Cristina Nichita: In viata nu poti alege ceea ce ti se intampla, dar poti alege modul in care abordezi si rezolvi o problema

de

Am cunoscut-o acum multi ani, admirand-o pentru creatiile sale vestimentare asezate in colectiile Casei de Moda Nichi din Iasi, apoi i-am urmarit cu bucurie si mandrie traseul de politiciana implicata in proiectele care schimba lumea in bine. Cristina Nichita si-a gasit dragostea de femeie abia dupa ce a avut doi copii, din doua relatii anterioare, si probabil ca si-a descoperit adevaratul curaj si frumusetea reala crescandu-si baietelul cu autism si luptandu-se pentru fericirea lui si a altor copii alesi sa fie altfel. Istoria Cristinei Nichita, ca om al creatiei, ca mama, ca sotie sau ca deputata, este o poveste de dragoste care poate inspira multa lume.

Alice Nastase Buciuta: Draga Cristina, ai organizat la Iasi, an de an, Gala Modelelor Feminine. Cum trebuie sa fie o femeie ca sa poata ajunge un model pentru femeile din jurul ei?
Cristina Nichita: Normala. Uimitoare tocmai prin normalitatea ei. Daca ar trebui sa identific o trasatura comuna tuturor femeilor laureate ale Galei „Modele Feminine”, aceasta trasatura ar fi normalitatea. Desigur, vietile lor sunt diferite, dar stau sub semnul echilibrului si al decentei. Fie ca sunt profesoare, medici sau eleve, fie ca au creat o afacere sau sunt pur si simplu mame si gospodine, toate sunt exceptionale in locul pe care il ocupa in societate. Exceptionale, dar nu ostentative. Femeia model este, de multe ori, cea care ne marcheaza fara sa ne dam seama. Avem o imagine pe care o purtam in suflet – poate mama, matusa, invatatoarea, poate doctorita care ne-a tratat in copilarie – si vrem sa ii semanam. Ne intrebam, in momentele dificile, ce ar fi spus sau cum ar fi actionat ea si incercam sa ii semanam. Ea este „modelul de viata”.

Marea Dragoste – Tango: Cum nu trebuie sa fie – care sunt elementele care tin atat de multe femei departe de implinire, de viata fericita, de iubire, de realizari?
CRISTINA NICHITA: Nu-mi plac definitiile prin negare. Nu sunt genul meu. Totusi, cred ca nu trebuie sa fie egoista. Nu trebuie sa fie preocupata doar de sine, doar de cariera ei, doar de placerile ei. Nu trebuie sa aiba o personalitate narcisistica. Niciodata o femeie negativista, depresiva sau cinica nu va fi un model feminin demn de urmat.

Marea Dragoste – Tango: Cat de mult ti-a luat pentru a intelege toate lucrurile acestea? Cum era Cristina Nichita la 20 de ani si prin ce difera de cea de astazi?
CRISTINA NICHITA: Spun adesea ca eu m-am nascut mare – in sensul ca am fost nu precoce, dar inteleptita de viata pe care am dus-o inca de mica. Sunt cea mai mare din patru frati si i-am crescut cot la cot cu mama, asa incat nu aveam timp sa ma joc cu papusile, sa ma rasfat si sa fiu capricioasa. Pur si simplu nu aveam timp. Mergeam la scoala, ajutam in gospodarie si faceam sport cand puteam. Prin urmare, am inceput sa pricep cam cum se petrec lucrurile inca de mica, dar este un proces continuu, acesta al intelegerii. Inca descopar si inca invat. Este un proces fara sfarsit, asa cum este pentru toata lumea. La 20 de ani eram ceva mai slabuta si mult, mult mai precipitata. Eram plina de energie, de curiozitate si incercam sa ma autodepasesc. Marele meu competitor eram eu insami. Imi propuneam scopuri din ce in ce mai inalte si, culmea!, pe multe dintre ele le-am si atins. La 20 de ani lucram deja si contribuiam la bugetul destul de subtire al familiei mele. Nu cred ca eram foarte diferita de cea de astazi, poate numai prin dimensiunile bagajului de experienta acumulata si prin dimensiunile corporale care s-au schimbat putin…

Marea Dragoste – Tango: Te-ai casatorit foarte tanara si ai devenit mama – un mariaj care nu a durat. Cum si de ce a aparut experienta divortului si cat de mult te-a marcat?
CRISTINA NICHITA: Fac parte dintr-o generatie care nu mai are multe tabu-uri, in orice caz nu pe cele ale parintilor si bunicilor. M-am casatorit la 23 de ani si am avut primul copil la 24, pe fiica mea, Madalina. Mariajul meu a durat 12 ani, de ajuns cat sa intelegem amandoi prea bine ca ne indepartam din ce in ce mai mult, ca ne racim unul fata de celalalt, ca, desi stateam inca impreuna, eram deja despartiti. Fetita mea avea 10 ani si puteam sa ii explic multe, in orice caz, i-am putut spune esentialul si ea a priceput. Sigur, perioada divortului este foarte traumatizanta dar, dupa un timp, constati ca rana s-a transformat in cicatrice care apoi s-a sters. Amintirea despartirii devine o experienta traita si o lectie invatata. Stii, in viata, pierzi oameni pe drum, dar si castigi oameni noi.

Marea Dragoste – Tango: A venit apoi cel de-al doilea copli, Stefan si… tot mama singura ai ramas. Ce schimbari a a dus acest pas in viata ta?
CRISTINA NICHITA: Evident, statutul de mama singura – si inca de doua ori la rand – este dificil, dar pe mine m-au ajutat constant parintii mei. Copiii mei se iubesc foarte mult unul pe celalalt si, cu toata diferenta de varsta, sunt nedespartiti. Avand si eu doi frati si o sora, inteleg bine de tot dinamica relatiilor fraterne si le-am spus neincetat ca fratia este pe viata, ca de frati, de parinti si de copii nu poti divorta.
Povestea lui Stefan este, poate, povestea cea mai profunda a destinului tau. Cum si cand ti-ai dat seama ca este diferit si ce ai facut in continuare?
CRISTINA NICHITA: Intr-adevar, aparitia lui Stefan mi-a schimbat viata. Pana sa fie diagnosticat cu autism, eu imi dadusem seama ca este un copil deosebit de ceilalti. Cand diagnosticul a fost pus si confirmat de medici, eram deja obisnuita cu ideea ca am un baietel altfel. Nu am simtit niciun moment ca ar fi vorba despre o boala. Inca de la inceput, pentru mine a fost vorba despre alteritate, nu despre maladie. Spuneam ca viata mi s-a schimbat, dar nu neaparat in rau. Mi-am asumat complet diferenta dintre Stefan si alti copii si nu o gasesc dramatica. Fiica mea si-a asumat si ea problemele fratelui ei, dar nu ca pe o tragedie domestica, nici pe departe! Fratele ei ii este si mai drag si are o atitudine foarte protectoare, este mai „mamoasa” cu el decat sunt eu. Parintii mei il adora si il cam rasfata. Pe de alta parte, Stefan are o evolutie foarte satisfacatoare. Este sociabil; merge la o scoala obisnuita si are multi prieteni; este deosebit de afectuos; are o memorie buna; inoata, patineaza, alearga cu mine pe stadion. Desi comunica cu oarecare greutate, este dornic sa aiba legaturi cu ceilalti si face si glume. De fapt, se comporta ca orice copil: vrea dulciuri, ar sta toata ziua cu tableta in mana, se alinta si face nazdravanii.

Marea Dragoste – Tango: Ce ai invatat esential crescand si luptand pentru normalitatea fiului tau autist, dar si a atator alti copii cu probleme de acelasi gen?
CRISTINA NICHITA: Am invatat lectia solidaritatii si a perseverentei. Stiu ca baietelul meu trebuie sa beneficieze de atentie constanta si de dragoste netarmurita – de fapt, ca orice alt copil. Mi-am dat de mult seama ca, daca in viata nu poti alege tot ceea ce ti se intampla, sigur poti alege modul in care abordezi si rezolvi o problema. Una dintre cele mai surprinzatoare lectii de viata mi-a fost oferita de o fetita. Eram internata in spital, suferisem o interventie chirurgicala si ma plangeam de dureri puternice. Colega mea de salon era o fetita de doisprezece ani cu un diagnostic teribil: tetrapareza spastica. Acest copil suferise deja douasprezece operatii si mai avea in perspectiva nenumarate altele. Si nu plangea deloc. O durea si nu se smiorcaia ca mine. Cand am intrebat-o cum de se poate abtine, mi-a raspuns scurt: „Daca ai un obiectiv, nu te mai doare nimic”. Ea avea un obiectiv, dorea sa se miste si sa mearga ca orice copil si durerile i se pareau pur si simplu aspecte nesemnificative si trecatoare. Nu am uitat lectia de viata pe care mi-a dat-o acea fetita.

Marea Dragoste – Tango: Cand si cum, in tot acest context, a mai fost timp si loc pentru a primi marea dragoste? Cum ai intalnit-o si cum ai primit-o in viata ta?
CRISTINA NICHITA: Povestea noastra incepe de mult, din liceu. Am avut apoi fiecare experientele noastre de viata – mariaje, copii, divorturi. Eu m-am stabilit, pentru un timp, in Germania, unde am trait vreme de cativa ani. Ne-am regasit la maturitate si cred ca acumularea nenumaratelor intamplari din vietile noastre ne-au adus impreuna. Amandoi trecuseram prin multe: si sentimental, si profesional. Am facut amandoi „o bucla a timpului” si ne-am intors in punctul de plecare. Daca vrei, poti sa numesti relatia noastra „o dragoste matura”. Rezultatul unei iubiri de tinerete neimplinite, asa cum sunt toate acele iubiri adolescentine intrerupte brusc, parca suspendate si ramase fara certitudine.

Marea Dragoste – Tango: Spune-mi, te rog, cum a venit si pasul pe care l-ai facut spre politica. In ce context si, mai ales, de ce?
CRISTINA NICHITA: Pasul spre politica mi s-a parut, in momentul in care l-am facut, un pas logic, o devenire normala a mea. A fost tot o chestiune de maturizare. Pusesem pe picioare o afacere, afacerea s-a dezvoltat si am cunoscut foarte multi oameni. Aveam de-a face cu tot mai multi, dar si cu problemele lor de viata, fie ca erau angajatii, fie ca erau clientii mei. M-am lovit, in mod inevitabil, de cadrul legislativ. Am simtit ca imperios necesara o interventie personala in zona de decizie legislativa si din pricina ca problemele sociale mi se par cele mai importante.

Marea Dragoste – Tango: Nu te afecteaza faptul ca toata lumea crede si stie ca politica este un mediu, intr-un procent alarmant, foarte corupt si marcat de interese pecuniare?
CRISTINA NICHITA: Sigur ca ma afecteaza, dar inteleg nerabdarea tuturor celor care isi doresc ca valorile democratice sa fie instaurate si respectate in tara noastra. Ne comparam fara incetare cu occidentalii, uitand sau omitand adesea ca cei cu care ne comparam nu au avut nici stagnarile, nici regresele noastre. Noi avem de recuperat cateva decenii de inapoiere si de drama sociala, politica si economica. Dupa 25 de ani, societatea romaneasca este inca neasezata, convulsiva si procesul de normalizare va fi indelungat si dureros.

Marea Dragoste – Tango: Cat ai reusit sa faci pana acum, in ciuda acestor prejudecati?
CRISTINA NICHITA: Nu destul, niciodata nu este destul. Mi-am legat numele de numeroase legi. Cred ca trebuie explicat oamenilor cat de lent si de indelungat este procesul legislativ, in care nu faci doar pasi inainte, ci si pasi laterali sau chiar te intorci de unde ai plecat. Totul incepe „de la firul ierbii”, din zona in care este inregistrata necesitatea acuta de imbunatatire a cadrului legislativ care reglementeaza activitatea dintr-un domeniu. Parcursul unui proiect de lege se termina in Parlament, dar este accidentat si asta nu din pricina tergiversarilor desi, trebuie sa recunosc, exista si tergiversari. Important este sa faurim o lege buna, nu sa ne grabim. O virgula pusa aiurea poate schimba complet sensul textului de lege.

Marea Dragoste – Tango: Faci naveta intre Iasi si Bucuresti, stai jumatate de saptamana departe de familie. Merita sa faci acest sacrificiu?
CRISTINA NICHITA: Adevarul este ca am devenit pe jumatate bucuresteanca, dar numai din punct de vedere al ocupatiei, fiindca sunt ieseanca, stii, genul acela de iesean plin de patriotism local, de „mandrie locativa”! Aceasta „bilocare” permanenta este obositoare. Mereu se ivesc complicatii, de la a-mi uita la Iasi cheile casei din Bucuresti, pana la a astepta ore in sir in aeroport. Ratez intruna aniversarile si sarbatorile familiei si ale prietenilor. Uit sa car dintr-un loc intr-altul hainele de care am nevoie si sunt nevoita sa improvizez. Cand sunt la Bucuresti, mi se intampla sa nu am timp sa mananc absolut nimic de dimineata pana seara tarziu. Ma intrebi daca merita efortul acestei deplasari constante. Da, merita. Pot sa activez in zona deciziei legislative si asta mi-am dorit mai mult decat orice atunci cand am intrat in politica.

Marea Dragoste – Tango: Cum este femeia in politica romaneasca din perspectiva ta de deputata?
CRISTINA NICHITA: Nu este un secret pentru nimeni ca situatia femeii in societatea romaneasca nu este satisfacatoare. S-ar zice ca traim intr-un soi de patriarhat intarziat, demodat si cam reactionar. Numai cine nu vrea nu constata discriminarea femeilor, fie ca este vorba despre salarizare si posturi de conducere, fie ca este vorba de pozitia ei in familie. Romancele au, cel mai adesea, un aer de „victime colaterale”, lucru care ma cam scoate din sarite pentru ca este nedrept si nemeritat. Punctul de vedere al deputatei Cristina Nichita se poate regasi in Pactul pentru Deminitatea Femeii, pact propus de Organizatia Femeilor Social Democrate. Punctul de vedere al persoanei Cristina Nichita este ca romancele nu stiu sa se puna in valoare si nici sa se imbrace potrivit in toate circumstantele. E si asta o chestiune de educatie. In orice caz, o echipa de stilisti ar face minuni in Parlament!

Marea Dragoste – Tango: Noi, romanii, romancele, suntem pe drumul cel bun? Unde va duce acest drum?
CRISTINA NICHITA: Depinde ce intelege fiecare si ce intelegem toti prin „drumul cel bun”. Ce inseamna „drumul cel bun”? Cine stabileste ca o anume cale e buna? Avem un drum bun comun si unul individual? Daca este vorba de directia in care se indreapta tara noastra, sunt absolut sigura ca directia e buna. Intreaga lume evolueaza si noi odata cu ea. Tehnologiile evolueaza, la fel si medicina, educatia, industriile si protectia mediului. Totul merge inainte si merge spre binele omenirii. Drumul cel bun al fiecaruia depinde de sine. Cu cat va fi mai implicat, mai curajos si mai serios, cu atat se va realiza mai complet.

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *