Cristian Badilita era cel mai frumos baiat din generatia noastra de studenti la filologie. E primul lucru, cel mai pregnant si cel mai emotionat pe care mi-l amintesc despre el. Apoi a plecat din clasa noastra, mutandu-se in cea de limbi clasice si dupa aceea, ani si ani la randul, am continuat sa aflu despre izbanzile sale intelectuale absolut extraordinare. Astazi, Cristian Badilita este la fel de frumos ca acum douazeci de ani, dar intre timp a devenit unul dintre cei mai admirati teologi, traducatori, eseisti ai lumii, cu doctorat glorios la Sorbona si zeci de volume publicate si revendicate de marile biblioteci europene. Locuieste in Franta, dar revenirile sale in tara ne daruiesc expozitii neconventionale, uimitoare, si intalniri memorabile.
Alice Nastase Buciuta: Cum erai, Cristian, in anii copilariei si cum iti amintesti de acei ani?
CRISTIAN BADILITA: Eu imi traiesc copilaria abia de cand am devenit tata. Copilaria mea biologica a fost plina de fascinatie, pentru ca, nu?, copilaria este inceputul unei experiente, dar si de nefericire. Sablonul cu „varsta paradisiaca” a copilariei e un mit creat retroactiv. Un mit al senilitatii. De fapt, copiii sunt nefericiti, nelinistiti, plini de spaime si frustrari, oricat de frumoasa si destinsa ar fi atmosfera din jurul lor. Eu nu cred ca degeaba am inceput sa scriu poeme la 6, 7 ani. Am mai povestit episodul, petrecut in curtea scolii din Saveni, cand le-am citit prietenilor mei Nucu si Florin poemul Primavara. Eram in clasa I. Nu e vorba de precocitate, e vorba de ceva mai dramatic. Viata incepuse probabil sa-si infiga coltii in sufletelul meu, iar eu scriam nu de dragul de a fi genial, ci pentru ca muscatura acelor colti durea. In rest, toata copilaria am jucat fotbal, am pescuit si m-am ocupat „serios” de matematica si geometrie. Am si acum autobiografia lui Norbert Wiener, parintele ciberneticii, primita in dar de la profesorul meu de matematica de atunci. Ulterior am tradat si fotbalul si matematica. Sunt, asadar, un fotbalist si un matematician ratat.
Tango- Marea Dragoste: Ce talente aveai fata de alti copii de varsta ta? In ce semne ale devenirii tale cei din jur ghiceau un destin special?
CRISTIAN BADILITA: Fiecare copil e genial. Toti suntem geniali pana pe la varsta de 8,9 ani, cand incepem sa devenim „normali”. Gata cu geniul, incepe „maturizarea”, adica tampenizarea sociala. Intrebarea asta ar trebuie sa le fie pusa colegilor si prietenilor mei de atunci. Ei ar raspunde asa, probabil: Premiantul asta pe banda rulanta, care mai era si comandant de detasament, nu facea toata ziua altceva decat sa joace fotbal, sa mazgaleasca poezii si sa ne complexeze cu rapiditatea cu care gasea solutii la probleme de mate si geometrie. In plus, niciodata nu-si facea temele decat in pauze, la scoala, restul timpul fiind „ocupat” cu pasiunile amintite mai sus.
Tango- Marea Dragoste: La intrebarea (naiva) pe care o adresam si noi azi copiilor nostri, „ce vrei sa te faci cand vei fi mare?” ce raspundeai?
CRISTIAN BADILITA: Poet, fireste. Iar „in timpul liber”, fotbalist. Eram un mare fan al lui Dudu Georgescu, despre care azi nu se mai vorbeste. Dar nu tineam cu Dinamo, ci cu… ASA Targu Mures! Din cand in cand eram si dinamovist, totusi.
Tango- Marea Dragoste: Si la aceeasi intrebare adusa in prezent, „ce te-ai facut?”, ce raspunzi?
CRISTIAN BADILITA: M-am… imaturizat. Viata mea a fost un luuuung, si neterminat inca, proces de imaturizare.
Tango- Marea Dragoste: Cand, cum ai descoperit puterea ta asupra cuvantului si puterea cuvantului asupra ta?
CRISTIAN BADILITA: Cuvintele sunt prezente foarte concrete, fiinte vii pentru un copil. Cel putin asa am simtit eu intalnirea cu ele pe pagina de hartie. Eu le cream, le desenam, dar ele aveau viata lor proprie. Am ramas cu aceasta convingere. Daca un cuvant nu ia viata din propria ta viata, atunci nu-i decat un instrument oarecare.
Tango- Marea Dragoste: Ce ai simtit cand ai fost publicat intaia oara? Cum ai reactionat?
