Motto: „Sa stai o secunda in patul unei femei! Doar o secunda, dar sa iei pe tine tot polenul corpului ei, atingerea sa fie mai deplina decat rastimpul unor lungi ore de mangaieri” (Costache Olareanu)
Totul incepe in copilarie: lumina sanilor care ti se arata, intaia oara, prin fereastra mica a sufletului. Amurgul tras in amintire de carabusi, rochia alba a fetei care fura mere de pe dealuri si mirosul tare de brad, sambata, cand ploua si porumbeii se imperecheaza pe turla bisericii.
Oh, clipe rare, cand femeia pe care o astepti uita de tine (si ce bine! si ce rau!) si culege culoarea din fructe cu degete subtiri. Vine o vreme cand te inalti deasupra tuturor si crezi ca ti se cuvine totul. Spunea, magica poveste, Nichita Stanescu in Respirari: „Nu se poate sa vezi zane, daca nu esti zanatic!”
Vine o vreme cand iti pui hainele de sarbatori si astepti sa ninga.
(Albul, culoarea pierderii. Albul zapezii, albul femeii).
Vine o vreme cand iti pui hainele de sarbatori si astepti sa ti se intample ceva frumos care sa-ti schimbe existenta.
Vine o vreme cand iti pui hainele de sarbatori si vrei sa pleci la rude, afara ninge entelehic si tu astepti femeia ca pe o prescura (aburinda) acoperita de flori, intr-o duminica inalta, batuta-n galbene tinte.
Vine o vreme cand tu astepti femeia, dar cheia e franta in usa.
Vine o vreme cand poezia tine loc de tot si de toate!
