O poveste de dragoste inceputa cu 17 ani in urma, intre Roxana Iliescu si Paul Gabor, s-a preschimbat intr-o istorie de viata si de iubire la a carei sarbatoare am asistat, cu sfiala si emotie. Editia de septembrie a revistei Tango-Marea Dragoste daruieste cititorilor sai, fara niciun fel de ascunzisuri, intr-o conversatie profunda ca o spovedanie, povestea Roxanai si a lui Paul si a nuntii lor superbe.
O scriitoare, profesoara, sotie, mama, femeie eleganta este eroina unei alte marturisiri in cuvinte autentice si imagini tulburator de frumoase: Lia Faur.
Intre cele doua coperte, ca-n fiecare luna, sunt cuprinse texte si interviuri fascinante, cu personalitati curajoase ale lumii romanesti.
Si ca sa fiti convinsi ca, de la o coperta la alta, calatoria lecturii va fi cu adevarat fascinanta, am ales 12 citate care sa va poarte prin lumea unei editii de exceptie a revistei Tango-Marea dragoste de septembrie.
1. Roxana Gabor-Iliescu:
“Ideea de familie extinsa, aici, repugna dintr-un imbecil sentiment de mandrie. Aici se prefera viata dubla, sa stii ca sotul are amanta sau amante, chiar si alti copii, dar sa te faci ca nu stii, asa, vezi, Doamne, aperi valorile familiei. In realitate, da, ii mananci nenorocitului banii, dar ca bonus te umpli de venin, tu si eventualii urmasi, iti anulezi si tu viata si il lasi si pe sotul fara cojones sa fie frant in doua. Pentru ce? Iar apoi, daca amaratul pleaca, il ocarasti tot restul vietii, desi pana atunci oricum il tratai ca pe un gunoi. Si femeia care, in definitiv, “ti-a luat gunoiul din casa”, e inevitabil curva blestemata trei generatii. Intre timp, evident, iti vezi de viata, declari ca esti mai fericita ca oricand… Iti suna cunoscut?!”
2. Lia Faur:
“Gradina noastra era lipita de cea a vecinilor, ne despartea doar un gard scund, pe care il puteai trece usor cu piciorul. A aparut, deodata, un baiat. Era inalt, cu parul aspru si blond, cu ochii rotunzi. S-a asezat langa mine pe patura si mi-a cerut voie sa citeasca si el. I-am facut loc fara sa ma sperii, nu stiam cine este, dar a venit dinspre gradina vecina si nu-mi cerea mare lucru. Imi placea sa nu citesc singura, ca sa se poata bucura si altcineva de intamplarile pe care le descopeream eu, sa povestesc, sa rad si sa plang, daca imi venea. Am plans la Cuore si la Fetita cu chibrituri. Am trait in poveste, am schimbat-o, am luat-o pe fetita la mine acasa, am imbracat-o cu hainele mele, am hranit-o si am vandut chibrituri in locul ei, ca in Print si cersetor. Dupa ce am citit asa, inghesuiti unul in altul, vreo zece pagini, baiatul s-a oprit si m-a privit curios in ochi. Imi atingea bratele, chipul. Si-a trecut palmele peste obrajii mei, peste buze, pana la barbie. Apoi si-a arcuit palma usor dupa linia gatului si ma privea ca pe o descoperire miraculoasa. Se comporta cum nu mai vazusem pe nimeni facand-o, nici acasa, nici la televizor.”
3. Simona Catrina:
“Terminasem facultatea si m-am pomenit ca lucrez la sectia de protocol a unei ambasade din Bucuresti. Castigam destul de gras, dar cand plecam dimineata spre serviciu, as fi preferat sa lucrez intr-o frizerie, unde sa matur ciuful de pe jos si sa ascult cum cele trei coafeze isi barfesc barbatii, iar a patra le invidiaza cu ura colegiala, fiindca ea n-are barbat. Din pacate, de fiecare data ma astepta cate-o zi in care trebuia sa stau dupa coada diplomatilor, sa merg cu ei la Externe, sa le traduc la ureche ce spunea Melescanu. Nu stiu daca am contribuit, astfel, cu ceva la mentinerea pacii in lume, dar stiu ca am contribuit la prima gastrita din viata mea, pe fond nervos. Emotiile rodeau zilnic din mine ca dintr-un cascaval. Ma ingrozea in permanenta gandul ca am sa traduc intr-o zi aiurea, sa spun de exemplu, ”catel” in loc de ” inima” (in limba araba, suna foarte asemanator, e doar o diferenta subtila de articulare a unei consoane).
Si cu toate astea, am fost puternica, am supravietuit torturii. Pana in ziua in care m-a sunat la serviciu noua iubita a logodnicului meu. S-a recomandat cu acra onestitate, mi-a spus ca ea e cea care-mi va lua barbatul. O fata serioasa, care s-a tinut de cuvant. Dar sa nu anticipez. La inceput, n-am crezut-o, am mizat pe larga raspandire a glumelor proaste in randul maselor. Dar cum a inceput sa improaste detalii despre cel cu care urma sa ma marit zgomotos, am simtit cum mi se lichefiaza rotulele. Abia atunci, dupa milioane de palpitatii profesionale, translatii la nivel inalt, scrisori complicate, misiuni delicate de protocol si alte cazne, am cedat nervos din cauza unei toape. Pentru ca asta era, o obraznicatura agramata, cu voce de mahalagioaica parvenita.”
4. Alex. Stefanescu:
“Mai mult chiar decat muzica pe care o face, pe mine ma impresioneaza textele pe care si le alege si autoritatea biblica pe care o capata cuvintele rostite de el. Cu un instinct artistic care nu da gres niciodata, Tudor Gheorghe gaseste poezia buna in carti pe care altii le ignora sau le considera demodate. Multor critici literari le este jena sa fie sentimentali, le este jena sa-si iubeasca pana si tara, dar marele nostru cantaret nu are complexe de acest fel, care infirmizeaza.
In plus, fiecare recital al lui este si o lectie de limba romana. Tudor Gheorghe face inutil dictionarul ortografic si ortoepic, intrucat caligrafiaza cuvintele romanesti in vazduh, cu o dara fosforescenta, intr-un mod de neuitat.
L-am auzit si recitand, si cantand versurile inchinate mamei de Grigore Vieru. Fiecare cuvant reverbera in sufletele ascultatorilor:
„O, buzele ce sarutara/ Al tatei mormant/ Mai mult ca pre dansul/ Pre tata-n/ Putinii lui ani pre pamant.// Acuma cand nu te poti, mama,/ De sarea din sale pleca,/ Cine ridica mormantul/ Spre gura uscata a ta?!”;
„Usoara, maica, usoara,/ C-ai putea sa mergi calcand/ Pe semintele ce zboara/ Intre ceruri si pamant.// In priviri cu-n fel de de teama,/ Fericita totusi esti -/ Iarba stie cum te cheama,/ Steaua stie ce gandesti.”
Tudor Gheorghe restaureaza demnitatea originara a limbii romane, pe care multi vorbitori de azi din spatiul public o terfelesc.”
5. Raluca Kisescu:
“Cand am plans ultima data, ai fi spus ca plesnesc de fericire. De fapt, dupa foarte mult timp, reusisem sa deschid saculetul cu lacrimi. A fost un plans de emotie, de nostalgie, de constatare ca sunt vie inca. Ma temusem vreo doi ani ca nu voi mai putea plange si ma ingrijora gandul ca in goana subconstienta dupa imunitate sentimentala, ramasesem cu adevarat imuna. Dupa atata timp plangeam in public, nu era nimic regizat si mi-a trecut brusc prin minte ca in acelasi loc, cu ceva ani in urma traisem unul din cele mai frumoase momente ale vietii mele. Sunt absolut sigura ca atrag coincidente si coincidentele ma atrag pe mine, pentru ca am convingerea ca traim mai multe vieti intr-una, repetitiv-obsesive. Probabil din acest motiv se intampla sa-mi reunesc plansul cu rasul in acelasi loc. Puteam plange in voie: nu era foarte multa lume la ora respectiva si intre timp nici nu imi mai pasa de parerea unor necunoscuti. In plus, nu eram machiata si stiam de la Holograf ca si baietii plang cateodata, ceea ce inseamna ca si directorii de marketing plang si nu se gandesc mereu sa promoveze produse care rezista tuturor intemperiilor.
Dupa ce am plecat de la locul faptei, ai fi spus ca plesnesc de fericire. Nu stiu cati m-ar crede cu un like, cati si-ar infinge unghiile in mouse-ul ipoteticului dislike si cati ar trece la urmatorul feed. Autenticitatea sentimentului meu de bucurie venea dintr-o logica simpla: fratilor de putere si slabiciune, doamne maresal, care suspinati pe ascuns, sa plangi de emotie inseamna putere. Puterea de a fi uman, de a trai cu adevarat ceea ce traiesti. ”
6. Marina Almasan:
“Traiesc doua experiente inedite: una este China insasi. Cealalta – absenta cameramanului, care sa inregistreze imaginile uluitoare, pe care apoi sa vi le arat. Ce simplu ar fi fost! Senzatia de gura cascata as fi obtinut-o de la dumneavoastra fara niciun efort: doar aratandu-va reportajul filmat! Dar.. va trebui sa fac fata acestei noi provocari.
Asadar, am ramas numai noi doi : eu (reporterul cu carnetel si pix), plus fotograful – fiul meu, cu un aparat FUJI de ultima generatie, imprumutat de unul din sponsori. Avem amandoi, cum s-ar zice, o vacanta activa!
Victor stie despre comunism cam tot atatea cat stiu eu despre felul in care isi petrec martienii timpul liber. De fapt, exagerez, caci Victor a auzit de Ceausescu, de galantarele goale ale magazinelor, de programul de doua ore al Televiziunii Romane, stie de pionieri si securisti, rade de poeziile patriotice,se minuneaza la auzul povestilor despre cozile interminabile care marcau dorinta romanului de a avea in casa si altceva decat creveti si conserve de legume. Cand vrea sa-mi amendeze cate-o decizie, Victor s-a obisnuit sa ma intepe, reamintindu-mi ca am copilarit in comunism…
Atunci cand i-am dat vestea plecarii noastre la Beijing, m-a privit de parca mi-ar fi crescut pe cap un baobab: “- Vacanta mea, intr-o tara comunista?!?” – a exclamat, invocand destinatiile exotice prin care se imprastiasera colegii sai de la “Jean Monnet”. “- Acolo poate merge oricine – i-am replicat. -Tu, in schimb, vei avea o vacanta de neuita!”. Am simtit ca am scufundat cateva corabii din flota fiului meu.”
7. Ciprian Radavoi:
“Dialogul privind nunta s-a derulat la telefon cam asa, in engleza: „O sa ne casatorim in decembrie” (noi ne cunoscuseram in iulie, dupa care eu m-am intors in Suedia, unde faceam un master in studii asiatice, voiam sa inteleg Asia si pe cale teoretica); „Esti sigur? Daca ma mai abandoneaza inca unul dupa ce anunt nunta in sat, ma sinucid” (probabil vorbea serios, pierderea onoarei in Asia inca se mai se repara asa); „O sa ma straduiesc sa nu se intample asta”.
Interesant e ca in ziua cand urma sa zbor la ea pentru nunta, au fost inundatii teribile intre orasul meu, Lund, si cel de unde urma sa zbor, Goteborg. Trenul s-a oprit in mijlocul campului pentru cateva ore, totul era sub ape. Am ajuns in final la gara din Goteborg cu doar 40 de minute inainte de ora decolarii, dar taxiurile nu circulau catre aeroport pentru ca si imprejurimile Goteborgului erau inundate. Eram disperat, stiam ca nu ma va crede niciodata… sunt momentele in care ai nevoie de un ne-european, adica cineva care nu adera la reguli atat de strict cum o fac occidentalii: m-am dus la un taximetrist de culoare si i-am oferit o mie de euro ca sa ma duca la aeroport in 20 de minute. Nu stiu cum a facut-o, pentru ca am inchis ochii in timpul cursei, dar dupa 20 de minute eram in aeroport.”
8. Brad Florescu:
“Nu cred ca exista un partener ideal care te asteapta sa-l gasesti. Daca ar fi asa, 99% dintre pamanteni nu si-ar gasi niciodata iubirea vietii pentru ca i-ar impiedica statistica. La fel de adevarat e ca partenerul ideal are un profil atunci cand esti adolescent, un altul la maturitate si un altul in anii senioritatii.
Cred ca dragostea, ca si fericirea, este un proces. Un drum, nu o destinatie. Locutiunea “a face dragoste” defineste iubirea ca o Lucrare. Indragostitii fac dragoste nu doar in sens erotic, ei produc dragoste cu care umplu lumea, asa cum albinele fac miere din flori, asa cum pasarile fac muzica din aer, asa cum florile fac culoare din lumina Soarelui. Doi oameni capabili sa faca dragoste pentru frumusetea lumii vor ramane impreuna toata viata.”
9. Manu Pencea:
“Rochia de mireasa, prin eleganta si solemnitatea ei, pare sa incheie pentru unele dintre noi o perioada a apoteoticului vestimentar. Dupa multe incercari stridente sau nu, de adaptare la trend, ajungem si la altar. Parem a spune. ”Uite, dragul meu, de acum iubirea noastra va fi gospodarita de mine, chiar daca nu am agatate maturica si carpele de praf pe sarmele crinolinei, eu spun DA, chiar foarte DA! Iata-ma, sunt pregatita sa te iubesc, sa frec, sa arunc cu clor pe toti peretii pana iti intoxic inspiratia!” Poate nu degeaba in traditia petrecerii de nunta, femeia da voalul pe basma. Nu pe desuuri dantelate, channelate, ci pe basmaua de nevasta, menajera cu norma intreaga. Pentru unele, nodul basmalei nu se mai desface niciodata, devenind tot mai strans cu venirea copiilor. Alternand intre vestimentatia unisex, blugi plus tricou, si cea de doica suava, rochii tip sac, nevasta isi uita accesoriile incurcate in cutia de bijuterii. Pentru unele dintre noi, din pacate, moda reprezinta un garant al unui mariaj, precum paunii in perioada de rut, ne primenim si coloram minunat, dupa care, vai!, culoarea neutra pune stapanire pe viata noastra. Evident ca lipsa de culoare este acordata minunat la devenirea noastra interioara in care orice gand, vorba, fapta va incepe cu Sotul: Sotul a spus, Sotul crede ca, Sotul a ales, Sotul nu ma lasa sa… Si cel mai trist este ca uitam, uneori, ca doar de noi depinde sa desfacem nodul basmalei… Sa ne inspiram si sa-i reinspiram.”
10. Amalia Nita:
“Cand te muti in California?, m-a intrebat o colega intr-o dupa amiaza de iulie, acum doua veri. Maine, i-am dat raspunsul. Te muti in California maine si azi esti la serviciu? Nu i-am mai spus ca valizele nu erau inca gata si a doua zi plecam cu primul avion la San Francisco. Imi amintesc de colega mea poloneza, as putea sa ii spun sefa, dar eu am simtit-o mai mult ca pe o colega, care atunci cand i-am explicat motivele plecarii, dupa ce a incercat sa ma roage sa ma mai gandesc, s-a uitat in final la maldarul de hartii de pe biroul ei si s-a intrebat retoric ce ii ramane pana la urma din viata? Apoi mi-a spus sa fac cum simt, sa plec, sa indraznesc, sa-i scriu.”
11. Alice Nastase Buciuta:
“Probabil ca indarjirea mea de a ma impotrivi anotimpurilor are ceva copilaros si absurd. Si, totusi, in fiecare an, ma agat de vara cu maini de indragostita. Am trecut deja prin cea dintai zi a toamnei cu aceeasi obida pe care o pun mereu in trecerea peste pragul verii, iar acum inaintez spre miezul lui septembrie cu pumnii stransi si inima ghemuita, stiind ca merg, fara voie, spre o alta asteptare nesfarsita a singurului anotimp de care stiu sa ma bucur. Astimp, ma pretind un om lucid. Simtul meu estetic functioneaza temeinic, indeajuns de firesc, incat sa pot deosebi, cred eu, frumosul de urat. (Nu am ajuns si la performanta de a distinge binele de rau, dar asta e o alta poveste…) Asa ca imi bucur ochii de toata dezlantuirea de culori a toamnei stiind ca, in curand, o vom pierde sub nesfarsirile de alb. Dar frumusetea lumii, ea singura, nu e niciodata de ajuns pentru fericire…”
12. Carmen Firan:
“Eu m-am indragostit de New York din prima zi in care am ajuns aici. Ca de un barbat fatal. A aparut apoi Adrian in viata mea si a fost semnul ca acest oras era cu adevarat locul meu, in care aveam sa ma redefinesc si sa ma reformulez, chiar daca nu tocmai la prima tinerete. O amica m-a intrebat insinuant dupa ce i-am spus de relatia cu Adrian: „Bine, dar de-asta ai venit tu la New York, sa dai tot peste un roman?! Sunt atatia americani dornici sa curteze o europeana…” Pe vremea aceea nu aveam green card si incepusem procesul complicat de a ramane, pe cont propriu in America, pe baza statutului de scriitor. Ceea ce am si reusit sa obtin, resedinta permanenta si apoi cetatenia, ca „alien with extraordinary abilities”, o formula prin care erau acceptati strainii asa zis de exceptie. O casatorie nu era deloc intre prioritatile mele. Eram inca tanara, ocupata, nu sufeream de singuratate, aveam o viata sociala si mondena bogata. I-am fost, paradoxal, recunoscatoare lui Adrian care nu a sarit sa ne casatorim inainte de a-mi obtine de una singura actele, pentru ca amica mea, de exemplu, sa nu ma suspecteze vreodata de o posibila „casatorie din interes”…”