CRISTIAN BADILITA: Culmea, eu am fost mai intai recitat si dupa aceea publicat. Aveam, la Saveni, o colega de scoala generala cu o memorie fabuloasa, care invata si zece poeme pe zi. De prin clasa a cincea, cred, ea era mai mica, am alcatuit o echipa. Eu scriam poezii, ea le recita. La modul serios, am debutat cu un ciclu de poeme in revista Ateneu, foarte renumita in anii 1980. Profesorul meu de literatura de la Liceul Laurian mi-a adus intr-o dimineata cateva exemplare din revista si o suma de bani, peste 300 de lei, cred, pentru 5 poeme. Era prin 1983 sau 84, nu mai tin minte precis anul. Imi amintesc insa precis momentul cand profesorul a intrat in clasa si, hatru, mi-a inmanat… cadourile. La 17 ani am depus manuscrisul unui intreg volum la Editura Junimea din Iasi. Se numea Sfinxul, avea o grafica foarte eleganta. Nu stiu ce s-a intamplat cu acel volum, eu n-am pastrat nicio copie.
Tango- Marea Dragoste: Cum te simti azi cand iti apare o carte, un articol, o expozitie? Ce s-a schimbat in tine in toti acesti ani – legat de puterea, de mandria sau de sfiala cu care te arati lumii?
CRISTIAN BADILITA: Eu nu scriu niciodata pentru mine insumi. Scriu pentru ceilalti si publicarea e un dar, nu implinirea unei ambitii. Ce simti tu cand faci un dar celor din jur? Exact asta simt si eu cand public o carte sau un articol. Bucurie. Chiar si atunci cand, in acea carte sau in acel articol, ii mai trag pe unii de urechi.
Tango- Marea Dragoste: Ai ales mai intai Facultatea de Litere… De ce, cum ai facut aceasta alegere?
CRISTIAN BADILITA: Intai a fost matematica. Am ajuns elev la sectia fizica-matematica a liceului A.T. Laurian din Botosani (absolvit de Eminescu, Iorga, Onicescu, Pompeiu etc) ca sa ajung… matematician. Dar acolo am intalnit un geniu in domeniu si mi-am dat seama ca talentul meu e in alta parte. Intrucat nu fac nimic din ambitie, ambitia mi se pare una din cele mai detestabile „calitati” umane, m-am concentrat pe adevarata mea vocatie, literatura. Ajunsesem asa, un fel de Messi al Botosaniului. Patru ani de zile am ras premiile la trei „categorii”: olimpiada, Tinere condeie si sesiunile de comunicari stiintifice. Facusem un pact cu profesorii de la celelalte materii. Eu trebuia sa invat la nivel mediu, ei nu ma deranjau. Aduceam punctaj liceului si, implicit, profesorii erau mai bine platiti. Iar eu scapam de multe ore plicticoase. La fizica am luat 9 la o teza in care n-am rezolvat nicio problema, dar am scris in versuri principiul al doilea al termodinamicii. La chimie nici macar nu eram lasat sa ma uit la tabla. Trebuia sa-mi vad de lectiile de franceza sau de spaniola. Asadar filologia a fost primul moment de ruptura in viata mea. Adio matematica, bonjour literatura. Dupa 1989 am renuntat la litere moderne, romana-franceza, si am facut limbi clasice. Dar m-am inscris la limbi clasice pentru patristica, adica, pentru a-i studia pe Parintii Bisericii.
Tango- Marea Dragoste: Apoi ai facut o schimbare si destinul tau intreg s-a rasturnat…
CRISTIAN BADILITA: Totul s-a intamplat din cauza Omiliilor lui Ioan Gura de Aur, care nu-i un autor pe care-l simpatizez sau frecventez prea mult. Dar el m-a adus spre patristica, dupa ce ani si ani de zile, inca din primii ani de liceu, il citisem, in fotocopii, evident, pe Eliade. Cum iti amintesti si tu aveam la filologie o materie care se numea teoria literaturii. Ajunsese mai importanta chiar decat literatura. Nu se mai citea Eminescu, se citea ce s-a scris despre Eminescu. Nu se mai citea Blaga, se citeau numai teorii despre poezia lui Blaga. Era in voga si scoala formala rusa, din care s-a nascut ulterior structuralismul. Toate aceste formalisme nu doar ca nu-ti hranesc sufletul, dar pe termen lung ti-l si usuca. Ei bine, eu frecventam mult librariile, de orice fel. De la una din librariile protopopiatului din Botosani, eram intr-o vacanta studenteasca, am cumparat un teanc de volume din colectia Parinti si Scriitori Bisericesti, o colectie care fusese creata de patriarhul Iustin Moisescu. In acel teanc se aflau si Omiliile la Geneza ale lui Ioan Gura de Aur. Am inceput sa le citesc ca pe o carte de „teorie literara” despre Cartea Genezei. Am fost bulversat. O asemenea „teorie literara” asteptam eu, nu formalismele cu care eram indopati la facultate. Interpretarile la Geneza ale lui Ioan Gura de Aur nu explicau doar textul, ci-ti hraneau din belsug si sfletul. Chiar daca apoi l-am cam parasit pe Ioan Gura de Aur lipindu-ma de alti Parinti ai Bisericii, totusi el mi-a aratat calea. Si-i voi ramane mereu indatorat.
Tango- Marea Dragoste: Ai fi putut ajunge atat de departe cu studiile tale, cu devenirea ta intelectuala, daca nu ai fi putut studia in strainatate? Ce achizitii intelectuale esentiale ti-au fost date in acei ani?
CRISTIAN BADILITA: Nu, in Romania n-as fi facut aproape nimic. Spania, Franta, Italia, chiar si anul de la Berlin, m-au format integral in domeniul meu de specialitate, literatura crestinismului timpuriu. Unii socotesc ca e suficient un sejur de un an, doi, trei intr-un mediu universitar de elita pentru a depride o meserie. Eu cred ca-ti trebuie cel putin sapte. Iar dupa sapte ani nu te mai poti intoarce la improvizatiile romanesti. Eu am trait peste douazeci de ani in Occident, am facut toate cartile romanesti datorita specialistilor occidentali si bibliotecilor foarte serioase. M-as fi intors in Romania pana acum, dar vad ca nicio institutie nu are nevoie de competenta mea, asa ca… nu insist.
Tango- Marea Dragoste: Inveti si acum? Continui sa descoperi lucruri esentiale si in prezent?
CRISTIAN BADILITA: Nu fac decat sa invat. Documentarea pentru o carte de patristica sau biblistica inseamna ani de zile de lecturi si cautari. Si apoi, marea mea pasiune este cititul, scrisul vine dupa. Numai scriitorii de mana a doua, spunea un adevarat geniu, scriu mai mult decat citesc. Eu citesc sau invat zilnic cateva ore. De scris, scriu „ocazional”, vorba marelui teolog Henri de Lubac.
Tango- Marea Dragoste: Care sunt cartile la care lucrezi, unde te vedem, unde te citim sau unde te intalnim? Care sunt proiectele carora te dedici in prezent?
CRISTIAN BADILITA: Din cauza comportamentului editorilor romani am decis sa intru in greva de publicare o perioada de timp. De fapt, am hotarat sa-mi public cartile singur, pe pereti. De unde si ciclul de expozitii pe care l-am demarat in iunie 2013. Scriu acum o a patra carte „postuma”. Despre „puritatea inimii”, plecand de la Ioan Casian, unul din autorii mei de suflet. Asadar, acum lucrez la… postume. Cand voi gasi un editor adevarat voi reincepe sa si public. Pana atunci… postume!
Tango- Marea Dragoste: Care a fost cea mai insemnata recunoastere profesionala a ta de pana acum? Dar personala?
CRISTIAN BADILITA: Profesionala: premiul I la concursul de triciclete din clasa I, la Saveni. Personala: Smaranda, Irina si Paul-Victor.
Stiu si simt ca fara sotia mea si fara cei doi copii ai nostri as fi cel mai singur om dupa moarte. Nu de singuratatea din timpul vietii mi-e teama, ci de cea de dupa moarte.
Tango- Marea Dragoste: Cand te-ai casatorit si cum s-a schimbat viata ta dupa ce ai ales sa nu mai fii singur?
CRISTIAN BADILITA: Un solitar nu devine altfel prin casatorie. Smarandei ii datorez tot ce-i mai bun si tot ce-i mai putin bun in viata mea, pentru ca sotul si sotia devin „una” prin taina casatoriei, nu? Chiar daca nu se mai inteleg la un moment dat, nimic esential nu se schimba in planul uniunii lor in Duh.
Tango- Marea Dragoste: Este casatoria o binecuvantare? Cei din generatiile tinere se dezic de ea tot mai vehement, iar oamenii divorteaza din ce in ce mai usor…
CRISTIAN BADILITA: Casatoria e o taina, in primul rand. Un sacrament. Din pacate nici macar preotii nu mai cred in asta, altfel i-ar ajuta pe oameni sa nu se mai desparta. Ar trebui intrunit un sinod special pe aceasta tema, a casatoriei-sacrament. Sa ni se spuna in ce cred popii? In casatoria-taina divina sau in bordelul lumesc pe care-l sustin tacit? Asta e o chestiune dramatica pentru mine si nu pot da sfaturi atata vreme cat Biserica isi tradeaza propria menire. Eu nu stiu daca am organ de familist, mai degraba nu, dar stiu si simt ca fara sotia mea si fara cei doi copii ai nostri as fi cel mai singur om dupa moarte. Nu de singuratatea din timpul vietii mi-e teama, ci de cea de dupa moarte.
Tango- Marea Dragoste: Te rog mult, spune-mi si cum s-a schimbat viata ta dupa ce ai devenit parinte? Ce este cu totul altfel, ce nu va mai fi niciodata la fel?
CRISTIAN BADILITA: De cand am copii mi-e frica. Eu nu prea am stiut ce-i frica pana la nasterea primului copil. Frica, atunci cand nu-i dublata de lasitate sau de egoism, adica, atunci cand nu ti-e frica pentru tine, ci pentru altii, te apropie de Dumnezeu. Frica pentru copiii mei nu m-a vindecat de egoism, dar m-a scos oarecum din izolare. Cand iubesti pe cineva ti-e frica pentru el. In cazul iubirii parintesti iti dai si viata fara ezitare. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa mergi pana la compromis. Da, poti sa-ti dai viata pentru copiii tai, dar nu sa devii neom. Pentru ca atunci, primii care te vor renega vor fi chiar copiii tai.
Tango- Marea Dragoste: Ce ii inveti pe copiii tai in speranta ca, astfel, vor fi mai fericiti?
CRISTIAN BADILITA: Ii invat sa fie credinciosi, generosi, cat mai putin ambitiosi. Ambitia aduce numai nefericire si este calitatea principala a imbecililor care cred ca daca ajung ministri scapa de nefericire sau de moarte.
Tango- Marea Dragoste: Tu in ce iti gasesti fericirea?
CRISTIAN BADILITA: Intr-o viata de lucru placut pentru mine si util pentru ceilalti.
Tango- Marea Dragoste: Nu te indoiesti niciodata de tot si de toate, inclusiv de Dumnezeu? Cum reusesti sa rezisti si sa mergi inainte, cu credinta?
CRISTIAN BADILITA: De indoit nu ma indoiesc, probabil e un dar, nu stiu cat de benefic. Dar am avut si am crize care navalesc peste mine foarte des. Nu sunt omul care sa-si etaleze viata personala. Postum, da. Vreau sa spun doar atat: stiu ce-i infernul, nu teoretic, ci in carnea sufletului meu. Traiesc in infern de cativa ani, dar la urma urmei iubesc si, atunci cand iubesti, pana si infernul devine locuibil.
Sa nu ne grabim a deveni credinciosi. Graba asta duce direct la ateism.
Tango- Marea Dragoste: Cum putem trece mai senin peste pierderea celor dragi, peste despartirile pe care nu le intelegem?
CRISTIAN BADILITA: Nimeni n-a inteles si n-a acceptat senin moartea. Moartea altora, sau moartea personala. De aceea si exista religie. Nu te duci la vreun ministru sau la vreun presedinte atunci cand ti se face frica de moarte sau cand nu prea mai intelegi ce cauti pe fata pamantului. Te duci la Biserica. Eu am avut doua teribile incercari, dupa moartea tatalui, acum peste 20 de ani, si a bunicii, care a contat enorm in viata mea. Plangeam singur, din senin, chiar si la saptamani bune dupa disparitia lor. Dar viata e pentru cei vii, nu pentru cei morti. Nesimtirea asta a vietii te vindeca incetul cu incetul. Mai trist mi se pare ca incepi nu doar sa te vindeci, dar chiar sa uiti. Eu nu vreau sa uit, dar asa se intampla. Nu te poti opune. Un lucru stiu, din experienta proprie: fiinta umana poate suporta tragedii imense, imense. Asa suntem constituiti, sa putem indura mult, mult peste puterile noastre.
Tango- Marea Dragoste: Credinta se invata? Ne este data in dar? Cei care nu o avem putem pleca undeva in cautarea ei?
CRISTIAN BADILITA: Credinta e implicita sufletului uman, nu trebuie sa dramatizam. Noi avem binele in noi, acest bine insa e umbrit de tot felul de impulsuri, care sunt si ele naturale. Sau este incercat de ispitele din exterior. Dar binele e in firea noastra, altfel degeaba ne-am mai nascut fiinte umane. Credinta nu-i decat constientizarea ca acest bine al nostru ne-a fost daruit de cineva, de cineva pe care nu l-am putea nici iubi, nici intelege daca natura noastra n-ar avea aceasta bunatate intrinseca. Sa nu ne grabim a deveni credinciosi. Graba asta duce direct la ateism. Cunosti parabola din Evanghelia dupa Marcu: Dumnezeu este cel care seamana si da ploaia necesara recoltei. Omul trebuie sa stie doar sa astepte, sa doarma si sa astepte si sa nu i se substituie prosteste lui Dumnezeu.
Tango- Marea Dragoste: Dar in cautarea dragostei unde putem pleca?
CRISTIAN BADILITA: Dragostea nu se cauta, ea vine sau nu vine. Cine-o cauta cu disperare sau cu indarjire n-o va gasi niciodata.
