Cătălin Măruță: Ultimii zece ani au fost esenţa vieţii mele

de

Emisiunea La Măruță a împlinit zece ani la Pro Tv, iar Cătălin Măruță împlinește, astăzi, 27 ianuarie 2018, 4o de ani… Așadar e vremea bilanțurilor, a amintirilor și a planurilor pentru viitor. Și, bineînțeles, a unei aniversări care să țină, ca-n povești, o grămadă de ediții, și de zile de bucurie de acum înainte.

Câte mii de oameni au trecut pe la tine prin emisiune, în acești zece ani ?

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ:Nu ştiu exact, dar au trecut câteva, cred eu, zeci de mii…

Şi îi ţii minte pe toţi?!

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Pe foarte mulți îi ţin minte, pentru că sunt persoane cunoscute, au fost și invitați care s-au repetat, nu au venit doar o singură dată în aceşti zece ani, dar mi se întâmplă de multe ori să mă întâlnesc cu cineva pe stradă, de exemplu, și să îmi spună: Am fost la tine la emisiune, mai ţii minte? Eu am, aşa, un moment de stânjeneală, fiindcă nu îmi aduc aminte, iar el continuă: Păi am venit cu corul nostru de la Vaslui, şi eram 70 de oameni în cor…

Cred că te întâlneşti mereu cu oamenii care te cunosc…

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Chiar ieri mi s-a întâmplat! M-am întâlnit cu un medic, care a venit la mine şi a zis: Salut, ce mai faci, Măruţă, cum îți merge? Şi apoi s-a oprit un pic și-a zis: Te rog frumos să mă scuzi că te-am abordat aşa, dar eu am impresia că te cunosc de-o viaţă, ești tot timpul la mine în casă, asta e senzația, că ne cunoaștem bine…

Deci recunoşti când nu îţi aminteşti cine e cel din fața ta sau ai vreun tertip să-l provoci să spună cine e?

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Normal că recunosc, pentru că apoi, dacă nu recunosc, începe discuţia, în care chiar sunt pierdut. Pentru că, exact cum spuneai tu, văd mulţi oameni şi mă întâlnesc cu mulţi oameni şi e foarte greu să poţi să spui, da, te ţin minte de acolo. Şi atunci, ce-i corect nu are cum să dea greş, şi anume: Nu îmi aduc aminte de unde te ştiu, amintește-mi tu!

Zece ani înseamnă o viaţă de om. Cât s-a schimbat viaţa ta în aceşti zece ani?

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Să ştii că în aceşti zece ani s-au schimbat foarte multe lucruri pentru mine, şi personal, şi profesional. Pentru că eu în ultimii zece ani m-am căsătorit, am făcut doi copii, cred că cei zece ani despre care vorbim au fost esenţa vieţii mele. Deci au fost schimbări esențiale, şi pe plan profesional, şi pe plan personal. Eu îmi doream să fiu la PRO TV încă de când lucram la TVR, aveam caiete în care îmi notam când luau cei de la PRO TV publicitate, cine e pe generic, ce se întâmplă la emisiunile lor, tot-tot-tot, eram fascinat de toată povestea asta! Iar în plan personal s-au întâmplat cele mai frumoase lucruri din viaţa mea, adică, efectiv, o esenţă a vieţii, cei zece ani de muncă!

Dar pentru invitaţii tăi, cum pare că au trecut? S-au născut copii, s-au născut cupluri, s-au despărţit cupluri…

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Să ştii că am trecut prin toate etapele. Adică am avut invitaţi care veneau pe canapea şi râdeam împreună şi, după aia, citeam a două zi că, din păcate, nu mai sunt printre noi. Am avut invitaţi care veneau, cântau, făceam tot felul de filmări şi, la fel, aflam peste o vreme că nu mai sunt. Sau au fost oameni cărora le-am filmat nunta, pentru că era cel mai frumos moment din viaţa lor, şi apoi, de fapt, aflam că au divorţat. S-au întâmplat o grămadă de lucruri în aceşti zece ani, pentru foarte mulţi invitaţi. Au venit și s-au așezat pe canapea și invitaţi care erau într-o anumită condiţie, şi socială, şi personală, şi după zece ani au venit în cu totul altă conjunctură.

Te simţi răspunzător vreodată, de exemplu pentru cei pe care i-ai făcut să se întâlnească la tine, pentru cei cărora le-ai filmat nunta și care s-au despărțit?

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Niciodată nu mi-a părut rău de absolut nimic. Eu le-am filmat doar nunta, viaţa ei şi-au gestionat-o, nu e vina mea dacă ei s-au despărţit sau dacă ei au continuat în mod diferit de cum ar fi fost normal. Doamne fereşte! E viaţa lor, ei trăiesc cum vor ei să trăiască, eu doar am fost un mic punctuleţ printre miile de puncte pe care ei le-au străbătut în viaţă.

Totuşi, scopul emisiunii e să schimbe lumea, nu?

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Am avut mai multe etape… Am avut etape în care încercam să îi facem pe oameni să râdă, să zâmbească, pentru că aveam foarte mult divertisment în emisiune, am avut momente în care am prezentat foarte multe cazuri sociale, iar atunci am simţit că ajutăm foarte mulţi oameni sau cel puţin încercăm să rezolvăm foarte multe probleme, am avut și multe momente de tabloid, în care erau tot felul de conflicte dezbătute la televizor şi se întâmpla totul sub ochii mei… Acum ne-am întors iarăşi la divertisment. În cei zece ani am mers pe multe drumuri, pentru că nu poţi să rămâi încremenit în acelaşi proiect ca atunci când ai început. Viaţa se schimbă, lumea se schimbă, oamenii vor să vadă altceva la televizor şi, dacă nu te adaptezi mereu, nu poţi să mai ţii pasul și pierzi. Televiziunea înseamnă audienţă. Îi auzi pe foarte mulţi care zic, ca un fel de reproș: faceţi asta pentru audienţă! Daaa, televiziunea înseamnă audienţă! Brutăria înseamnă să faci pâine care să se vândă! Revista înseamnă să faci tiraj care să se vândă. Da, asta-i meseria noastră, asta facem, şi trebuie să faci în aşa fel, încât aceste lucruri să fie în primul rând pentru tine – cred că asta-i foarte important – pentru tine să fie liniştitoare, să știi că faci ce trebuie şi că nu faci compromisuri, că e ok ce faci, şi dacă faci şi audiență cu chestia asta, atunci eşti împăcat. Nu o să poţi să îi mulţumeşti niciodată pe toţi!

Unii spun: dar trebuie să faci cultură, educaţie, să îi înveţi pe ceilalţi lucruri folositoare!…

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Ce mi-ar plăcea să îi văd pe cei care spun chestia asta! Mi-ar plăcea să am o cameră de filmat la ei în casă – eu nu zic de toţi, ferească Dumnezeu! – şi să îi văd la ce emisiuni se uită ei! Pentru că e un paradox, pe toţi îi auzi: Vrem să vedem olimpici la televizor! Vrem să vedem cultură la televizor! Iar când aduci olimpici, când aduci cultură la televizor, nu se uită nici dracu’, că ai cifrele de audienţă care arată că se duce emisiunea în jos, că nu se uită! Asta nu înseamnă că nu îi chemăm! Drept dovadă că ieri am avut alături de noi două campioane la canotaj, două junioare care au trecut la senioare şi au luat medalia de aur. Sau am avut recent un olimpic la informatică… Dar nu poţi să faci emisiunea doar cu aşa ceva. Pentru că, în primul rând, ei nu sunt genul de oameni care să îşi dorească să apară la televizor, chiar foarte mulţi nu îşi doresc să apară deloc. Şi, în al doilea rând, oamenii de acasă de fapt nu-şi doresc doar genul ăsta de subiecte…

Ai luat lecţii speciale în toţi anii ăştia? Lecţii de actorie, de dicţie?

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Am studiat dicţie la început, când eram la TVR cu domnul Ilie Ciurescu. Am făcut cursuri cred că vreo două luni, atunci, dar în rest nu am făcut absolut nimic.

Nu te-a tentat și actoria, nu ai avut nevoie de lecții de actorie, totuşi, la câte farse și câte jocuri au fost la voi în emisiune?

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Aha, păi nu știi că eu am jucat și în filme?! Am avut nişte roluri… să le zic episodice. Am fost în Un film simplu, cu gaşca Simplu, eram poliţist, așa cum era și Iulian Moga. Şi au mai fost diverse filme, în care oamenii practic veneau în emisiunea noastră pentru că, pe parcursul filmului, ajungeau într-un show de televiziune, şi show-ul nostru era cel în care Dar n-am fost interesat cu adevărat, că eu nu ştiu să joc, adică, eu dacă sunt supărat la emisiune, se vede că sunt supărat, iar dacă sunt vesel, se vede că sunt vesel. Nu pot să joc stările astea.

Păi şi asta e bine, nu ar trebui, totuşi, să înveţi să te şi prefaci?

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Nu pot să fac asta, cu toate că poate ar fi mai bine. Eu când încerc să mă prefac, vine cineva şi îmi spune: hai că e ceva în neregulă! Și atunci îmi dau seama că sunt un actor prost, nu pot să fac chestia asta.

Dar în rest, de unde altundeva înveţi ca jurnalist ? Te uiţi la show-uri din străinătate, ai modele, ai idoli?

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Mă uit, dar mie, de fapt, mi-a plăcut radioul foarte tare. Şi când am venit în Bucureşti, unul dintre oamenii pe care îi ascultam non stop la radio – când eu lucram la un radio în bandă est şi el lucra în FM, în bandă vest, normal – era Andrei Gheorghe, îmi plăcea foarte tare ce făcea el la radio. În perioada aia era PRO FM, și Marius Dobre îmi plăcea foarte tare, și Gabi Dobroiu și Răzvan Exarhu. Ei sunt oameni pe care apoi i-am cunoscut, am început să lucrăm împreună, dar care, atunci când am venit eu în Bucureşti, mi se păreau… wow! Şi mi-au plăcut foarte tare şi în televiziune câțiva oameni. Florin Călinescu, de exemplu. Nu cred că era vreo emisiune Chestiunea zilei pe care să o pierd! Sau vreun subiect pe care să îl facă şi să îl pierd! Și mă uitam și la show-uri de afară, mă uitam la tot.

Dintre cei pe care i-ai citat, toţi aveau un discurs aşa, un pic agresiv, un pic misogin, astea nu se regăsesc în tine, tu eşti un om bun, prietenos…

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Eu cred că şi ei sunt oameni buni.

În orice caz, ca discurs, derapau de multe ori…

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Erau nişte show-uri pe care le făceau. Cred că îmi plăcea la fiecare câte ceva. Adică îmi plăcea spontaneitatea lui Călinescu. Îmi plăcea discursul tranşant al lui Gheorghe, îmi plăcea umorul fin al lui Exarhu, îmi plăcea modul de a vorbi al lui Dobre. Îmi plăcea de la fiecare câte ceva!

Iar în plan personal, de exemplu, în lucrurile astea lumeşti, te simţi mai bogat? Contează că azi eşti îmbrăcat frumos, că ai un stilist, că nu mai ai grija zilei de mâine, că ai ce vrei, lucruri care la un moment dat poate nici nu te interesau, dar nici nu le aveai.

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: La început au contat foarte tare și astea, îţi dai seama! Nu mai cumpărai haine, ţi le aduceau alții, pentru că erau pentru emisiune şi normal, plecai cu ele îmbrăcat și le aduceai a doua zi, nu era nicio problemă. Numai că toate chestiile astea cred că au tot felul de etape. Acum am ajuns într-o etapă în care nu mai pun preţ pe absolut nimic ce înseamnă haine, maşină sau lucruri, pentru mine încep să conteze alte lucruri şi cred că chestiile astea se schimbă odată cu vârsta, când începi să vezi că prioritari sunt copiii tăi şi când observi că ei au nevoie de altceva, mai important. Cred că pentru toţi sunt etapele astea. Sau poate că acum e o etapă în care gândesc așa, dar o să ajung la etapa bărbatului, nu ştiu, de 50 de ani, când o să vreau iarăşi cine ştie ce lucru, ce obiecte…

Dar sărac ai fost vreodată?

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Eu când am venit în Bucureşti, nu ştiam absolut pe nimeni aici. Am venit în Bucureşti să intru la facultatea de Drept și am dat la Drept, dar la Nicolae Titulescu, o facultate particulară. Ţin minte că atunci tatăl meu s-a supărat foarte tare pe mine, pentru că nu am încercat să dau la facultate la stat. Pe atunci era foarte mare diferenţa între stat şi privat. Şi mi-a spus: Măcar puteai să încerci! Şi eu i-am explicat că voiam să dau la Drept, dar voiam și să fac tot felul de alte lucruri pentru mine. Şi am venit în Bucureşti, stăteam într-un cămin de nefamilişti, la Bobocica, cu tot felul de muncitori care lucrau în construcţii şi în tot felul de domenii de genul acesta, şi îmi aduc aminte că în primele două luni nici nu am ajuns la facultate, fiindcă împărţeam pliante pe străzi, ca să câștig bani. Era un an electoral şi eram omul-sandvici, aveam o pancartă mare pe faţă şi una pe spate, şi, cu încă cineva, mergeam și împărţeam pliante prin tot Bucureştiul să facem rost de bani.

Nu îţi era ruşine să umbli aşa ca omul-sandvici?

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Deloc, am fost cel mai fericit atunci! Ne spuneau: vă duceţi în Drumul Taberei şi împărţiţi pliante. Şi eu ziceam: Drumul Taberei unde e? Şi practic aşa am descoperit și am învăţat Bucureştiul. Când ne duceam în piaţă, indiferent ce pliante împărţeam noi, lumea era prietenoasă, zicea: ia uite-i pe ăştia tineri! Nici nu citeau ce-i pe pliantele alea, dar plecam cu ceva de acolo, ne dădeau o varză, ceva, şi noi ne bucuram, că aveam de mâncare. Ne găteam noi, în cameră, pe un reşou din acela cu foarte multe liţe şi acolo mâncam. Trebuia să fac ceva, pentru că nu aveam niciun leu de acasă. Şi atunci m-am angajat pe unde am putut. În căminul de nefamilişti aveam un radio mic cu leduri, din acela care să te trezească, şi am ascultat acolo primul radio pe care îl prindeam, Europa Nova. Așa am aflat că aveau nevoie de un om şi m-am dus la Europa Nova unde am lucrat și, în şase luni, am devenit redactor şef la radio. Deci lucram aşa: împărţeam pliante, eram redactor şef la radio Europa Nova, lucram la o clinică medicală pentru tot felul de treburi de marketing, puneam muzică sâmbătă şi duminică într-o discotecă de la Kilometrul Zero, la Unirii, şi mai făceam încă ceva, dar nu îmi mai aduc aminte acum…

Și așa te descurcai cu banii?

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Țin minte că luam bani pe dedicaţii la discoteca de la Kilometrul Zero – că un DJ, din ce trăia? din dedicaţii!- şi îi băgăm în buzunar. Iar dimineaţa la ora 5, când ajungeam acasă cu buzunarul plin de bani de un leu, îi puneam pe pat, îi întindeam pe toți şi ziceam: dacă nu o să mai am deloc serviciu, cu banii ăştia pot să rămân în Bucureşti încă trei luni. Şi-i puneam într-o carte şi făceam socoteala că din ei pot să plătesc întreţinerea, pot să plătesc lumina şi să am mâncare trei luni de zile. Apoi, de la următoarea rundă de discotecă, mai strângeam bani, mai puneam de o parte. Şi aşa am făcut în toată perioada ai.

Ce simţi când îţi aminteşti lucrurile astea, emoţie, mândrie?

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Cred că au fost cele mai plăcute momente! Cred că nu există nimic mai frumos pentru tine, decât să îţi dai seama că, deși ai ajuns într-un oraş în care nu cunoşti pe absolut nimeni, pe nimeni, pe nimeni, totuși să spui: pot să mă descurc, pot să reuşesc!… Mie întotdeauna mi-a plăcut chestia asta, să pot să mă integrez, să pot să mă duc să muncesc, să vorbesc cu oamenii, să socializez, să fac tot felul de lucruri noi.

Peste zece ani cum o să fii? Cum o să fie emisiunea, cum o să fii tu?

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Eu recunosc că mă gândeam, acum câţiva ani, că la 40 de ani o să pot să ies la pensie şi că o să pot doar să mă plimb. Şi când vorbesc de plimbat, îţi dau exemple de oameni care există şi îi vezi pe internet, care şi-au luat famila şi au zis: haideţi să ne ducem să ne bucurăm! Pentru că, într-adevăr, în viaţă rămâi doar cu amintirile, în rest, nu rămâi cu absolut nimic! Și dacă amintirile tale sunt plăcute, asta e tot ce contează!

Dar între timp te-ai răzgândit…

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Acum, lucrurile s-au schimbat pe parcurs – copiii, căsătoria, şcoala, toate poveştile legate de toate acestea, da, m-au făcut să schimb planurile… Nu ştiu cum să mă văd peste zece ani, dar mi-ar plăcea să fiu la fel de liniştit şi la fel de bucuros de fiecare clipă a vieţii cum sunt acum.

Eşti liniştit acum? Nu trăieşti agitat cu ediţiile astea enorme, cu un milion de invitaţi, cu toată agitația live-urilor?

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Eu sunt liniştit sufleteşte că fac lucruri care îmi plac şi că nu fac nici un compromis. Da, am ajuns în momentul în care pot să spun că nu fac nici un compromis, nu zic: ah, mă duc la serviciu pentru că trebuie să îmi iau salariul! Eu mă duc pentru că îmi place! Ok, câştig bani, dar prima dată mă duc pentru că îmi place. Am trecut și prin etape în care am lucrat undeva unde nu mi-a plăcut, de exemplu la Realitatea, unde după şase luni m-am dus şi le-am dat înapoi oamenilor ălora toţi banii pe care i-am câştigat în şase luni, şi crede-mă că-ţi vorbesc de o căruţă de bani!

De ce i-ai dat înapoi?!!

CĂTĂLIN MĂRUȚĂ: Pentru că eram prost, eram mic, eram la început şi îmi era totdeauna teamă că eu n-am muncit pentru banii ăia şi că nu îi merit. Şi pentru că voiam să plec, voiam să fiu liber! Iar pentru mine contează cel mai mult să fiu liber şi să fac lucruri care îmi plac şi mă fac să mă simt bine. Asta e important pentru mine, să fiu liber, să nu am încorsetări. Și asta îmi doresc și pentru peste 10 ani și pentru totdeauna. Să fiu liber și să fiu la fel de liniştit sufleteşte ca acum.

 

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *