Mi-e sufletul lumina cand cineva ii rosteste numele in jurul meu fara sa stie ca mie mi se lupta organele in mine de fiecare data cand imi trece prin gand, prin spirit.
Tresar si tremur de durere cand ii aud mereu si ei nu stiu cum i-am scris literele pe fiecare vena in dimineti absente cand soarele inca nu indraznea sa se trezeasca, in nopti pline de disperare sub plapumi din nori negri si grei, cu mintiile tintite catre stele implorandu-le sa vina, sa-l aduca, sa fim unul mai in altul, sa ne pierdem in mirosuri de parfumuri de zapada si sa ne parasim pe noi.
Nu pot sa spun exact unde ma doare, undeva la jumatatea distantei dintre sanul meu stang, mijlocul lui, si mijlocul meu. Aici imi imaginez ca sta ascunsa iubirea mea pentru oameni, fara urma de indoiala ca aceasta este o iubire trista ce ma mai loveste din cand in cand, ce ma mai trezeste la realitate dar ma lasa mereu pe marginea unei dureri. Ii este teama sa faca un pas in fata dar si inapoi. Vrea sa ramana nemiscata, in nemurirea secundelor pe care le-am trait. Oare cand le-am trait? Incepe sa uite iubirea mea secundele noastre dar ramane acolo, ca o statuie a unui gand ce se repeta.
Eu nu-mi doresc sa mor fara sa gasesc macar cateva batai ale inimi lui in mine. Nu ma pune pe ganduri disparitia mea dintr-o lume si asa urata, in culori ce nu vibreaza cu sufletul meu. Am mai murit de cateva ori si m-am nascut de fiecare data in alte toamne, dar in aceleasi zile de Miercuri. Ma descompun simt cu simt, in bucati de dulci amintiri scurte. Cad. Nu pot sa port o suferinta care sa conchida trist si rece.
Simt furie fata de destin. Ne-a aratat, dar nu ne-a lasat. Asa ca incep sa ma trezesc la viata si imi verific din nou toate simturile si toate partile din mine, sa ma asigur ca pot sa mai respir o alta viata fara el, indreptandu-ma cu fiecare ritm spre urmatoarea nostra eternitate.
Primele sub control sunt gandurile ce nu au somn, trebuie sa stiu ca sunt inca vii. Nimeni nu le-a rascolit in saruturi lungi asa. Le-am creat din nou de parca acum invat sa citesc in carti frumoase poezii. Vin unul dupa altul, ele, gandurile. Alearga si se ajung din urma curgand in acelasi sens spre acelasi el. Le voi opri. Colturile gurii se opresc intr-o grimasa. Nu este zambet, nici viata, nici culoare, nici suflet, nici om.
Lumina loveste si sparge cristale in ape, ploua cu ganduri in ropot, ma doare si lobul urechii, imi inunda si ochii.
Vederea triseaza cu priviri prin colturile ochilor, isi pierde din acuratete cu fiecare clipa cand il vad in alte lumi, langa alte iubiri. Va fi cea mai greu de recuperat caci eu il vad in mine doar pe el. Am ochii plini de gol. Nu mai pot sa privesc stelele care cad undeva pe Pamant, probabil in apa, acolo in linia orizontului lui, acolo unde Soarele lumineaza in Luna ca felinar de veghe. Asa mi-e si privirea. Barbia-mi fuge fara incetare in piept si ma obliga sa ma aplec la fiecare respiratie. Inca nu ma pot ridica. Vad in ceata pe strazi oameni ce seamana cu barbatul din gandurile de mai sus, cu un par aranjat ciudat si buze asemanataoare, de la distanta, cu haine in culori ce imi par ca I s-ar potrivi si raman suspendata cu privirea dupa ei, dupa acesti oameni rai care isi duc vietiile in fericirea lor fara sa-mi citeasca in ochi durerea. Dar nu esti tu imi spun gandurile. Ansamblul lipseste cu desavarsire, te-as recunoaste din sase miliarde de suflete chiar daca ai fi, sau am fi, in alta lume, in alta viata.
Gustul la tot imi pare inca amar, intind mainile si prind cea mai mare bucata din nimic. Pun sare si piper, si nu uit sa pun un pic de speranta desi am sufletul plin de spaima. Inghit portia de iubirea mea pierduta si aleg sa beau un pahar cu apa din cerul cazut pe pamant peste mine. Ma simt norocoasa ca am umeri puternici. Si mi-e foame de tot. Mai rezist. Mi-e pofta sa plang, sa ma descarc, apoi sa zambesc si sa ma intreb: ce gust este asta de fapt? Ma scutur de praful vremii ce trece (imposibil de oprit, ridicol!) si ma scald in sentimente confuze. Mai vreau sa gust o dragoste amara?
Pielea imi crapa in fluvii infinite ce curg de sus, in sus. Se creeaza alte si alte santuri de unde-mi pot lua acum putina viata. Acum pot sa opresc lacrimile. Degetelor tremurande le lipsesc parul acela ciufulit si sunt inca imobile, nu vor sa atinga un alt om. Ma uit inca la mainile mele si le vad pe ale lui. Astept. In linistea anticiparii imi scapa printre degete o indoiala, se sparge in mii de sperante ca mai e timp. Mai pot inca sa astept. E timpul sa astept. Ca sa-mi fie mereu aproape, de frica sa nu il pierd totusi, i-am adunat mirosul pielii intre umeri si l-am rasfirat peste oceane ca o cenusa, peste trup ca o mangaiere. L-am ascuns apoi in cuvinte soptite incet pe timpuri de nopti lungi de vara. Visez.
Vocea imi vorbeste in cuvinte ce nu au glas, pedeapsa mea suprema. Este mai bine sa evit propozitiile lungi desi stiu ca asta e rostul meu pe pamant. Aleg sa tac deocamdata si mai scriu inca o data poveste celor doi, prezentul ma are doar pe mine. Tac. Cel mai des imi place sa ma joc cu mintea, sa imi imaginez ca suntem doua suflete intr-un dans al nemuriri scaldate intr-o mare de soare, plutind deasupra unui lac vulcanic. Mi-e mai usor sa scriu decat sa spun. Scriu. Incerc un sentiment de nepasare pentru tot ce este si poate fi inafara lumii mele, de-ar fi. Raman aici, mult mai jos de stele, de luna, sau de soare, care stiu ca-mi poate incalzi vocea, poate scoate fluviile din mine si din noi amandoi, poate arde pielea. Ma ascund.
Ploua cu amintiri ce nu vor muri vreodata. Incep sa-mi pun la indoiala memoria. Nu mai am incredere in ea. Imi arata imagini ce nu le-am trait desi par foarte reale, aproape ca pot atinge marginile gandurilor cusute cu fire de aur, valoroase desigur. Acum sigur mi-e greu sa cred ca sunt reale. Cine oare mai viseaza in rame de aur oameni care stralucesc? Daca tot suntem aici, in inima memoriei mele si asa indoielnica, ti-as spune sa nu te mai temi sa traiesti pentru o clipa, sa nu iti mai refuzi sa ma iubesti. Avem timp sa murim dar acum, in timpul nostru suntem eterni. Sa te acopar de toate imi trebuie.
Incerc sa-ti dau raspunsuri dar le-am pierdut prin buzunarele goale de iubirea ta. Iti dau in schimb certitudini, cuvinte ferme. Te-as pune sa semnezi in dreptul genunchiului meu drept, in spate, ca vei ramane vesnic in mintea mea. Iar eu, eu as semna in palma ta stanga, in locul acela sacru unde oamenii isi pecetuiesc ale lor angajamente pe viata. As pune acolo ale mele inimi trecute, ale mele ganduri viitoare si ultima suflare.
Ti-am sorbit gandurile fara sa le inteleg, ti-am iubit inima fara sa te cunosc indeajuns si nu mi-a fost frica nici macar un moment.
