Un artist sustine ca opera a fost singura lui optiune. Iar noi, pentru prima data, invidiem un om care nu a avut de ales. Flancat de parinti profesionisti ai operei, Catalin Ionescu-Arbore a ajuns pe singurul drum pe care-l cunoaste, pana in ziua de azi. Si arta lui, ca si a atator altora, a cerut traditionalele sacrificii: in cazul sau, efortul de a se imparti intre familie si scena, dar si intre prestigiul muzical si functia de director, pe care o detine si careia incearca sa-i faca fata, cu toate efectele ei secundare, cu toate zvarcolirile morale la care e supus.
Artistii Operei traiesc la limita subzistentei
Tango: Unde v-ati nascut si de ce purtati numele acesta, sunteti din zona Arbore?
CATALIN IONESCU-ARBORE: Nu, nu are nicio legatura cu asta, eu m-am nascut la Cluj, si pe tatal meu il chema Arbore. Culmea este ca foarte multa lume face asocierea asta cu numele istoric, ba chiar exista un critic de arta, Grigore Arbore, pe care toata lumea il suspecteaza ca ar fi ruda mea. E un nume destul de rar…
Tango: Parintii dumneavoastra cu ce se ocupau?
CATALIN IONESCU-ARBORE: Parintii mei au fost artisti. Tatal meu a fost regizor de opera, iar mama mea cantareata, tot de opera.
Tango: Credeti ca e importanta familia in care crestem, ca ne influenteaza destinul?
CATALIN IONESCU-ARBORE: Absolut! Pentru ca, din pacate, eu am avut nesansa de a nu cunoaste nimic altceva decat domeniul acesta, al operei, si atunci, automat, n-am avut nicio alternativa de a gasi o alta cale, o alta modalitate de expresie.
Tango: Dar n-ati ascultat, ca toti tinerii, rock?
CATALIN IONESCU-ARBORE: Ba da, ascultam, si culmea este ca celebra epoca flower-power a fost exact in momentul tineretii mele si putea foarte bine sa aiba o influenta fantastica asupra mea, sa devin un hipiot infocat. Insa nu s-a intamplat asa. Poate ca educatia operistica m-a facut sa nu ma pot apropia cu mare usurinta de zona asta. Adevarul e ca avand posibilitatea sa vad aievea basmul, sa am sub ochii mei magia, pe viu, nu stiu ce alt copil ar fi putut sa fie mai fericit si mai avantajat decat unul ca mine. Si de atunci mi se parea ca tot ceea ce este frumos este legat de opera, iar ceea ce nu este legat de opera nu e frumos…
Tango: Deci ascultati numai muzica clasica sau si alte genuri?
CATALIN IONESCU-ARBORE: Bineinteles ca, asa cum spuneam, muzica de opera pentru mine este sumumul, dar nu inseamna ca nu apreciez si alt gen de muzica, orice muzica de calitate imi starneste aceleasi emotii, sunt slagare de muzica, spre exemplu, care ma fascineaza si ma imbata la fel de mult cum ma imbata o arie de opera. Imi plac Céline Dion, Natalie Cole, Frank Sinatra, sunt o gramada de hit-uri pe care le gasesc inegalabile, ascult un Armstrong, Cat Stevens, George Michael… Tot ceea ce este de calitate ma impresioneaza, tot ceea ce ramane in urma timpului, a valului, a modei inseamna ca are o calitate ce-l face sa ramana, si inseamna ca-mi place.
Tango: Revenind la perioada formarii, n-ati resimtit anii grei din vremea comunismului? Artistii erau saraci pe atunci?
CATALIN IONESCU-ARBORE: Artistii nu erau saraci pe vremea aia, singurul avantaj al comunismului a fost tocmai ca artistul a capatat un statut social onorabil si chiar era recunoscut in fata societatii prin acele distinctii de „Artist emerit“ sau „Artist al poporului“. Iar asigurarea viitorului prin angajarea obligatorie intr-un teatru, chiar daca era o chestie fortata, dadea stabilitate. Deci, din punctul asta de vedere a fost bine, si dovada este ca anii ’50, ’60 au fost ani de mare inflorire culturala. Ca peste tot in lume, dupa razboi, si in Romania s-a resimtit bine de tot aceasta crestere. Ori in aceasta perioada artistul era un model de viata, putea fi considerat un VIP, o persoana de invidiat, care face parte din inalta societate. Din pacate, lucrul acesta nu se mai intampla astazi. Umilintele au venit ceva mai tarziu, o data cu anii ’70. Anii ’80, cel putin, au fost un dezastru.
Autofinantarea pe care a inventat-o Ceausescu a fost un dezastru pentru cultura, iar cei 8-10 ani in care a functionat aceasta autofinantare au lasat urme adanci in mentalitatea oamenilor si in modul de a gandi organizarea unei institutii de cultura. In general, cultura este dezavantajata, cel putin la noi in tara. Dar hai sa luam si modelul american, sau pe cel britanic, in care artistul, chiar daca este profesionist, ca sa poata sa-si completeze existenta si sa supravietuiasca la un mod decent, este artist part-time. Pana sa ajunga sa se poata hrani din existenta lui artistica, e barman, e contabil, e altceva in timpul zilei. Iar meseria de artist si-o face ca un amator, desi e un profesionist, pana reuseste sa obtina increderea sa intre full-time in jobul de artist si sa primeasca contracte care, spre deosebire de cele din tara romaneasca, sunt contracte foarte bine platite, iar efortul artistului este, intr-adevar, recunoscut.
Tango: Dar artistii dumneavoastra, pe care-i aveti aici, la Opera, cum traiesc? Care e conditia lor, acum?
CATALIN IONESCU-ARBORE: Artistii Operei traiesc la limita subzistentei. Ei rezista din pasiune, au dragoste de meserie, dar se lupta cumplit sa-si pastreze un statut cat de cat decent. Ganditi-va la o femeie care e artista de scena, fie ca e actrita, soprana sau orice altceva, ea e privita de lumea de rand, nu-si poate permite sa se imbrace doua zile consecutiv cu aceeasi rochie. Din start, natura cochetariei feminine impune o schimbare permanenta, daramite sa ai si-o asemenea pozitie! Dar cu ce bani? Ca, din salariul pe care-l obtine, nu-si poate permite farduri, bijuterii, parfumuri, iar pe scena, automat e nevoie de asa ceva. O balerina care la 20 de ani este in plina capacitate fizica pentru a-si exercita meseria, din ce sa traiasca, cand dintr-un salariu de 10-11 milioane de lei vechi trebuie sa-si achite chiria pentru o garsoniera, ca poate nu e din Bucuresti? Si trebuie sa mai si manance, dar numai lucruri care s-o hraneasca fara sa o ingrase, ca sa nu-si piarda silueta. Pentru ca in balet fiecare gram in plus se simte. Plus ca trebuie sa arate frumos, sa aiba timp si de meserie, si de antrenament… E cumplit.
Tango: Si dumneavoastra puteti schimba ceva avand pozitia asta?
CATALIN IONESCU-ARBORE: Din pacate nu, pentru ca suntem prea putini cei care strigam, si strigam in vant lucrurile astea. S-ar putea schimba daca cei care au puterea reala, in mana, ne-ar asculta si ar lua marturiile noastre nu sub semnul indoielii sau nu le-ar suspecta de alte intentii decat de dorinta de a face bine breslei, si ar merge neconditionat acolo unde este nevoie sa se ia decizii definitive. Spre exemplu, un lucru extraordinar de important este varsta de pensionare a dansatorilor. In clipa de fata este o crima sa obligi un dansator sa ramana pana la varsta de pensionare valabila pentru toti ceilalti salariati, pana la 60-65 de ani.
Tango: Asa este acum?! E absurd!
CATALIN IONESCU-ARBORE: Exista posibilitatea sa iasa la cerere, la cincizeci si ceva de ani, dar un balerin isi incheie existenta artistica la treizeci si ceva de ani! Si ce face de la 35 la 55 de ani? Douazeci de ani de zile se taraie si isi compromite viata. Si sunt cei care au ajuns varfuri in meseria lor, si care au fost un nume. Ce fac dupa aceea? Nu cred in reconversie profesionala, nu in situatia meseriilor artistice, care iti ocupa tot timpul. Dupa ce 30 de ani de zile (ca baletul se incepe la 6 ani), de dimineata pana seara, n-ai facut decat efortul de a te mentine in forma, de face in permanenta antrenament, pentru a fi bun pe scena, nu mai ai timp sa mai inveti altceva, sa te reorientezi, sa-ti mai placa altceva.
Nu poti sa-ti mai educi spiritul si corpul sa se indrepte catre altceva. In cele mai fericite cazuri, o parte dintre dansatori se indreapta catre coregrafie, care este, asa, un soi de compromis. Dar nu toti reusesc, pentru ca a fi coregraf este alta meserie. Poti fi coregraf nefiind, neaparat, un foarte bun dansator, sau invers. Si atunci, ce se alege de toti ceilalti? Si pentru ca sunt foarte putini in aceasta situatie, nu intereseaza pe nimeni ce se intampla cu ei.
In schimb noi, institutiile de spectacol, suntem obligate, vrand-nevrand, sa-i pastram ca angajati, pentru ca nu putem sa-i aruncam pe strada, sau daca o facem, ei ce vor face? Este dramatic. Iar cu asigurarile sociale, ca sa-ti poti face o pensie privata, te trezesti maine, poimaine ca esti tras in piept de nu stiu ce firma fantoma care ti-a luat banii, pensia de la stat se modifica dupa cum doreste legislatia, de pe o zi pe alta, si asa te trezesti, dupa o viata intreaga de munca, cu o pensie minimala, din care abia daca poti sa-ti cumperi medicamente sau hrana.
Nu poti sa traiesti numai cu aplauze
Tango: Dincolo de neplacerile evidente ale conditiei de artist, credeti ca a fi artist in lumea in care traim ii da omului o sansa in plus de a fi fericit? Intelegand mai mult lumea, avand o viziune speciala…
CATALIN IONESCU-ARBORE: Pentru artistul adevarat, da. Pentru ca artistul adevarat, in ciuda acestor greutati pe care le suporta, nu poate sa-si depaseasca menirea si talentul pe care le are. Iar o data cu talentul, vine si aceasta pasiune pentru meseria asta, si atunci strange din dinti, se revolta impotriva existentei, dar merge in continuare pe drumul asta, pentru ca este singurul drum pe care-l cunoaste. Si, pe undeva, mi se pare iarasi o nedreptate, pentru ca este un soi de a se profita de aceasta pasiune a artistului, care il duce in ultima instanta catre a fi exploatat. Ii este exploatata aceasta dorinta fierbinte de a reusi sa te simti implinit in meserie. Si, de foarte multe ori, aplauzele de la sfarsitul spectacolului fac de mii de ori mai mult decat ar face orice onorariu, oricat de extraordinar ar fi. Dar nu poti sa traiesti numai cu aplauze.
Tango: Dar dumneavoastra, daca ar fi sa va ganditi la tot ce ati trait pana acum, cand ati fost fericit?
CATALIN IONESCU-ARBORE: Am fost foarte fericit, si cred ca as mania pe Dumnezeu sa spun ca nu am fost, dar am fost pana in momentul in care am devenit directorul acestei institutii! Pentru ca am putut sa beneficiez de statutul de a ma simti liber, chiar daca nu am fost un liber profesionist si nu m-am inghesuit sa ma indrept catre o meserie liberala… Insa tuturor ne convine sa avem o stabilitate si o siguranta a zilei de maine, as fi un ingrat sa spun altfel. Dar in clipa in care am devenit directorul institutiei, responsabilitatea, importanta acestei responsabilitati si greutatea ei ma fac sa fiu in permanenta agitat si nelinistit. Pe de alta parte, si departarea de meserie ma afecteaza, pentru ca a fi scenograf si a fi director sunt doua meserii care nu se pot concura si nu se pot executa in acelasi timp.
Tango: Nu aveti timp sau nu va mai permite statutul sa le faceti pe amandoua?
CATALIN IONESCU-ARBORE: Nu, nu este timp, fizic, de asa ceva. Sunt doua meserii acaparatoare. As face o comparatie poate putin vulgara, e ca si cand ai fi obligat sa fii la doua amante in acelasi timp, ceea ce este imposibil. Fiecare dintre aceste doua ocupatii iti soarbe intreaga energie si intregul timp, numai pentru ele.
Tango: De obicei, si dintre amante, pe una o iubesti mai mult, si atunci…
CATALIN IONESCU-ARBORE: Da, dar sa zicem ca mai e si cazul absurd, in care le iubesti pe amandoua la fel de mult, le dai amandurora aceeasi atentie, dar ele nu au cum sa se simta apreciate si iubite in acelasi timp. Pentru ca, automat, trebuie sa imparti ziua in doua, pentru ca o jumatate sa o acorzi uneia, si o jumate celeilalte.
Tango: Mergand cu discutia pe directia aceasta, chiar credeti, de exemplu, ca exista posibilitatea sa iubesti doua femei in acelasi timp? Sau doi barbati, in cazul femeilor…
CATALIN IONESCU-ARBORE: Nu cred. Eu fac parte dintre putinele persoane foarte conservatoare, in ciuda avangardismului si a dorintei de noutate din domeniul artistic. Sunt foarte asezat, sunt casatorit de 23 de ani si consider ca sunt si foarte norocos, pentru ca sotia mea este si prietenul meu, si amanta mea, si omul de langa mine, dintotdeauna. Nu simt nevoia de altceva si nici nu vreau altceva, o iubesc numai pe ea. Si cred ca e foarte bine asa, eu, cel putin, ma simt un om foarte implinit.
Tango: Asta cautam cu totii in viata noastra. Dar, de obicei, ceilalti oameni nu au norocul asta si nu-si intalnesc omul potrivit…
CATALIN IONESCU-ARBORE: Din punctul asta de vedere, consider ca sunt, intr-adevar, un foarte mare norocos, si multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi pentru asta. Fara sotia mea, Nora, n-as fi avut linistea si capacitatea sa ma inham la aceasta responsabilitate de care vorbeam mai devreme… Mai mult decat atat, omul care m-a incurajat sa pornesc pe acest drum a fost sotia mea. Cred ca se poate spune ca pentru mine ea inseamna mai mult decat un echilibru, imi ofera viata, Viata cu «V» mare. Ea este alaturi de mine in tot ceea ce fac, ma sustine din priviri, din umbra, fara a se amesteca, o face cu foarte multa discretie, insa cu o foarte multa ardoare si abnegatie.
Tango: Credeti ca intalnirea dumneavoastra a fost predestinata?
CATALIN IONESCU-ARBORE: Nu stiu cat de mult credeti in destin si in stele si in aceasta forta mirifica, viata. Eu am ajuns sa cred, experientele prin care am trecut in micul drum pe care l-am lasat pana in clipa de fata pe acest pamant m-au facut sa ajung sa cred ca, intr-adevar, ceva acolo sus face ca fiecare pas sa fie aranjat. Da, sunt convins ca am fost destinati unul celuilalt. Mai mult decat atat, mi-am dorit-o foarte mult, se pare ca ne-am dorit unul pe celalalt – si ea pe mine, si eu pe ea. Nu ne cunosteam, ne-am cunoscut intampator, dar ne anticipam, ne doream aceste calitati unul altuia.
Ea mi-a marturisit de foarte multe ori – si poate ca mandria mea masculina a fost tusata – ca aproape ma descria, inainte sa ma cunoasca, dorindu-si sa intalneasca un om ca mine. Bineinteles ca ma simt mandru ca eu sunt persoana care indeplineste calitatile pe care si le-a dorit sa le intalneasca cineva. Asta nu inseamna ca suntem perfecti, nu inseamna ca suntem icoane de pus in rama, ar fi un sacrilegiu sa spunem lucrul asta, dar am gasit acel mic manunchi de calitati pe care ni le-am dorit sa le avem in partenerul de langa noi. Ce m-a frapat la ea, si ma frapeaza in continuare, si gasesc ca este normal dupa 23 de ani de casnicie, este ca ma citeste si ma simte din intonatia vocii, nici macar nu trebuie sa-si arunce o privire asupra mea ca sa-si dea seama ce gandesc, ce simt, in ce stare sunt si ce am de gand sa fac.
Tango: Si ca tata, cum sunteti, cum mai aveti timp de familie cu toata nebunia asta?
CATALIN IONESCU-ARBORE: Ma straduiesc sa-mi fac timp si pentru ei, pentru ca e cumplit sa cresti fara unul dintre parinti, si sarcina celuilalt parinte de a prelua din indatoririle perechii lui devine ingrata nu atat pentru parinte in sine, desi este un efort fantastic, cat pentru copii. Eu tocmai asta vreau sa incerc sa nu se intample, si ma straduiesc din rasputeri sa le impac pe toate. Bineinteles ca renunt la multe dintre spectacolele pe care poate ca ar trebui sa stau sa le urmaresc, incerc sa gasesc alte metode de a le urmari si de a le supraveghea, pentru ca macar spre seara sa fiu alaturi de copiii mei.
Avem doi copii superbi, pe care ii iubesc la nebunie, nu cred ca exista ceva pe lume mai bun si mai frumos decat sa ai doi copii, sa fie si gemeni, sa fie si fata, si baiat. Este singurul motiv sa induri toate greutatile vietii, pentru ei si pentru investitia pe care-o faci in a-i creste si-n a-i educa merita sa traiesti si sa le fii alaturi. De fapt, incepi sa traiesti pentru ei, te dedici lor, devii motivat, toate eforturile pe care le faci le inchini lor, pentru a-i face sa devina macar ceea ce ai fost tu.
Tango: Va mostenesc inclinatiile artistice?
CATALIN IONESCU-ARBORE: Nu stiu, poate ca-i prematur sa constatam daca exista vreun talent pe care ei sa-l mosteneasca, eu vreau sa-i las sa se dezvolte exact asa cum isi doresc ei, nu-i fortam cu absolut nimic, desi avem o pianina in casa, cu care eu, de fapt, am crescut, si la care am cantat in copilarie si-n adolescenta. Exista in casa, ei sunt tot pe langa ea, dar nu-i fortam, daca va ajunge vreodata unul dintre ei sa cante la pian vreau s-o faca din placere, pentru a-si umple inima de frumos, nu vreau sa devina un lucru impus, vreau sa vina de la sine.
Au fost momente in care au deschis capacul pianinei, dar n-au insistat, si nici eu
n-am insistat. In rest, ca orice copil, amandoi coloreaza toate foile care le stau la dispozitie, nu stiu daca vor deveni niste desenatori sau arhitecti, e prematur, la varsta de 7 ani si jumatate toti vor vrem sa le facem pe toate, pe rand. Viata va alege, sunt convins, si pentru ei, asa cum a ales si pentru noi toti, drumurile noastre sunt in paza.
Citeste continuarea in noul numar al Revistei Tango!
