Aseara s-a hotarat sa-l paraseasca. De cel putin trei ori in mintea ei si niciodata in fapt. Si ea si patul ei au hotarat ca nu-l mai pot lasa in viata lor. Trecusera intr-adevar doar trei zile si parea putin prematur. Il parasea pentru ca o dragoste netraita la lumina zilei putea sa-i fie fatala.
Nu simtea nici un fel de regret fata de situatia de fata. Nu. A facut tot ce a putut. Sa-i para rau cumva ca in tot ce a trait ea in anii astia, mai mult rutina si oboseala, i-a fost dat un dar de a trai intr-adevar un moment, o clipa, o bataie a inimi frumoasa? Lasata in jos pe lungul usii inchise dupa el, isi ridica ochi spre tavanul holului ingust, acolo unde crede ea ca sta secretul iertariilor si al intelegerii. Sa-i fi dat sa aleaga, sa-i fi spus de la inceputul inceputului ca va ajunge in aceasta suferinta, chiar sa i-o fi aratat pe ea cazuta acum pe podea langa usa… si tot l-ar fi ales pe el. In ceata parca il auzise si chiar se agatase o vreme de cele cateva cuvine care-i rasunau inca intr-un colt indepartat al inimii: “sa lasam sa fie”.
Cauta un singur gand de tristete, de rascolire, de repros, dar mai bine sa le alunge. Mai bine sa nu le caute. Sa ramana in starea asta de recunostinta fata de divinitatea ei. A ei. Da, a ei. Era o legatura surprinzatoare intre ceea ce numea ea divinitate si ceea ce se intampla cu adevarat in viata ei. Simtea ca poate cateodata sa se ascunda, sa pacaleasca, sa fuga si sa ia o pauza si apoi sa se intoarca ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Bineinteles ca o astepta la coltul strazi, cateodata chiar la intrarea in casa, sentimentul de vinovatie. Putea la fel de bine sa fie oricare altul: lasitatea, putea sa faca mai mult, mult mai mult, sa i se fi aruncat la picioare si sa-i jure ca ea va ramane si ii va da orice isi doreste, ca nu va pleca cum a plecat ea in momentul in care el intorsese spatele o secunda. Nu. Ea va ramane a lui. Si rusinea. Rusinea ca si-a deschis sufletul si i-a spus lucruri din fiinta ei, despre ea, si nu trebuia sa faca asta. Reprosul. Isi reprosa ca si-a legat viata de el. Nu de viata lui. De el. Promisiunile catre cel de sus nu isi mai au rostul acum, dar si-a promis ca-si va crea de acum un spatiu al ei de siguranta in care se va retrage cand va mai fi in pericol. In pericol sa-l iubeasca din nou.
A iesit pe usa si a plecat, nu a spus nimic. S-a ridicat ravasit, pentru ca ii sunase telefonul. Il sunase de doua ori. Si-a incheiat rapid siretul de la pantoful stang ce se deschisese cand au stat pe terasa cu trandafiri din spatele casei. Aproape ca a lovit-o cand s-a ridicat, dar s-a ferit la timp. Pentru o secunda a privit-o speriat, dar, oricum, era decis sa plece.
S-a uitat la ceas si calcula greoi aproape trei ore: venise sigur pe la 7, era deja intuneric si frig afara. Se facuse iarna, dar nu venisera inca fulgii. Cand l-a intampinat in fata portii stia sigur ca avea un tricou pe el (o trecuse fiorul acela din varful capului pana in stomac care te face sa te rusinezi de propriile-ti ganduri), ii era vag timpul pe terasa, ii era teama sa-l priveasca si in panica aceea timida incepuse diverse conversatii ciudate, vorbeau vorbele fara ea… I-a povestit despre stele. Avusese si putin noroc ca era o noapte senina si putea sa i le arate, de parca asta facea povestea mai reala! “Uite, vezi, noi suntem asezati intr-un patrat… Da, da… eu si cu tine, si inca alte doua stele! E complicat, dar asta inseamna ca suntem unul langa altul, putem sa ne atingem in ceruri. Mai sunt si celelalte doua stele care ne sunt opuse, una imi este opusa mie, iar una tie, vezi?” Statea in partea ei stanga, ea cu capul spre cerurile ei vorbea fara sa respire. Stia ca o priveste si nu avea forta sa isi intoarca privirea. Urma o discutie ce se tot invartea in jurul lor de ceva vreme si spaima de decizii luate si vorbe spuse si intiparite o faceau sa nu se opreasca. Sa vorbeasca, sa rada, sa ii povesteasca despre casa ei, despre copilarie, despre copii, despre orice. Despre orice doar sa nu… sa nu.
S-a oglindit minute multe in ochii atat de multor oameni… profesori, colegi, oameni din tramvaiul 7 cu care mergea la scoala timp de 25 de minute in fiecare zi, iubiti amagitori sau prade de consolare cu efect indelungat de cresterea stimei. A uitat ochii atat de multor oameni. Ochii lui sunt vii in ea si nu a durut-o niciodata mai mult.
Ce facusera atata timp? Ce spusese ea? Unde a gresit si cand oare el s-a hotarat ca e mai bine sa plece? “Prima data i-am deschis poarta… apoi i-am aratat unde este terasa… a stat langa mine, nu si-a aprins decat o tigara. Apoi mi-a zis ca “poate” … l-am mai intrebat o data daca e sigur, apoi el a inceput sa spuna mai mult. Aici! Aici trebuie sa fie raspunsul! A spus prea mult!” Dupa ce l-a ascultat a inceput sa vorbeasca si ea, dar era prea tarziu. Traise in acele cateva minute toata viata lor impreuna: el ar fi parasit-o pe iubita lui tanara si frumoasa, dar nu s-ar fi casatorit pentru ca nu mai credeau niciunul in casatorie. Iar Ilinca era deja mare acum si plecase la facultatea de arte din Londra (il mostenise pe el bineinteles, o adevarata pasionata de frumos, o fire boema si capricioasa!). Si n-a putut sa-i ascunda asta. S-a speriat si stia ca nu se va mai intoarce
Ar fi putut sa inceapa sa planga. L-a chemat de atatea ori, incat i se parea oricum ireal ca a venit intr-un moment neasteptat, citise atatea carti despre asta, dar nu credea niciodata in lucruri netraite. Stia ca incepea o viata intr-o pustietate fara sfarsit. Si deja alesese altcineva pentru ea sa lase sa fie ceva ce n-a mai fost.
