Și-a lansat, la Târgul de Carte Gaudeamus, cea dintâi ei carte, după ce ani de zile ne-a bucurat cu textele ei splendide răspândite sau adunate pe bloguri ori site-uri, în reviste, dar mai ales pe inimile noastre. Carmen Voinea-Răducanu, scriitoare, jurnalistă, om de PR, pășește într-o altă etapă din devenirea ei, ținând în mână o carte-reper pentru ea, dar mai ales pentru noi: “Visătorii nu mor niciodată”.
Fotografii de Paul Buciuta;Hair-stylist: Cornel Saru (Școala de coafură Cornel Saru); Make-up-artist: Irina Șerban (trainer Școala de make-up Anca Rădulescu)
Alice Năstase Buciuta: Carmen, ne naștem visători sau devenim pe parcurs? La tine cum au evoluat lucrurile?
Carmen Voinea-Răducanu: Cu visurile astea e o poveste mare în viața și în sufletul meu… Fiindcă am convingerea că visurile ne sunt dăruite de Dumnezeu și sunt parte integrantă a binecuvântărilor așternute de El asupra elementului primordial din care va apărea mai târziu viața fiecăruia dintre noi. Și stau ele acolo cuminți, în tăcere, și se înmulțesc și cresc odată cu celula din care se va forma la un moment dat ființa noastră. Apoi, atunci când apărem pe lume, visurile încep să plutească pe deasupra leagănului nostru, ne veghează odihna și noi suntem deja niște visători cu acte în regulă, zâmbim în somn sau ne încruntăm, pentru că darul acesta sfânt ne însoțește plutirea din visele adormirii, rămâne acolo și nu pleacă nicăieri de lângă noi. Apoi începem să deslușim viața și visurile prind contur și îmbracă simțiri: uite, împlinirea supremă pentru mine, pe la patru ani, a fost să am și eu un tată, pe acela al meu, răpit de cine știe ce OZN la un moment dat. Visam să se întoarcă iar la mine și să-mi spună “rățoi”. Pe urmă, tot cam pe atunci, visul meu suprem a fost să am părul lung și împănat somptuos cu două pampoane bine apretate, de un alb strălucitor, deasupra urechilor. Și pentru că toate se legau în mintea mea, asta mi-ar fi împlinit o altă dorință ascunsă, să fiu și eu prințesă la serbările grădiniței, nu numai ciupercuța cinci. Mai visam să mă fac mare și să-mi cumpere mama mai des șerbet și să avem bani de pufarine și pantofi de lac. Cu siguranță că visurile se ridicau de pe pământ înspre Ceruri odată cu mine, în timp ce și eu mă înălțam timid către viață, în timp ce-mi începeam călătoria prin lume.
Ce visai când erai mică și ce visuri (de visătoare, nu de somnoroasă) te bântuie acum, la maturitate?
CARMEN VOINEA- RĂDUCANU: Când am pășit în adolescența mea timpurie și deosebit de romantică, îmi doream să fiu Lorelei, talentată și capabilă de o iubire mai mare decât pot înțelege oamenii nestrăpunși de săgețile divine ale lui Cupidon. Îmi repetam înainte de culcare fiecare scrisoare a ei, le știam pe toate pe de rost de parcă m-aș fi putut pricopsi astfel, la trezire, cu frumusețea gândurilor sale. Visam să fiu o eroină fantastică, mă identificam cu toate personajele cărților pe care le devoram haotic, lecturile mele fiind imposibil de controlat, de stăpânit. Visam să schimb în bine lumea în care trăiam și despre care deja înțelesesem demult că nu-i mereu dreaptă sau visam cu ochii deschiși cum o să umblu eu de năucă pe toată planeta, eroină a unei existențe boeme și pline de neprevăzut, de farmec, numai de frumos și de peisaje ce-ți taie răsuflarea. Foarte ciudat, visam mereu că o să trăiesc în America și că doar așa voi fi liberă să pot să iau lumea la colindat. Și, desigur, visurile din copilărie despre tata se repetau cu îndărătnicie și în anii mei de tânără domnișoară și, de fapt, toate dorințele legate de împlinirile mele mărețe aveau și un scop ascuns: să-l fac să fie mândru de mine și să regrete că m-a părăsit. Azi, deși aparent dorințele mele s-au întors cu picioarele pe pământ, tot visuri aproape imposibile mi se rotesc deasupra capului blond: visez cu ochii deschiși și strig în gura mea că doresc să locuiesc într-un sat uitat de lume, într-o căsuță mică dar cu tot confortul necesar unei persoane destul de leneșe, înconjurată de flori, de copaci și de cățeii mei iubiți. Să adopt și să cresc tot felul de animale și păsări, să am suficiente venituri încât să ridic un adăpost pentru câini și o cantină pentru sărmani în care să gătesc și eu – și să mă îndepărtez astfel de ipocrizia unei lumi în care mă regăsesc din ce în ce mai greu și cu care rezonez din ce în ce mai puțin. Să stau acolo în tăcerea asurzitoare a vântului călător printre frunze, să scriu cărți în chișocul meu alb, cu Șchiopăilă (una dintre cățelușele mele) alături, să privesc zâmbind către jucăușele Lara și Africa (tot cățeii mei) și să mă conectez la restul lumii doar atunci când întâlnesc oameni de-o simțire cu mine. Să călătoresc și să-mi pot achita pacea și facturile din bucuria mea de a scrie pentru ei. Ce spui? Îndrăznesc prea mult? Tind spre mult prea înalt? (râde)
Visurile n-ar trebui să moară niciodată. Nici măcar o dată cu noi. Ar trebui să călătorească prin Univers, sărind de pe o stea pe alta, ca într-un joc copilăresc.
Câte feluri de visători se vor regăsi în cartea ta? Și cei învățați cu coșmarurile, și cei cu visele în culori, și cei blocați în același vis sau în același nesomn?
CARMEN VOINEA- RĂDUCANU: Toți cei care au avut un vis și au uitat unde l-au pus. Toți cei care au așezat pe aripile lor de tină un zbor neînfrânt în adâncul lui. Toți cei care nu au îndrăznit să viseze, considerând că plapuma personală cu marginile ei cu tot reprezintă frontiera absolută. Toți cei care n-au avut nevoie de nicio pilulă pentru a-și chema visul și l-au urmat cu îndărătnicie, aproape cu inconștiență. Toți cei care s-au trezit într-o dimineață singuri pe lume și din păcate nu era doar un vis urât. Toți cei cărora culorile li s-au născut deja moarte și au trăit doar o viață în alb și negru. Toți cei care s-au blocat într-un vis despre o neputință aievea și toți cei care au pierdut șirul oilor numărate în așteptarea somnului salvator, acela care le-ar fi odihnit neodihna visătorului de cursă lungă. Și mai ales toți acei visători care și-au uitat visul odată ce-au deschis ochii către roua dimineților proaspete. “Visătorii nu mor niciodată” e o carte ce visează să poarte orice om pe tărâmuri pitite bine în el însuși și să-i activeze optimismul acela de neînvins de nicio teroare existențială. Și am visat-o ca pe o carte de citit cu sufletul, în noi înșine. acolo unde, adânc, am îngropat de viu visătorul ce s-a născut odată cu prima noastră celulă. Scriam în cartea mea că “visurile n-ar trebui să moară niciodată. Nici măcar o dată cu noi. Ar trebui să călătorească prin Univers, sărind de pe o stea pe alta, ca într-un joc copilăresc. Să adaste câte-un pic pe câte-un astru mai strălucitor și-apoi să plece spre un alt orizont, într-un voiaj fără de sfârșit, fără de îngrădiri, fără odihnă și fără de amintiri. Visurile ar trebui să aibă o viață a lor, una nemuritoare, independentă de noi și de legile noastre cărora, pieritori, ne supunem. Că unde ar putea să se ducă să moară? Nu există cimitir pentru visuri, așa cum există un cimitir al elefanților. Visurile ar fi frumos să se transforme în îngeri. Ca o prelungire a noastră de dincolo de viață.”
Spune-mi cum stai cu împlinirea propriilor vise? Ce vise ți-ai împlinit până acum și cât de greu a fost drumul până la această împlinire?
CARMEN VOINEA- RĂDUCANU: Mi-am împlinit câteva visuri, dar multe s-au lăsat cu sânge. Și-au fost de toate dimensiunile, celeste sau cât se poate de… pământene. Și într-o măsură mult mai mare mi-am ucis destule dintre ele, un infanticid de care nu sunt deloc mândră, pentru că mi-am îngropat alături de acești prunci și hălci zdravene din propria inimă… Visuri împlinite? Îți spuneam că am început încă din adolescență să visez la America și desigur că am ajuns la un moment dat în Statele Unite – o să spui că nu e un mare vis, că doar nu e ca și cum ai vrea Luna de pe cer. Poate că da, nu e, dar eu am stat ceva timp după împlinirea asta, și-a fost o coadă de mai mult de 30 de ani. Apoi am visat să fac teatru și am făcut niște ani exact asta. Am mai visat să scriu. Cred că visul ăsta mi-a fost scrijelit în ADN și totuși am scris pentru public după vârsta de 47 de ani. Am visat la o carte a mea. Acum există, are girul unei edituri, sunt un autor publicat, vândut în librării, nu am scos o carte în regie proprie – nu că aș avea ceva împotriva acestui lucru, departe de mine gândul acesta, dar mândria mea era să fiu dorită ca autor. Ei bine, sunt. Calea nu a fost ușoară, dar care drum către desăvărșirea sufletească nu trece prin văi pline de capcane și disperare? M-am războit – și încă mai am sabia lui Damocles deasupra capului – cu multe prejudecăți, cu multe degete arătătoare care împungeau nemilos aerul dinspre mine, cu multe răutăți. Am înfruntat lipsa de respect pentru mine ca ființă, am combătut jigniri, ipocrizii și farisei, m-am luptat cu atitudini de ocară îndreptate către mine și deseori am fost târâtă și eu prin noroaiele superficialității sociale și umane. Fiindcă cine nu e? Boala mi-a furat gâtul de lebădă și silueta fragilă, iar oamenii au încercat să-mi ia demnitatea și să-mi distrugă încrederea în ei, a mea în mine fusese deja îngropată de vie. Au fost și “prieteni” invidioși care au spus despre mine că am 10 clase și hăhăiau prin spatele meu afirmând că abia știu să mă semnez, de când m-am ridicat eu cu pretenții de scriitoare?… Iar alții că sunt așa de grasă, că n-am cum să emoționez, că ar fi o discrepanță majoră între ce scriu și cum arăt fizic. Sau că despre frumusețea sufletului nu pot scrie decât oamenii frumoși fizic, iar eu sunt un rebut uman din acest punct de vedere. Spune și tu, Alice, ce să fi făcut altceva decât să mă fi ridicat, să-mi fi primenit sufletul temeinic ca înainte de slujba de duminică în biserică de toate mizeriile împroșcate către mine, să-mi oblojesc rănile și să fi mers mai departe? Eu n-am găsit alte soluții în afara celor de mai sus. Și am răzbit, cum-necum, și-am ieșit din neguri într-o poieniță plină de lumină și căldură, încercând să mă eliberez de coșmaruri împlinindu-mi visurile senine, fără a încerca să demonstrez cuiva ceva, ci doar fiind eu însămi, așa cum sunt în miezul meu: bună și mai puțin bună.
Ai și vise la a căror împlinire ai renunțat de tot – sau le-ai amânat pentru viața viitoare?
CARMEN VOINEA- RĂDUCANU: Nu știu să-ți răspund la întrebarea asta, Alice, pentru că eu nu știu ce înseamnă renunțarea – în afară de înțelesul cuvântului din DEX. Amânarea știu ce este, ba chiar mai ales nesiguranța și neîncrederea în mine însămi. Dar abandonul nu, niciodată. Poate că am visuri mai îndepărtate, locuiesc în cea mai depărtată galaxie sau care abia acum ies din găoace pe Venus, poate că unele sunt încă așezate precum pâinea Brianei – nu o știi tu, e una dintre prietenele mele -, la dospit într-un loc călduț, dar în niciun caz nu le păstrez pentru o altă viață, fiindcă am credința că aceea va sosi cu geamantanul ei personal bine burdușit cu stele. Nu vreau să par lipsită de modestie, dar îți mărturisesc în premieră că lucrez încă din vară la un alt vis, un roman. O saga, povești dintr-o poveste. Scriu și nu voi lăsa să treacă mai mult de șase luni până la următoarea carte. Asta e și asta sunt: vreau să-mi trăiesc toate visurile, să cuprind în palmele mele fiecare luminiță ce-a fost așezată pe cer pentru mine, să-mi binecuvântez cu fericirea de a-mi fi muncit fiecare reușită toate picăturile de sânge ce-mi curg prin vene.
Spune-mi cum stai cu împlinirea iubirii, poate cel mai important dintre toate limanurile căutărilor noastre… E căsătoria un sanctuar, ce ai descoperit în acești ultimi ani în care ți-ai găsit dragostea și căsnicia ocrotitoare?
CARMEN VOINEA- RĂDUCANU: Am descoperit că familia după care jinduiam mereu în trecut, atunci când a mea dispăruse, există iar. Și că e liniște, e pace în suflet, e siguranță, e limanul acela fericit către care-mi doream să plutesc atunci când naufragiasem și mă aflam în derivă. Da, sunt convinsă că e țărmul către care jinduim când suntem înconjurați de furtună și bucuria pe care ne-o dorim în singurătate. Cel puțin la mine așa a fost, am suspinat mereu după tatăl meu, după stâlpul casei, fără de care m-am simțit mereu ca făcând parte dintr-o jumătate de viață, nu dintr-un întreg. Am descoperit că soțul meu e omul acela înțelept, bun și ocrotitor de care aveam atât de multă nevoie, este prietenul acela care stă lângă mine când norii negri se îngrămădesc asupra capului meu, că mă susține fără condiții, că mă iubește și grasă și ciufulită și fără chef și ocupată și când sunt stresată și când sunt bună și chiar și atunci când nu sunt bună deloc. Avem visuri comune, privim în aceeași direcție și m-a ajutat să scap de balastul inutil din sufletul meu și, în plus, mi-a arătat încă o dată în ce constă bucuria unui trai liniștit și senin, lucru despre care nu știam mare lucru. Deși suntem diferiți ca de la cer la pământ, ne ajutăm unul pe celălalt, ne învățăm unul pe celălalt și ne descoperim în fiecare zi. Avem o relație unde nu există certuri, deși la început ne mai ciondăneam așa, just for fun probabil. Suntem uniți, indestructibili pentru cei din afară, ne iubim, ne îngrijorăm unul pentru celălalt, avem grijă unul de celălalt. Suntem o echipă imbatabilă, o pereche nu ideală, dar care s-a sudat și-a crescut din ea însăși, și-a luat forța din iubire și din înțelegere.
Cum te-ai simțit la lansarea cărții? Cine au fost oaspeții și care a fost revelația ta într-un asemenea moment de sărbătoare?
CARMEN VOINEA- RĂDUCANU: La început am fost năucită de atâta lume sosită acolo pentru mine, de căldura înăbușitoare și de constatarea uimitoare că se întâmplă, că eu chiar am de lansat o carte, a mea. Toate planurile mele de a ține un discurs inteligent s-au dus de râpă și am uitat cam 80% din tot ce-mi propusesem să spun oamenilor veniți acolo pentru mine. Pe de altă parte, ce-am spus a fost cursiv, fără bâlbe, așa că oamenii, neștiind nimic despre planurile mele inițiale, au aplaudat și bănuiesc că n-au simțit că eram terorizată de emoție. M-au salvat însă niște oameni mult mai puțin emotivi, profesioniști cu adevărat: prietena și sefa mea Mihaela Rădulescu, special guest star, dar în egală măsură și doamna Camelia Soceanu, directorul general al Editurii For You și Andra Soceanu, om de televiziune și ea, în calitate de gazde. Surpriza mea a fost să nu reușesc să număr oamenii veniți acolo pentru mine, o parte cunoscuți, o altă parte necunoscuți, dar toți cititori ce s-au declarat de-a lungul anilor cuceriți de scrierile mele. După două ore de semnat autografe tot mai erau… Au fost mulți oameni care mă îndrăgesc chiar și dincolo de ceea ce scriu, iar asta m-a făcut să plutesc de fericire! Iar revelația mea a fost că sunt iubită de toți acei oameni, dar și de alții, din sutele de mesaje primite pe Facebook, din vorbele lor pline de drag și de apreciere. Și că au venit de peste tot, din țară și de peste graniță, doar ca să-mi fie alături în ziua mea de mare sărbătoare: din Suedia, Moldova, Monaco, Iași, Oradea, Craiova, Cluj, Brașov, Râmnicu Vâlcea, Urziceni, Buzău, Germania, Pitești, Herești, București, Chitila, Corbeanca, Israel. Iar cartea mea a plecat încă de a doua zi către prieteni-cititori din Austria, Arabia Saudită, Germania, Israel, Marea Britanie, Irlanda, Spania, Italia, Statele Unite, Franța, Norvegia. Și bineînțeles către toate librăriile din țară. Sunt un autor fericit, copleșit de atât de multă atenție și mângâiat de iubirea cititorilor și pentru asta le sunt tuturor recunoscătoare. Probabil că ceva bun am făcut eu în viața asta dacă am meritat așa o sărbătoare!
Trebuie să recunosc că Mihaela Rădulescu “a lucrat” tura asta pentru mine! Așa cum știe ea, cu maximum de profesionalism. A venit de la Monaco, a mers la emisiuni de televiziune, a dat interviuri, a vorbit despre mine ca autor…
Mihaela Rădulescu a fost, deci, alături de tine? Mulți te asociază cu Mihaela, te știu ca asistentă și prietenă a ei. A contat pentru tine acest lucru?
CARMEN VOINEA- RĂDUCANU: Trebuie să recunosc că Mihaela Rădulescu “a lucrat” tura asta pentru mine! Așa cum știe ea, cu maximum de profesionalism. A venit de la Monaco, a mers la emisiuni de televiziune, a dat interviuri, a vorbit despre mine ca autor, despre cartea mea, a stat la poze ore în șir la lansare, m-a promovat și a arătat cartea mea lumii întregi. Și s-a așezat și la rând la autograf, wow! Și cum să nu conteze toate astea când Mihaela e deja o instituție iar cuvântul ei este ascultat? La un moment dat, mai demult, mi-a spus că eu aș putea fi în mod oficial biograful ei și asta m-a făcut să mă gândesc serios să mă apuc cândva de o carte care să o aibă ca protagonistă și unde să scriu din întâmplările pe care le-am trăit împreună în 20 de ani de muncă și prietenie.
Cine altcineva te-a încurajat decisiv pe acest drum al publicării primei tale cărți? A fost nevoie de imbold din exterior sau pur și simplu… ai simțit că a venit vremea să treci într-o altă etapă de viață?
CARMEN VOINEA- RĂDUCANU: Alice, n-am simțit nimic în mod special, decât dorința de a scrie. Cu ani în urmă am cochetat un pic cu presa scrisă, part time, pentru o revistă de nișă care a și murit în fașă și pentru un site generalist; apoi, într-o zi, unui incredibil și admirat om de presă i-am trimis cu spaima de ridicol în suflet un text pe mail. Mi-a răspuns simplu la întrebarea “cum e?”. “Cum să fie, deja l-am publicat.” Omul acela ai fost tu. Și niciodată în lumea asta nu-mi vor fi îndeajuns de măiastre cuvintele ca să-ți mulțumesc așa cum o fac zi de zi în adâncul meu. Apoi mi-ai luat un interviu unde ai scris “iar toti cei care i-au citit textele îi prevăd destin de scriitoare”… Încetul cu încetul s-a făcut lumină în capul meu, mi-am amintit (nu că sângele meu ar fi uitat vreodată!) de îndemnul de a scrie al profesorului meu, regretatul domn Mircea Albulescu și a altor oameni care citiseră în trecut ce scriam și a urmat blogul de la revista Tango-Marea Dragoste, au apărut din ce în ce mai mulți cititori, apoi s-a născut blogul meu “Oglinzi și umbre” și într-o zi un om necunoscut de mine până în ziua de azi când îți spun povestea, o femeie minunată pe numele ei Irina Binder, m-a căutat și m-a somat să-mi încep cariera de scriitor de cărți, pentru că asta credea ea că trebuie să fiu. Că sunt. Și nu m-a lăsat, m-a “hărțuit” cu încrederea ei în mine și-n talentul meu, m-a lăudat public, m-a recomandat, m-a încurajat, mi-a ridicat moralul și a început să-mi dispară spaima de a porni pe acest drum. Irina a crezut atât de mult în mine, încât m-a făcut și pe mine să văd luminița de la capătul tunelului. Există oameni-îngeri în existența fiecăruia dintre noi. Iar eu am avut norocul să-i întâlnesc și să mă fac iubită de ei, nu știu prin ce minune și pentru care merite, că nu mă consider chiar ceva nemaivăzut – vezi, neîncrederea asta în mine… Și astfel că într-o zi am bătut la ușa Editurii For You ca o totală necunoscută și acolo mi s-a insuflat iar încredere, pentru că m-au primit cu scrierile mele cu tot – îi mulțumesc enorm pentru asta atât Cameliei Soceanu, cât și redactorului șef Carmen Radu. Și iată, cartea s-a născut.
Cum ai descrie această nouă etapă a devenirii tale, această nouă Carmen, această nouă asumare a “visătoriei”?
CARMEN VOINEA- RĂDUCANU: Eu cred că am ajuns acolo unde mi-a fost scris în destin să ajung, chiar dacă am rătăcit cărarea și uite, au trecut deja peste 52 de ani de când sunt pe lume și abia am atins visul primordial. Este un drum dificil, cu siguranță, dar am credința că dacă ai norocul ca pe această cale să te însoțești cu oameni de-o simțire cu tine, atunci devine mult mai puțin periculos, e ca atunci când urci pe munte și ești legat printr-o coardă de ceilalți coechipieri. Cu alte cuvinte, ești asigurat. Pentru că de unul singur nu se poate, iar cei ce operează cu sentimente în cuvinte fără cititori nu există. Sigur că încă nu m-am dezmeticit, încă sunt năucită de ceea ce mi se întâmplă și tot aștept să mă trezesc din vis. În același timp însă, vreau mai mult, pentru că cei care mă iubesc deja ca autor-povestitor merită asta, mi-au demonstrat-o cu prisosință. Și-atunci scriu, ce-o fi, o fi. Poate că voi avea succes, de unde să știu dacă nu încerc, dacă nu lupt pentru asta? Pentru că de dorit, mi-o doresc enorm. Vreau să mă fac autor-povestitor când o să fiu mare, cum scriam în cartea mea, fiindcă mi-e greu să spun despre mine că sunt scriitor, respect prea mult condeierii ca să mă așez deja în rând cu ei. Dar tânjesc la asta, recunosc. Poate ajung acolo, mai știi? Nimic nu e prea târziu cât timp suntem în viață, cât timp nu renunțăm la visurile noastre.
Ai răsuflat ușurată când ți-ai văzut cartea? Cum a fost momentul în care ai văzut-o prima dată și ce ai făcut cu ea în mână?
CARMEN VOINEA- RĂDUCANU: Am simțit întâi că trebuie să o studiez: culorile, calitatea hârtiei, fontul ales și imaginea în ansamblul ei. Profesionistul din mine a dat la o parte creatorul într-o primă fază. Sigur că eram fericită, dar în același timp studiam detaliile ca o mamă care-și pipăie febril și cu emoție nou-născutul, fiindcă vrea să se asigure că toate sunt așa cum a visat ea, că are toate membrele, toate degetele, urechile, ochii. Și abia apoi să plângă și să râdă de fericire. Iar eu nu eram singură când mi-am luat copila în brațe. Dar când am rămas doar noi două, am plâns. În hohote, Alice. Apoi m-am dus la mormântul mamei mele să i-o arăt. Și la mormântul tatălui meu mai apoi, s-o vadă și el. Să fie mândri de mine și să se bucure împreună cu mine, că uite, am ajuns om mare singură, m-am descurcat și nu i-am făcut de ocară în lumea în care-am fost atât de dureros și de mult timp fără de ei…
Unde găsim cartea și cum ne sfătuiești s-o citim?
CARMEN VOINEA- RĂDUCANU: Cartea este de găsit peste tot, slavă Domnului, în toate librăriile din țară și online. La editura-foryou.ro, în lanțul de librării Diverta, libris.ro, librex.ro, emag.ro și poate fi comandată online inclusiv cu transport gratuit. Mi-am dorit să fie apă vie pentru suflete, și atunci vă rog să o citiți cu sufletul și cu încrederea că acolo, în paginile ei, veți găsi răspunsuri la multe dintre frământările voastre. Veți găsi povești adevărate și amintiri despre cine am fost cândva cu toții, nu numai eu. Și veți găsi, mai ales, răspunsuri despre cine am putea deveni dacă teama și lipsa încrederii în noi înșine nu ne-ar sugruma toate șansele la fericire, dacă nu am așeza singuri plase de siguranță între Cer și Pământ, împiedicând astfel visurile să coboare și să se împlinească aievea aici și acum, unde viețuim. Citiți-o cu toată credința că vă veți întoarce cândva în voi înșivă, acolo unde așteptă de ani și ani buni să fie folosită la turație maximă forța voastră de a vă împlini și de a vă face fericiți.
Mi-am împlinit câteva visuri, dar multe s-au lăsat cu sânge. Și-au fost de toate dimensiunile, celeste sau cât se poate de… pământene. Și într-o măsură mult mai mare mi-am ucis destule dintre ele, un infanticid de care nu sunt deloc mândră.
De ce nu mor visătorii niciodată?
CARMEN VOINEA- RĂDUCANU: Un răspuns ar fi pentru că visurile lor împlinite rămân. Uită-te la cartea mea, rămâne aici și după ce eu nu voi mai fi. Și va umbla prin lume împlinind alte visuri, ale altor visători, cei de acum sau de mâine. Și mai cred că visurile neîmplinite rămân în cer și se transformă în stele strălucitoare. Lumea, în totalitatea ei, nemărginită în timp și spațiu, dacă nu știai, e populată cu visuri, noi însă le zicem corpuri cerești din cosmos – stele. Și când vezi o cometă căzând din cer pe pământ, să știi și să nu uiți niciodată, e semn că visul cuiva, undeva, s-a împlinit. Și atâta timp cât cerul va fi plin de stele, visătorii nu vor muri niciodată. Au treabă multă până să coboare un întreg Univers pe pământ…
Cartea poate fi comandată:
AICI: http://www.libris.ro/visatorii-nu-mor-niciodata-carmen-FOR978-606-639-122-1–p1071704.html
sau
