lor. Cu el am o relatie speciala. Nici nu cred ca sunt mama lui. De multe ori ma gandesc ca nu stiu ce e aia sa fii mama. Am coabitat dintotdeauna, am fost dintotdeauna prieteni, confidenti, discutam absolut de toate. Era obisnuit cu problematica omeneasca. Are un umor nebun. Si e foarte destept.


Marea Dragoste / Tango: Nu a facut si el psihologia?

Aurora Liiceanu: A cochetat si el cu psihologia, dar i-am spus, razand: „Decat sa te prosteasca facultatea, te pomenesti ca nici nu intri la zi si mai si platesc ca sa te prosteasca… peste cadavrul meu…“

Marea Dragoste / Tango: Ce facultate a facut?

Aurora Liiceanu: A terminat ASE-ul. Dar are in structura lui aceasta dimensiune umanistica foarte bine reprezentata, psihologizeaza usor. Altfel ar fi fost nenorocire, ca nu ma pricep deloc la contabilitati. Ce-am fi vorbit? Ce-am fi vorbit?! Cand ne intalnim, facem simpozioane… Sunt onorata ca am un asemenea copil. E o mare onoare sa am un copil ca el. Nu exista satisfactie mai mare pentru un parinte decat sa poti sa stai cu copilul tau de vorba, fara sa te gandesti ca e copilul tau, (dar, sigur, e copilul tau! ), asa cum stai ore in sir de vorba, ca-n vremurile bune, cand abia ai cunoscut pe cineva… Petreci cu el timpi asemeni celor pe care-i depeni la inceputul unei relatii.

Nu vreau sa spun ca am fost o mama desavarsita. Sunt plina de culpabilitati si eu. Dar ma uit la altii… Vine copilul, ia o cratita, da un telefon si pleaca. Nu au conversationism. Nu discuta, nu toaca. Mie-mi place sa am simpozioane. El imi spune ca si-a dezvoltat un simt analitic. Si intreb: „Ce e rau in asta?!“. Iar el imi raspunde: „E un blestem“. Insa eu cred ca e mai bine sa ai simt analitic decat sa nu ai nimic in cap.

Marea Dragoste / Tango: Credeti ca se va intoarce in Romania?

Aurora Liiceanu
: Sper ca da. Cred ca da. Este destul de dezamagit de imaginea Romaniei. Mi-a spus ca singura solutie e sa te salvezi de complexe pe cont propiu. Si eu cred acelasi lucru. Am vrut sa predau in strainatate si am facut-o. Tot ce am crezut ca ma poate pune la un nivel de dincolo de etnia mea romaneasca am facut. Sa fiu doar om. Am vrut sa demonstrez ca, inainte de a fi roman, esti om. Ma inteleg mai bine cu psihologii din strainatate decat cu vecinul meu care e roman. Etnia n-are pentru mine valoare. Sigur ca ma emotionez ca sunt romanca la romani. Dar jinduiesc dupa situatii in care nici sangele, nici sexul, nici etnia sa nu ma traga de maneca.

Acum nu stiu daca se va mai intoarce din Japonia, dar eu sper ca da. Imi lipseste, mi-a lipsit foarte mult tot timpul aceasta coabitare plina de malitiozitate afectiva care se creeaza, cu bancuri, cu glume, cu codurile noastre secrete. Aveam coduri, formule. Daca era cald in casa, el spunea „Fa Sinaia!“. Coabitarea poate fi minunata daca-i dai o nota ludica.

A plecat de acasa la 19 ani

Marea Dragoste / Tango: Cand a plecat?

Aurora Liiceanu: A plecat de acasa la 19 ani. Si eu am luat-o foarte usor, ca si cum n-as fi inteles ce se-ntampla. A plecat cu o chitara pe umar si cu un mic bagaj. Si ma gandesc ca eu in locul lui nu as fi rezistat. Am o mare admiratie pentru momentele lui de deznadejde, de disperare. Imi spunea „Ma simt ca intr-o pivnita, in intuneric, nu stiu ce sa fac, incotro s-o iau“. E ingrozitor sa fii
intr-o lume cu totul si cu totul diferita. A strans din dinti si a rezistat. Si cand imi spune „Eu am un capital de singuratate care-mi da dreptul sa vorbesc“, eu il inteleg. Are un capital pe care eu il respect. La varsta aia a facut facultatea in limba japoneza. Putea sa o faca in limba engleza, dar a vrut sa fie cu japonezii la un loc.

A inceput in Romania, a studiat un an japoneza aici, apoi a intrat la facultate cu toti japonezii in rand. Trebuia sa stie sa scrie, sa citeasca. E talentat la limbi straine si asta l-a ajutat. La 14 ani am stiut ca trebuie sa bifeze anumite competente fara de care nu te poti descurca in viata. Sa stie doua-trei limbi straine, sa foloseasca un computer, astea sunt minim… Dupa aia incep amorurile, moda, zapacelile varstei. Ce n-a invatat Ionut nu mai invata Ion.


Marea Dragoste / Tango: Ati avut o viata nu foarte usoara. Aveti momente de deznadejde? Cand ati plans ultima oara?

Aurora Liiceanu: Eu nu prea plang. Dar recunosc, destul de recent am plans. Am avut o relatie destul de lunga cu o persoana, cu un barbat, iar acesta nu mai exista. A fost omul care m-a impresionat cel mai mult in viata. Pot sa spun ca altfel iubesti la o varsta matura si altfel iubesti in tinerete. Te uiti la alte lucruri, capeti alte lucruri, vezi alte lucruri, ai alte criterii… Fara indoiala, consider ca un obstacol esential este caracterul. Cand cineva este marsav sau n-are caracter, sau are limite sau are egoisme, are uratenii psihice, cred ca nici o iubire nu te poate tine alaturi.

Unii oameni pot face compromisuri… Dar eu, de exemplu, m-as desparti de un barbat care nu se duce sa-si mai vada copilul, daca are un copil. Mie nu mi-ar trebui. Pentru mine asta nu-i un simplu fapt, ca nu vrea sa-si vada copilul, e mult mai mult decat atat: e un univers intreg de uratenie care se creeaza in jurul acestui fapt. Sau care-si vorbeste urat in public fosta nevasta sau isi barfeste parintii. In valul asta de exhibitionism si de a spune de toate, gasesc ca omul si-a pierdut acea discretie necesara pentru a face fata unor adevaruri grave, de unul singur. E bine ca anumite lucruri sa nu fie spuse, asa, aruncate in vant. Mi se pare ca iti schimba si tie interiorul faptul ca lupti cu anumite lucruri grave pe care le-ai trait sau pe care le ai.

Marea Dragoste / Tango: Deci sunteti acum in doliu dupa o iubire matura?

Aurora Liiceanu
: Da, care este cea mai mare. Cea mai mare iubire.


Marea Dragoste / Tango: Va puteti ajuta ca psiholog pe dumneavoastra ca femeie?

Aurora Liiceanu: Sunt specialista in psihologia pierderii! Eu, care am spus dinainte ca cred in facaturi. Nu mi-ar fi trecut prin cap c-o sa citesc atat despre pierderi, despartiri, separari, cat am citit in ultimii zece ani. Am un coleg in America, un psiholog care este unul dintre fondatorii psihologiei pierderii. Psihologia in domeniul relatiilor interpersonale, care studiaza separarea, boala, moartea, s-a dezvoltat extraordinar. E si foarte multa cinematografie care le distruge oamenilor inocenta in fata vietii. Vedem multe filme cu virusi care distrug planeta, cutremure, nu mai ramane nimic… Nu cred ca asta nu lasa un soi de tristete, disperare, violenta poate, in psihologia umana. Din punctul asta de vedere am citit enorm. Stiu timpii, stiu patologiile.

Marea Dragoste / Tango: Si asta a fost tot o facatura?

Aurora Liiceanu
: Da. Amicul asta al meu care este unul din fondatorii psihologiei pierderii m-a impresionat foarte mult: cand l-am intrebat, acum 12 ani, ce l-a apucat sa se apuce de domeniul asta, mi-a raspuns: „Am fost insurat noua ani si am divortat. Si in momentul in care am divortat mi-am dat seama ce grozavenie este o separare“. Nimeni nu ne invata sa ne despartim, nimeni nu ne invata sa ne impartim! Exista, cum se spune, pierderi necesare, cele biologice. Iti pierzi parintii… Dar nimeni nu-ti spune, si cred ca aici imi dai dreptate, ce grozavenie e sa-ti pierzi parintii, ce cumplit e sa-ti pierzi prietenii. Conditia umana ce ingrozitoare este! Ti se arata doar partea usoara, totul este divertisment.

Viata are o latura pe care noi cautam s-o ocultam si care tine de conditia umana. Si nu te-nvata nimeni cum sa-i faci fata. Am o amica in America, Erica, pe care nu am intalnit-o, dar ne scriem. A publicat un articol in revista asta despre pierdere. Si articolul se numeste: „Am I alright?“ Si iar iti spun ca eu cred in facaturi. Lucram la institut si vedeam cartile lui Hollander de psihologie, iar ea, Erica, este nevasta lui Hollander. Ce-nseamna sa visezi!!! In viata mea n-as fi crezut c-o sa public in strainatate o carte impreuna cu Rosenblath, la care ma uitam ca la un zeu! Sau ca sotia lui Hollander o sa-mi scrie: „Draga Aurora, eu am fost in cutare loc…“ Mi-a placut foarte mult articolul Ericai. Si ea a suferit niste pierderi, dar se comporta dupa modelul american: plange in fiecare zi, dar schiaza, se intalneste cu prietenii, merg la barbecue. Si-mi spune ca lucrurile astea merg impreuna. Nu stiu de ce se poate in America. In Europa nu se poate!

Ori cu una, ori cu alta: ori stai numai la barbecue si spune lumea ca esti un nesimtit, ori plangi tot timpul si zice „asta nu-si mai revine“. Si in articolul asta ea spunea: dupa o pierdere, toata lumea ma intreba: are you alright? E caraghios! Si ea raspundea: „I’m alright, fiindca este alright sa plangi, sa-ti fie rau, sa-ti fie greu, este alright! E normal sa nu fii normal!“


CLICK AICI pentru a citi partea a 2-a a interviului cu Aurora Liiceanu!

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • Un suflet ales! Deosebit!

    Lidia ianuarie 26, 2018 10:17 pm Răspunde
  • Am uitat: fotografii încântătoare!

    Pănoiu Valentin noiembrie 15, 2016 1:19 pm Răspunde
  • Grozav!

    Pănoiu Valentin noiembrie 15, 2016 1:16 pm Răspunde
  • Atata intelepciune si blandete in acelasi timp…! Cel mai minunat interviu, care l am savurat cu lacrimi in ochi, dar nu de tristete ci de cat adevar exista in el..

    Karmi iunie 23, 2011 2:38 pm Răspunde
  • cind te intilnesti cu d-na Aurora Liiceanu,e o bucurie a sufletului,iti vine sa spui ca viata e frumoasa si merita traita,daca pe lume sint si oameni ca ea!Da normalitatea poate fi inaltatoare,e o purificare a sufletului.

    onaca gabriela mai 16, 2011 8:26 pm Răspunde
  • La fel ca si Mircea Eliade, care era corigent la limba romana… Doamna Aurora Liiceanu este una dintre personalitatile minunate de la noi si ma bucur ca publicati interviuri cu dansa si articole scrise chiar de doamna Aurora Liiceanu.

    Amelie_Jolie octombrie 20, 2009 9:15 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *