Aurora Liiceanu – Literatura bate viata

de

Cine n-a vorbit despre iubire? Cine n-a comentat iubirile celor din jur, relatiile celor pe care-i cunosti sau despre care ai auzit ca, pasamite, se iubesc? Cine nu a narat despre propriile iubiri, cine nu a facut comparatii intre iubiri mai vechi si mai noi? Cine nu a facut masuratori in termeni de timp sau de intensitate a trairii?

Durata, sinonima cu iubirea

Fiecare are propria definitie a iubirii. Cei care comenteaza au o alta perceptie asupra iubirii decat cei pe care ii comenteaza, fie cu intelegere si indulgenta, fie cu invidie, fie cu rautate sau fie cu indiferenta mondena. Dar cand la cuvantul „iubire“ se adauga un altul, devenind o „mare iubire“, parca lucrurile se schimba. O nuanta de diferenta apare si intre „o mare iubire“ si „o iubire mare“. „Mare“ pus inainte de „iubire“ atarna mai greu decat atunci cand este asezat dupa „iubire“.

Unii cred ca orice iubire este mare – in fond, iubirea exista pur si simplu – altii cred ca iubirea incepe prin a parea mare, dar, intr-un final, nu se dovedeste a fi asa. Altii cred ca iubirea se consuma si, prin acest consum, ea devine doar o iubire, ceva micsorat de timp, diferit de starea initiala. Si, in sfarsit, unii cred ca iubirea este mare sau este perceputa ca mare atunci cand ea nu se consuma, cand ramane un vis, o dorinta nerealizata, ceva intangibil. Ca in Romeo si Julieta.

Pentru multi, iubirea este un sentiment privit cantitativ in timp si nicidecum in intensitatea emotiei. O iubire mare este, deci, ceva de lunga durata, durata fiind sinonima cu iubirea.

Pe fondul iubirilor, in multitudinea de iubiri de care auzim, raman doua lucruri pe care noi toti le percepem consensual. Le admitem. Dar, pentru a ma referi la ele, ar trebui mai intai sa stabilesc cateva lucruri adevarate, ca niste afirmatii pe care le acceptam:

• unii nu au avut parte de o mare iubire; unii au stat intr-o relatie in care unul iubea nespus, iar celalalt mai putin sau chiar deloc;

• unii au avut o singura iubire si, pentru ca a fost singura, unica, cel care iubeste o confunda cu marea iubire;

• unii au avut multe iubiri si, inerent, le compara; pe una o considera mai mare, altii le considera pe toate doar iubiri.

Si acum sa vedem care sunt cele doua lucruri pe care le acceptam cu totii drept atribute ale unei mari iubiri. Primul se refera la obstacole, la invingerea a ceva care pare imposibil, la dificultatea celor doi de a se aseza in iubire. Psihologic, se spune ca obstacolul mobilizeaza dorinte mari, inflameaza emotia, tocmai pentru ca ceea ce-ti doresti pare sa nu se poata realiza. Imposibilitatea ii arunca pe cei doi pe unul in bratele celuilalt si ei devin atat de uniti, tocmai pentru a salva iubirea. Adica a transforma imposibilul in posibil, iar daca acest lucru se face prin trecerea obstacolului, ceilalti si chiar si ei sunt convinsi ca acolo, ei bine da, acolo este vorba despre o mare iubire. Dar ce obstacole pot aparea? Sunt extrem de multe posibilitati. Obstacol poate fi o interdictie sociala – vezi mezaliantele sau apartenenta la doua familii in situatia de dusmanie acerba –, o diferenta de statut social – ea saraca, el bogat –, de varsta – unul tanar, celalalt varstnic – etc.

Iubirea din povesti

Povestile ne-au bagat in cap acest lucru. Ele ne-au asociat obstacolul cu iubirea. Iubesti mult cand treci obstacolul, precum acel rege englez care a renuntat la tron pentru iubire. In povesti, seria de obstacole este lunga, nu este niciodata unul singur si adesea ele cresc ca risc si pretind un surplus de vitejie. Balaurul caruia i se taie capul este, de obicei, ultimul obstacol. Cel ce iubeste trebuie sa iubeasca atat de mult, incat iubirea sa-l faca neinfricat. Frica este asociata cu putinatatea iubirii.

Al doilea lucru este legat de alta lume, de cea a imaginarului. Iubesti doar cu mintea, iubirea devine o obsesie, te tine toata viata, se impleteste cu trairile cotidiene, este ceva ce te insoteste cu o nemarginita loialitate a emotiei. Aceasta iubire nu se consuma, ea se sedimenteaza in timp, devine trainica, insa ea ramane doar in mintea si sufletul celui care iubeste. Este o iubire care creste in umbra realului, intr-o intimitate ascunsa si secreta si care plateste permanenta cu nerealizarea in real. Si atunci, mai este nevoie sa te iubesti cu cineva „la propriu“, cand libertatea imaginarului este infinita? Poti face ce vrei in imaginatia ta, poti depasi orice gest din real.

Daca facem apropierea intre realitate, – ceea ce ni se intampla noua, ceea ce traim in mod real- si imaginatie – ceea ce se intampla in mintea noastra – vedem ca lumea imaginara este infinit mai larga, mai vasta, mai nemasurata decat cea a realului. Asa se intampla si cu sentimentele si emotiile noastre, care, mutate in lumea imaginarului, sunt altfel, mai puternice, mai variate, mai incredibile. Astfel, putem gandi ca marile iubiri odata ce cad in real nu mai sunt atat de mari, sunt pentru toti, nu au personaje cu totul altfel decat noi, cei care traim in real. Filmele, literatura, povestile, miturile ne arata maretia iubirii pentru ca in ele iubirea este „confectionata“, devenind o mare iubire, o iubire in absolut. O iubire perfecta. Dar, in viata, iubirea este parca altceva. O stim cu totii, o intelegem, o induram cu modestie neimpartasita, adesea cu o dulce ipocrizie. Pentru ca viata nu e perfecta si pentru ca este adevarat si ca filmul (sau povestea, sau literatura) bate viata.

 

Categorii:
Psihologie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *