Aurora Liiceanu – Nunta anulata din amor nebun

Mai trebuie sa spun ca nimeni, absolut nimeni, daca nu este ipocrit/a, nu va nega ca cel mai minunat ingredient al atractiei este atentia acordata persoanei iubite si dorite. Si nimeni cat ar fi de putin vulnerabil la flaterie, nu va putea nega ca o atare atentie, situatia de a te gasi in centrul vietii cuiva nu este un lucru care tulbura.

Am cunoscut, cand studentia mi se terminase, un asemenea om.

In mica lume bucuresteana existau, cum cred ca exista si astazi, mici cercuri, oarecum exclusiviste, in care se intalneau si cultivau cei cu un statut social relativ similar. Se vorbea mult – inteligenta era valorizata fiind cu criteriu al succesului in grup -, se faceau “ceaiuri” – la care se dansa epuizant rock’n roll in plin comunism si se manca mai bine daca gazda era fata -, se mergea pe munte la ski si, in general, nimeni nu se plictisea, fara sa existe acea dependenta de grup care anuleaza specificitatea fiecaruia, asa cum se intampla astazi. Ba, dimpotriva. Fiecare vroia sa fie diferit, desi ne simteam foarte la fel. Nu exista infratirea unisex de astazi, ci un fel de prietenie in care baietii erau atenti si grijulii cu fetele nu pentru ca erau macho, ci pur si simplu pentru ca asa fusesera crescuti si si lor li se parea normal. Era o curtoazie generala, speciala, vag sportiva.

Faceam, deci, parte dintr-un grup de tineri stilati, bine crescuti, usor neconformisti, fara probleme speciale materiale, putin snobi, dar sensibili la cultura, lasati liberi de parinti care oricum, pana la acea vreme, isi cunosteau “marfa”. Erau, evident, si incercari de apropiere intre fete si baieti, dar doar eu eram intr-o relatie lunga si stabila cu fiul unei persoane foarte cunoscute in lumea academica.

 Mai era, insa, si acea inchidere a sistemului, sparta doar de contactele cu strainatatea, doar prin parintii bine plasati ai unora sau rudele altora. Oricum, stiam ce se intampla si poarta in alte parti.

Un tanar polonez a aparut intamplator, atunci, in viata mea. Tatal sau avea o functie inalta la Ambasada lor aici, avea o casa minunata, de protocol si vorbea o româna, de inceput, tare cu haz. Imi place sa cred ca poate urmele mele vagi de sange polonez  au fost tulburate, si poate ca si scrasniturile consoanelor, proverbele poloneze cu iz trist, profund si foarte romantic sau felul lui de a dansa rock’n roll, cu miscari de o bruschete pe care o vezi in filmele cu soldati americani dansand in permisie, in nu stiu ce colt de lume. Fara indoiala, toate accestea m-au incantat. Oricum niciun român nu dansa asa oricat de expert ar fi fost. Mai era si romantic, cu exaltari slave, cu priviri de o prea mare duiosie.  Pe scurt, eram flatata, rasfatata; binele meu devenise scopul suprem al vietii lui. Daca erau nori, pleca sa-mi aduca un pullover – poate ploua! -, daca era soare gasea o umbrela. si asa, nu m-am gandit o clipa ca el nu poate face nimic atata vreme cat era mereu cu mine. Era student la medicina, facultate grea, iar eu terminasem deja. si, am aflat cu stupoare, intamplator, ca era exmatriculat din facultate de un an, pentru absente. Lucru de neconceput pentru mine, mereu premianta si convinsa ca nimic in lume nu este mai important decat scoala. De frica de a nu ma scapa o clipa uitase total de scoala.

Consiliu de familie la el: m-am simtit vinovata, dar si inselata. Existau explicatii: vacantele mici si dese, serile la Clubul Diplomatilor, iesirile, plimbarile cu masina – chiar rar in Bucurestiul gol, o masina cu volanul pe dreapta -, filmele, Snagovul etc. A intrat rapid la drept international si s-a pus pe carte, dar ceva in mine, exact acea inconstienta cu care pluteam in viata s-a dus si m-a intors impotriva lui, surd si  sistematic subversiv. O incipienta aventura, oprita prin ghinionul vietii, nu l-a facut sa cracneasca de fel. El iubea tenace si intens egal. Prea multa iubire, mi se spunea. Prea multa slabiciune, imi spuneam.

Dupa inca trei ani de asteptare, aprobarea de casatorie – doar era strain – a aparut si am fixat data nuntii. Parintii mei priveau cu tristete ideea plecarii din tara. Nici eu nu ma prea trageam. Premianta din mine devenise circumspecta. Nu se poate trai din iubire. Nu mai vroiam decat ratiune si mai putin excese sentimetale. Ma irita chiar si confortul.

Cu putin inaintea nuntii, m-am indragostit – poate ca subconstientul mi-a incurajat aceasta pornire ca sa ma desprind mai usor – si am anulat  totul fara explicatii. Urat! Am plecat la mare, nu singura, in stil boem si am evitat la intoarcere orice incercare a lui de a ma face sa ma razgandesc. Foarte las! Dupa trei luni m-am casatorit. Imi spuneam ca voi merge cu tramvaiul si voi manca covrigi, dar va fi bine. Dupa inca trei luni, banuiala ca m-am grabit lucra deja pe nesimtite. In timp, nu lung, m-am convins. Polonezul meu, cu un nume atat de frumos, a mai asteptat un an dupa ce familia lui plecase de aici. Rochia de mireasa pentru acea nunta a ramas la croitoreasa. Pentru ultima proba.

P.S. Din America, dupa trei ani de la plecarea lui, i-am scris. Crucea Rosie mi-a raspuns ca a emigrat in Suedia. Fiind intamplator acolo, sora mea a gasit numele lui intr-o carte de telefon.  Profesia: jurist. La robot vorbea cineva in suedeza. N-a inteles nimic. Se spune ca suedeza este un fel de româna vorbita pe dos. E posibil. Un bun prieten mi-a spus  candva, explicandu-se: cine ar putea fi atat de nebun incat sa paraseasca pe cineva al carei ratiune de a exista esti? Sa-l cred? Parca mai multa dreptate ii dadeam atunci lui Rabindranath Tagore: Loin de moi cet amour qui ne connaît pas de mesure…