a iubit cultura română când nu trebuia iubită. Didi l-a privit în ochi și i-a replicat: „Iubesc cultura română indiferent cine o conduce”. Mi-e tare dor de dânsa, așa cum îmi e dor de tata și de prietena mea Lili. Mă gândesc că toți trei sunt mândri de mine și mulțumiți de ce fac, cât pot să fac. Înainte de operație, pe patul de spital, Didi mi-a întins ochelarii și mi-a zis: „Pune-i te rog în geantă, nu vreau să se spargă. Ne vedem mâine”. Au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus. Nu ne-am mai revăzut. Sensului propriu s-a adăugat sensul figurat: așa s-a schimbat viața mea, am grijă ca privirea sa literară să nu „se spargă”. Știi, Tudor Arghezi spunea că, pe când avea nouă ani cineva i-a zis, arătând un bărbat ce mergea grăbit în fața lor, pe Calea Victoriei: „Uite-l pe Eminescu”. Mintea copilului a păstrat pentru toată viața amintirea lui Eminescu. Cum ți se schimbă viața când ești în preajma primei traducătoare a lui Eminescu în Asia?
Marea Dragoste / revistatango.ro: Care e versul tău preferat din Eminescu?
CARMEN MUȘAT COMAN: S-ar putea spune că răspunsul se află în însuși numele editurii: „O, vin în părul tău bălai/S-anin cununi de stele”. Acum am impresia că nici nu se putea un nume mai potrivit căci toate scrierile lui Didi sunt adunate, metaforic vorbind, în cununi de stele. Însă mie îmi place un vers simplu, în aparență: „Unde ești, copilărie, cu pădurea ta cu tot?” E mai mult decât nostalgia copilăriei, căci eu chiar am crescut în pădure până la 20 de ani, fiind fiică de pădurar. Așa e, „Astăzi chiar de m-aș întoarce/A-nțelege n-o mai pot”. Am crescut, am spaimele adultului, fricile acelea care țin becul aprins și în jurul căruia roiesc gângăniile.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ce mantră în sanscrită spui cel mai des?
CARMEN MUȘAT COMAN: O să te miri sau nu, nu spun nicio mantră. Nici nu am învățat, nu ne-a învățat Didi vreo mantră. Când doresc să adun ceva pace în sufletul meu îmi iau Verzulia – bicicleta mea verde – și mă plimb. Sau privesc o floare, zborul pescărușilor din spatele blocului, deși locuiesc în București. Tânguirea pescărușilor în zbor mi se pare darul mării, miraculos în inima orașului, deși e trist, căci e o dezrădăcinare. Dar suntem cu toții niște dezrădăcinați și totuși încercăm să zburăm cât mai sus.
Marea Dragoste / revistatango.ro: De ce e important să citim?
CARMEN MUȘAT COMAN: Ți-aș putea răspunde ca la carte: ca să fim mai deștepți, ca să fim instruiți, ca să evadăm, ca să trăim alte vieți, ca să avem memorie bună… Și totuși, pe mine mă urmărește îndemnul profesorului de tehnologie din liceu, un inginer tânăr – e distractiv că nu e al profesoarei de limba și literatura română și de aceea cred că a avut un impact mai mare asupra mea: „Dacă nu citiți în fiecare zi cel puțin 30 de pagini dintr-o carte înseamnă că ați trăit degeaba”. Ne repeta aceste vorbe la fiecare lecție. Noi râdeam, cu imaturitatea vârstei de licean, iar el ne privea cu un pic de înțelegere adumbrită, dar nu ne dojenea. Privirea lui am înțeles-o mai târziu: era regretul timpului pe care noi îl pierdeam cu inconștiența celui ce se crede veșnic. Peste ani l-am reîntâlnit la un târg de carte și i-am mulțumit. I-am spus că am înțeles mult mai târziu mesajul. Răspunsul ar fi, așadar – ca să nu trăim degeaba. Se pare că, scăzând zilele în care am trăit degeaba sunt destul de tânără deși ar prefera să am 100 de ani după criteriul acesta. De ce 30 de pagini? Nu știu. Cred că era doar așa, un număr matematic sau pentru ca prozaicul cifrei să dea greutate ideii.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Dar să iubim?
CARMEN MUȘAT COMAN: Să iubim? Important mi se pare să nu urâm ce am iubit și să iubim în același timp cu celălalt și cam la aceeași intensitate. Dar asta nu știm decât după ce a murit dragostea și nici atunci cu exactitate și nici atunci cu folos, decât pentru eventuale învățăminte, dar cine a zis că dragostea e oarbă a rostit un mare adevăr. Nu o să știm niciodată cât de mult și, mai ales, dacă ne iubește celălalt, căci atunci când suntem bolnavi de iubire, avem febră și totul e distorsionat, ești vrăjit și pielea aspră de măgar aruncată în spatele cuiva e cea mai mătăsoasă. Numai când ești în afara iubirii poți vedea privirea iubirii celuilalt, dacă există. Dar ție, personal, nu-ți folosește la nimic acest lucru, căci tu nu poți vedea dinăuntru, de e sau nu e. Mie mi se pare că iubirea e una dintre cele mai cumplite boli din lumea asta. Îți sucește mințile, te face supraom, dărâmi munții, îți dă tot organismul peste cap, îți tremură picioarele, aștepți, dăruiești, te dăruiești, apoi… ceva se întâmplă și de multe ori nu te mai poți vindeca. Rămâi ciung de iubire, apoi îți crește iar aripa, iar zbori, iar visezi, iar cazi… Unii nu se mai ridică niciodată, alții sunt ridicați de un alt înger. Dar… nu putem trăi fără iubire. Asta e clar. Dacă s-ar inventa antidotul pentru iubire, stocurile ar rămâne urmașilor urmașilor noștri.
Interesant! Și frumos…