deasupra ei, la propriu şi la figurat, stă „sămânţa culturii”, interzisă în comunismul incipient.
Modelul lui Dimi, bărbatul în căutare de neveste şi cu multe căsătorii la activ, din proza „Miresele lui Dimi”, nu e altul decât politicianul contemporan Călin Popescu Tăriceanu, campion la însurătoare. Morala povestirii, deşi vulgară, „Şi şoarecele se satură de aceeaşi gaură”, e adevărată şi salvatoare pentru bărbat şi justificativă pentru derapajele feminine ale personajelor. Filozofia de viaţă desprinsă din fiecare mariaj al lui Dimi e savuroasă şi extrem de reală. Finalul este de un comic tragic. La spovedania în faţa preotului, întrebat de acesta după tipic, dacă se leapădă de Satana ( femeia, în capul celuia cu atâtea experienţe matrimoniale la activ), Dimi răspunde:”- Părinte, m-aş lepăda, dar am trei copii cu ea!”
„Iubita lui Pink” aduce pe tapet duetul credincios / ateu cu deriziunile soartei pentru credincios. Dialogul spumos între cei doi nici nu eludează, nici nu confirmă adevărata existenţă a Celui de Sus.
„Asociaţii” prezintă un alt cuplu tragi-comic: profesorul de filosofie şi elevul său, ba chiar şi tatăl elevului, la fel de troglodiţi amândoi aceştia din urmă..Încercând să pareze obrăznicia golănească a elevilor, dar şi prostia lor, filosoful însuşi devine ridicol cu explicaţiile date pe măsura tembelilor interlocutori, speriaţi nu de neştiinţa lor , ci de urmăririle la modă ale DNA.
Ca ingrediente, toate prozele au perechi antinomice: sacru / profan, înţelepciune / prostie, naivitate / şiretenie, bigotism / ateism, masculin / feminin. Din confruntarea lor
se naşte tensiunea prozei „tratată” de către autor gradual: de la ironie la sarcasm, totul reliefând absurdul existenţial.
O altă trăsătură a prozelor din această carte este caracterul lor interactiv. În toate finalurile, autorul intervine şi-şi face simţită prezenţa, ori moralând discret, ori autoironizându-se, ca în „Asociaţii”:” Pentru că nu mai am ce să vă povestesc, aici, la Spitalul de Psihiatrie din Gătaia, unde sunt internat de doi ani, se stinge lumina la orele 22, vă doresc numai bine şi ne vedem mâine. Până atunci nu uitaţi: Viaţa noastră este un mare rahat, dar e singurul bun de preţ pe care-l avem!”
Morala? Nu credeţi un nebun, dar nu uitaţi că el e rezoneurul care spune lucrurilor pe nume.
„Rezon”! i-aş răspunde şi eu ca unui confrate, ca demni urmaşi ai lui Nenea Iancu, cel cu „văz enorm” şi „simţ monstruos”.
Passionaria Stoicescu
