In 7 martie 2007, cu doar cateva zile inainte sa implineasca 66 de ani, poeta Constanta Buzea a fost omagiata printr-o intalnire cu cititorii si prietenii sai, la sediul Uniunii Scriitorilor. Marea poeta Constanta Buzea, fosta sotie a lui Adrian Paunescu si mama a Ioanei si a lui Andrei Paunescu a tinut un discurs plin de emotie si caldura in care a povestit cateva lucruri insemnate din istora sa de scriitoare, dar si de sotie si mama.
“Credeti-ma ca nu stiu cu ce sa incep. As incepe cu punctul de la sfarsitul oricarui discurs. Colegii mei au vorbit atat de frumos si fiecare atat de aparte, incat am ramas surprinsa: Gabriel Dimisianu evocand, Ioana Parvulescu… Am crezut ca a facut o selectie de versuri, dar e ceva mult mai pretios si mult mai greu de facut: o caracterizare, asa cum o-ntelegem noi, nu cum ne suna in ureche o caracterizare. Iar Daniel Cristea Enache, in cartea lui de debut, isi publica cele doua cronici pe care le-a publicat in „Adevarul literar”. Sa zicem ca, saptamana asta, imi da telefon si ma-ntreaba: „Ati citit, doamna, cronica mea din Adevarul literar ? Zic „Da, am citit. Se vede ca n-ai citit…” Daca n-as fi avut curaj sa-i spun, fara nici un fel de ranchiuna, ca apar carti care nu se citesc, dar despre care se scrie… Eu l-am pretuit si i-am spus adevarul: „Impresia mea, ca autoare, este ca nu ai citit destul. Sau ai venit cu niste idei preconcepute, cu parerea ta despre generatia anilor ’60 sau cum oi fi venit”. Si, dupa doua saptamani, apare o parte a doua, cu alta cronica. A zbarnait sufletul in mine, ca sa ma exprim asa, vazand cat de citita am fost de acest coleg de-al meu. Cred ca am facut un bine cu sinceritatea mea si mi-am facut si mie un bine. Cand vezi asa, un top gros cu prefata, zici „domnule, e gata, e pe duca, a aparut si in Definitive, are si referinte critice, hai sa citim un pic de-aici, de-aici un pic. Dar nu ma refer la tine! M-a topit, cum se zice, mi-a placut foarte mult cum m-a citit, cum s-a vazut ca m-a citit. Fericirea pe care i-am dorit-o eu cititorului meu, atunci cand am scris, a intrat in el si a ramas in el ca o zestre.
Sa va citesc dintr-o carte care a luat premiul Uniunii si care a aparut tot la Editura domnului Tone care se pregateste sa scoata editia a doua a cartii „Roua plural”, cu adaugiri si la referintele critice care au aparut intre timp si cu cartea „Netraitele” in final, deci editia a doua din „Definitive” va aparea la fel cum au fost aparute in Fundatii, cu culoarea aceea galbuie, cu respectul pe care ti-l inspira. M-a impresionat foarte tare cartea lui Soiciu. Abia astept editia a doua, s-o impart cu drag, o sa dau o avere pe carti ca sa le pot imparti tuturor, caci nu se stie niciodata: noi suntem mai importanti sau ce ramane dupa noi? Fie ca este o felicitare din flori presate, fie ca este o carte de care ai scapat si vrei altceva… Apropo de Jurnal. Eu am avut o viata si am o viata, in continuare, oamenii langa care am trait au fost niste spectacole, atat de complexe, fie in bine, fie in rau, incat nu m-am stapanit sa nu notez (nu in fiecare zi, uneori am facut pauze si de luni intregi) sa notez frumusetea uratului sau frumusetea-frumusete. Vreau sa spun ca paginile mele cu frumusetea uratului sunt mult mai literare decat cele despre fericirile mele si bucuriile mele. Acest mare jurnal a stat 37 de ani intr-un geamantan negru si, intr-o zi, s-a auzit un pocnet, acea inchizatoare a pocnit si toate hartiile au iesit la aer. Si am inceput sa le miros, sa ma uit la ele cat de vechi sunt, daca mai au vreo importanta pentru ca stateau acolo de-atatia ani. M-au cuprins, mi-au interzis aproape sa mai scriu poezie, eu nu stiu daca nu mi-am periclitat priceperea, placerea de-a scrie poezie cu uneltele pe care le-am avut, incepand sa caut in trecut.
Trecutul meu este atat de bogat prin casnicia pe care am avut-o cu un domn exceptional, inteligent, talentat, dar care, pe langa aceste mari calitati a avut si niste defecte. Am impresia ca si-a facut singur rau, ca n-a stiut s-aleaga, c-a aruncat ce nu trebuie, c-a iubit ce nu trebuie, ca n-a avut rabdare, c-a vrut tot. Eu l-am insotit 17 ani, mi-a dictat sute si sute de poezii, i-am dactilografiat sute si sute de poezii, i le-am legat si, la un moment, i le-am facut cadou si si-a facut niste carti din ele. Deci, viata de familie a fost o bogatie. Copiii mei au fost atat de daruiti, atat de ingeri, atat de diavoli, incat m-am uitat la ei si m-am bucurat. Poate c-am tacut si i-am lasat sa vorbeasca, pastrez si astazi si din totdeauna placerea de a asculta oameni destepti. Daca vorbesti in timp ce ai in camera in care respiri, daca vorbesti tu si nu-l asculti pe cel mai destept, pierzi timpul. Te saracesti. Asa va explic, ca sa stiti, de ce am firma de tacuta. Uneori mi s-a spus ca din sfiala, din timiditate. Nu era adevarat. Dar sa stai in odaie cu un om extraordinar, m-as fi privat de o invatatura buna. Contati pe mine ca om care stie sa vorbeasca, dar stie mai mult sa asculte, poate dintr-un egoism: de ce sa nu sorb eu de pe buzele unui om destept si sensibil tot ce a putut el sa acumuleze si eu n-am avut cum? Nu stiu, n-am fost acolo, n-am fost de aceeasi calitate, n-am avut timpul. Va explic si dumneavoastra si va desfac jucaria ca sa stiti cam cum a functionat. A mai fost vreun subiect important pentru dumneavoastra? V-a sunat ceva care va intereseaza?
Intalnirea cu Mircea Eliade o datorez sotului, Adrian Paunescu, caci el a primit bursa pentru America, deci era ’70 – ’71, cand am fost opt luni in America, sfasiindu-mi sufletul, copiii imi erau mici, abia-i facusem, si-am plecat departe, de unde nu puteam sa iau un tren sa vin sa-i vad. Am avut o slabiciune pentru aceste „facutul meu cuvantul”, „facutul meu fiul”, „facuta mea fiica”, i-am adorat si-i ador si in ziua de astazi, sunt copii foarte buni. Am fost in America cu Adrian la un program special al tinerilor scriitori. Eu am implinit 30 de ani in America. Am fost sarbatorita acolo cu sefii programului, cu toti studentii. Acolo era un concurs de bucatarie. Fiecare om care venea cu sotia sa sau fara, dintr-un colt al lumii, trebuia sa vina la o sarbatoare cu felul de mancare specific tarii din care vine. Un fel. Eu am facut trei. Toate trei preparatele au disparut de pe masa cu mare repeziciune: am servit sarmalute, muschi impanat si pilaf cu ciuperci. În America nu poti sa faci sarmale ca-n tara. Trebuie sa cumperi varza proaspata, s-o oparesti, a fost destul de greu sa fac felul asta. Puteam sa nu-l fac, dar stiam ca voi avea succes cu el. De ce am amintit de acest talent? Am martori ca nu spun minciuni, pentru ca si cand am fost la Chicago si m-am intalnit cu Eliade si cu minunata lui sotie, Cristinel, ei au cumparat produsele si noi le-am gatit. Cand a intrat Eliade in livingul lor si l-a intampinat un miros imbietor, a spus: „Astazi vom manca bine.” Un om care purta, pastra nostalgia tarii. Nici nu stiti cat ar fi dorit sa vina-n tara, dar n-a avut curaj si Cristinel l-a pazit pur si simplu si i-a demontat dorinta, ori de cate ori il vedea cucerit de glasurile sirenelor care-l chemau in tara: „Stai aici, n-avea incredere, nu se stie ce ti se pregateste!” Vineri public doua pagini in „România literara”, in care evoc acel moment, cand eu aveam 30 de ani. Am avut si eu 30 de ani… ”
