AURORA LIICEANU: Femeile infidele au o gena a infidelitatii, barbatii infideli au o gena a promiscuitatii

de

Cine ar crede ca gemenele au fost studiate pentru a se vedea daca doamnele infidele nu sunt determinate genetic sa faca pasi nepermisi intr-o etica a amorului? Cine ar crede ca doamnele infidele nu sunt chiar infidele pentru ca ele vor, ci pentru ca specia le impinge catre un sex profitabil, nu lor, ci speciei?

Biologii sustin ca infidelitatea este, pentru femei, avantajoasa din perspectiva evolutionista. Barbatii, ne spune Stefan Klein in cartea sa despre „Formula fericirii“, au in proportie de 36% gena promiscuitatii, adoptand cu usurinta comportamentul infidel.


Mitul monogamiei: fidelitate si infidelitate

Chiar asa se numeste cartea a doi autori foarte experimentati, care sustin ca, in fapt, stricta monogamie nu este foarte neobisnuita la speciile animale, incluzand primatele. Tot ei sustin ca evolutia unei specii dicteaza infidelitatea pentru ca masculii tind sa disemineze potentialul lor procreativ, preferand partenere atractive si apte de a face urmasi – deci sa aiba aventuri –, iar femelele tind sa fie atrase de masculi puternici, bine plasati in ierarhia sociala.

Deci si ele sunt impinse catre infidelitate.

Monogamia, conchid autorii, este o restrictie, un obstacol al evolutiei. Ea este o buna cale catre moartea speciei. Numarul speciilor monogame este extrem de mic: soareci, sobolani si lilieci. Mitul pasarelelor fidele este total demolat de geneticieni, care ne spun ca pasarile sunt poate dintre cele mai promiscue fiinte, in top fiind dragutele vrabiute. Comportamentul sexual al animalelor ne spune lucruri care nu numai ca ne nedumeresc, dar chiar ne pun pe ganduri. De ce oare morsele, lasate in mediul lor, sunt monogame si de ce, mutate in acvarii, ele adopta legile promiscuitatii, devenind infidele?


Unda verde la infidelitate se loveste de un obstacol: copiii

Daca lucrurile stau asa, daca natura ne indeamna catre pacat – pe care n-ar trebui sa-l numim pacat, in aceasta viziune –, daca ne-am schimba mintea si am admite determinarile biologice, genetice, ce ne-ar impiedica sa devenim si noi o specie infidela, fara prescriptii si inhibitii pe care le-am internalizat spre complicata noastra nefericire?

Ca sa simplifice lucrurile, autorii mitului monogamiei disting intre monogamia sociala si cea sexuala sau genetica. Cu alte cuvinte coabitarea sociala monogama nu coreleaza cu monogamia sexuala. Dar acest lucru il stim cu totii. Doi oameni stau impreuna, dar ei nu sunt parteneri sexuali, cu sau fara stirea lor. Coabitarea sociala raspunde unui imperativ biologic: copiii au cele mai mari sanse sa supravietuiasca cand mama sta si se ocupa de ei – nu e cu gandul la iubiti potentiali –, iar tatal se ocupa de casa si nu umbla hai-hui dupa iepe verzi.

La speciile in care coabitarea nu exista, unde masculii sunt liberi, progeniturile au sanse mici, sunt vulnerabili, mancati de predatori sau ucisi de pretendenti ai mamei, pentru ca ei sa-si impuna propriile progenituri in proiectul matern al acesteia. Si oare nu vedem acest lucru la oameni? Nu sunt oare concubinii cei ce alunga progenitura antecedentului de acasa sub ochii plansi ai mamei vinovate? Dificultatea adoptiei demonstreaza acest fapt.

Discretia – cheia infidelitatii eficiente

La specia umana, complicatiile vin din nevolnicia progeniturii. Progenitura umana cere investitii in timp si resurse umane, tranzitia ei de la nastere la stadiul de adult, formarea ei fiind intinsa pe o perioada lunga de timp. De aceea, mii de ani au fost necesari pentru a codifica obligatiile noastre, de adulti, in legi si in precepte religioase, culminand cu institutia casatoriei, devenita contract, in care se stipuleaza drepturile si obligatiile noastre sociale privind cele trei aspecte importante ale vietii: sexul, copiii si proprietatea.

Ce se intampla cu patrimoniul nostru instinctual, mult mai vechi si mai adanc inradacinat in psihologia umana? Omul nu este un animal moral si nici nu poate fi. Singura solutie este un fel de toleranta pe care noi o avem fata de noi ca specie. Astfel, toate societatile trecute au inchis ochii la poligamie, au permis barbatilor sa aiba mai multe sotii, iar femeilor sa accepte ca acelasi barbat sa fie partener si al altei femei.

Discretia era cheia rezolvarii cu succes a infidelitatii. Este astazi mai putin necesara, desi nu este de neglijat. Dar, in contextul prezent, femeia nu mai este ostracizata si nici barbatul nu este pedepsit ca pe vremuri. Toleranta generala si emanciparea femeii au schimbat nu numai comportamentul sexual feminin, dar si pe cel masculin, ca si relatia intre sexe.

Exista „n“ motive pentru a avea o relatie stabila sociala si sexuala cu cineva, chiar daca acest lucru se face cu efort. Lumea e plina de promisiuni tentante, piata este plina de carti cu retete, publicitatea in domeniul relatiilor – indiferent de relatie dar, mai ales, cele intime –, iar eticheta profesionala de relationist se intinde ca uleiul. Oferta este mare, dar si cererea este mare. Se pare, deci, ca oamenii prefera sa nu se desparta.

Un amant sau o amanta este o amenintare pentru ambii implicati. Poti oricand sa ai un guru relationist sau un salvator de relatie, care iti promite nu o relatie perfecta – caci, chiar el te avertizeaza ca asa ceva nu exista –, ci una fericita. O relatie ca la inceputul relatiei. Si, ne spune un asemenea salvator, ca doar cu 19.90$, fara stirea lui/ei, fara voia lui/ei, iti repari relatia. Asa cum ai spune „repara-ti singura aragazul“ sau masina de spalat sau etc. Acest salvator iti aminteste – si nu e singurul care procedeaza asa – ca multi din breasla lui sunt casatoriti a doua sau a treia oara, dar el iti marturiseste ca nu va veni numai cu stiinta anonima, ci si cu propria experienta ca garant. O casatorie fericita de 30 de ani.

 

Categorii:
Psihologie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *