Cristina Topescu: Nu dau doi bani pe neaparata legalizare a unei relatii intre un barbat si o femeie care se iubesc

Celebritatea parintilor – un atu dezavantajos

Ca sa fac o banala figura de stil, cred ca celebritatea parintilor e un atu de-a dreptul dezavantajos. Sa ma explic: initial, e un atu. Un nume celebru deschide mai multe usi, cu atit mai mult cind nu esti genul care da usile de perete. Dar tocmai pentru ca nu esti asa, te simti putin jenat ca esti tratat cu mai multa bunavointa datorita numelui pe care-l ai. Pe de-o parte, orgoliul tau e si el usor ranit, pentru ca nu-ti place sa fii privita ca “fata lu’…”. Pe de alta parte, ai vrea ca oamenii sa se poarte frumos cu tine si cu toata lumea pentru ca asa se cade si pentru ca asa ar fi civilizat, nu ? Exista insa si mindria numelui pe care-l porti, a faptului ca, in cazul meu, ai un tata iubit si apreciat. E, aici apare problema ! Stiu c-o sa spun acum o alta banalitate, dar asta-i adevarul. Un tata celebru si iubit te obliga. Dincolo de ambitia de a fi un om apreciat, indiferent ce nume porti, mai ai pe cap si asteptarile celorlalti. Trebuie sa te ridici cit de cit la nivelul parintelui, pentru ca altfel risti sa auzi dragalasenii de genul: “Nu-i ca ta-su…” sau “Daca nu era fata lu’ ta-su…”  Si-oricum, poti tu sa te dai de ceasul mortii ca tot vei fi taxat de unii la modul asta. Important e, insa, ca majoritatea sa nu te categoriseasca asa si, mai ales, sa fii impacat tu ca ai incercat sa nu-l faci, totusi, de rusine pe celebrul tau parinte. In cazul meu si al tatalui meu, e adevarat ca sintem amindoi oameni de televiziune, de presa. Am mostenit pasiunea asta de la el. Daca am mai mostenit si altele, evident nu sint eu in masura sa spun ce anume. Eu as puncta mai degraba unde se despart “prestatiile” noastre. Facem amindoi televiziune, dar in registre diferite.El e comentator, jurnalist sportiv, eu sint om de stiri, el trebuie sa aiba anumite calitati, eu altele. E vorba de doua tipuri de om de presa, care isi cuceresc, sau nu, telespectatorii, cu arme diferite. Repet, sint si unele comune, dar nu e cazul sa vorbesc eu despre ele pentru ca ar putea suna ca lauda de sine si detest asta. Asta sigur am mostenit-o de la taica-meu. El chiar e un monument de modestie (chiar daca, monument fiind, nimeni nu-i va ridica…o statuie pentru asta), iar eu incerc sa ma port cu o minima decenta care sa confirme treaba aia cu “aschia nu sare departe de trunchi”. Chiar daca, marturisesc, am alt temperament si ma cam exprim cind ceva nu mi se pare in regula. A face, insa, caz de statutul tau de persoana publica mi se pare de prost gust. E mare lucru sa ramii un om normal chiar daca te recunoaste lumea pe strada, e mare lucru sa nu-ti intre in cap ca ai fi cumva altfel decit ceilalti. Din pacate, e plina lumea de “vedete” care, in mod penibil, au pierdut contactul cu realitatea. Vezi, iti spuneam eu ca am alt temperament. Tatal meu n-ar fi spus niciodata asta in mod public. El e mult mai ponderat si in ce face si, mai ales in ce spune. Eu, vorba lui, sint un om al extremelor. Sint lucruri care-mi plac si lucruri pe care le detest. Nu zic ca asta ar fi o calitate…

Despre visurile profesionale

Nu stiu daca am visat sa devin ceva anume, dar cu siguranta ca traiesc zilnic cu consiinta faptului ca as fi putut fi mai mult. Nu dau vina, insa, pe nimeni si pe nimic pentru asta. Fiecare e ceea ce e. Nu pot decit sa-ncerc sa fiu mai mult, sa fac mai mult, sa vreau asta si sa nu stau cu miinile in sin asteptind ca soarta sa-mi surida mai larg. Incerc, ca fiecare, sa-mi fortez limitele, multe, de altfel, si mai incerc, fara prea mare greutate, sa realizez cit de multe nu stiu. Doar asa am sansa de a mai evolua, pe alocuri, facind astfel umbra pamintului degeaba nu chiar in toate zilele pe care le-oi avea.

Un traseu sinuos

Nu-mi place sa ma autovictimizez, nici nu e cazul, dar traseul meu profesional a fost unul destul de sinuos. Inainte de ’89, ca studenta, mi-am cistigat existenta dind meditatii de engleza (am facut filologia, engleza-italiana ), dupa ce am terminat facultatea am tradus mult filme pe video. Am fost si curier la ziarul “Contemporanul” si nu mi-a fost rusine s-o fac. Aveam un dosar prost (mama in Germania, tatal din ce in ce mai suspectat de regimul comunist), asa ca greu puteam gasi un serviciu conforrm studiilor mele. Am fost apoi “avansata”corector tot la “Contemporanul”. L-am avut  coleg de birou pe Laurentiu Ulici, care ma iubea foarte mult. Eu ma uitam la dinsul ca la Dumnezeu. Eram fascinata de cum isi scria articolele, intr-o zarva ingrozitoare, imperturbabil in concentrarea sa. Rezultatul: niste comentarii superbe. Il admiram si il iubeam si eu foarte tare. In toata perioada respectiva, eram colaboratoare, nu puteam fi angajata cu dosarul pe care-l aveam. Pentru ca banii erau, totusi, foarte putini, dupa vreo doi ani m-am apucat de tradus filme, cistigind, in felul asta, bani frumosi facind ce-mi place. Vedeam o gramada de filme si-mi mai si exersam italiana si engleza. Imi cistig singura existenta de la 18 ani. Am facut-o intotdeauna, o fac si acum, au fost perioade si mai bune, si mai proaste, dar m-am descurcat singura si ma bucur ca ai mei m-au educat asa. Nu-mi plac oamenii care asteapta de la altii si recunosc ca nu am mare admiratie nici pentru femeile intretinute.

Si tot pentru ca-mi place sa-mi fac singura soarta, am incercat in ’89 sa trec granita ca asa ajung la mama mea, in Germania, suspecta la vremea aceea de cancer. N-a fost asa pina la urma, multumesc lui Dumnezeu, dar eu am esuat, am fost prinsa si apoi inchisa. Doar  3 luni si 5 zile, dar mie mi s-a parut o vesnicie. A fost o experienta teribila. Dar o experienta ! Nu-mi pare rau ca am trait-o si cred ca am iesit calita din ea. Am stat in 4 inchisori, am fost anchetata de securitate (tatal meu era deja persona non grata atunci si eu eram “fata lu’ tata”- vezi, un alt atu…), n-a fost o perioada tocmai fericita in viata mea. A fost, insa, o incercare in urma careia am constatat ca sint, de fapt, un om foarte puternic.Nu plingeam decit noaptea, pe-nfundate, cind nu ma vedea nimeni. Ziua, in celula, paream extrem de linistita, de sigura pe mine, ba chiar vesela. Nimeni nu mai intelegea nimic.S-ar fi bucurat sa ma umileasca si s-o vada pe fata lu’ Topescu plingind, implorind. Nu i-am dat satisfactie, insa,  nici capitanului Smida, care acum o fi cel putin colonel, si nici maiorului Alexe (un nume fals, desigur) de la securitate, care acum cine stie ce om de afaceri o fi si el… Sa fie sanatosi! La anchete eram “necooperanta” si nu ma puteam abtine sa nu ironizez “cultura vasta” a celor care ma interogau. Sigur ca asta mi-a agravat situatia, dar tentatia era prea mare si nu i-am putut rezista, crede-ma ! Am iesit din inchisoare pe 19 decembrie 1989, deci iti dai seama cum am trait Revolutia si cit de mult am pretuit eu libertatea cistigata atunci. Stiam cum e sa nu fii liber. Tocmai o simtisem pe pielea mea cum nu se poate mai direct.

Traiectoria mea post-revolutionara e cunoscuta. Am fost, cred, prea mult timp crainica la TVR. A fost o experienta si asta, in TVR am crescut de mic copil, acolo am invatat sa vorbesc in fata unei camere de luat vederi, acolo am cunoscut oameni de la care am invatat sau am furat meserie, dar mi-am irosit poate prea mult timp facind pe “papusica” cu dictie care prezenta programul. Brusc, m-am revoltat, am vrut sa fac mai mult, sa demonstrez ca pot mai mult. Am trecut, dupa numeroase examene, la redactia de sinteze si comentarii politice condusa de Victor Ionescu. Am stat acolo 3 ani in care am invatat cu indirjire, am scris, am facut reportaje si interviuri si chiar mai mult…In paralel, mai prezentam cite o emisiune de divertisment, de ex “Ora 25 Tranzit TV “, dar toata enegia mi-o canalizam spre stiri si analiza politica. Eram foarte fericita ca un om ca Victor Ionescu are incredere in potentialul meu. Nu mai vroiam sa fiu doar o tinara decorativa cu oarecare dezinvoltura in fata camerei. In 1995 am plecat la ProTv si mai departe stiti….Acum imi doresc mai mult decit orice sa fac o emisiune prin care sa ajut realmente oamenii saraci, bolnavi, amariti. Vreau sa-i trag de mineca, elegant, pe cei care sint in masura si care trebuie sa faca ceva pentru cei care duc o viata de mizerie, vreau sa-i conving pe cei care au avut norocul sa aiba o viata mai usoara ca nu se pot numi oameni daca nu le pasa de durerea din jurul lor. Suna patetic nu? Asa simt eu si imi asum acest patetism fara nici cel mai mic complex, sa stii. Dimpotriva, oamenii care nu cunosc compasiunea, care nu ajuta complet dezinteresat, pentru mine sint niste infirmi si mi-e mila de ei. Pot fi, insa, si ei ajutati, nu? Visul asta chiar o sa mi-l implinesc!

Razboiul sexelor

Nu cred in razboiul sexelor, mi se pare o marota vinturata doar de oamenii frustrati. Exista, inca, mentalitati depasite care mai agonizeaza pe ici colo, dar timpul lor s-a dus. Mai poti nimeri inca in contexte in care trebuie, ca femeie, sa demonstrezi ce poti mai mult decit un barbat, dar si daca-ti iese…Poti surprinde atunci chiar si o privire admirativa ( nu pe decolteu sau pe vreo alta goliciune expusa) sau una pizmasa care nu face, in fond, decit sa-ti confirme “victoria finala”, nu? In scurt timp, vreau sa cred ca nu ne vom mai exprima in acesti termeni. In scurt timp, nici un ziarist nu va mai simti nevoia, legitimata inca de stadiul de evolutie a societatii, sa puna astfel de intrebari intr-un interviu.

Despre adeziunea la celibat

Depinde ce intelegi prin celibat. Daca a avea linga tine un om care nu-ti e sot cu acte, inseamna a fi celibatara (si se pare ca asta ar fi acceptiunea la zi), atunci eu ma pot numi asa. Nu exclud total varianta legalizarii unei relatii foarte profunde, dar nici nu-i acord prea multa atentie. Ba chiar nu prea cred in ea. In tarile mai civilizate, cu oameni ca noi, si mai buni si mai rai, dar cu mentalitati ceva mai evoluate, problema nu se mai pune asa. Acolo, in cercurile cit de cit mai evoluate, femeia nu e intrebata toata ziua buna ziua “Ce faci draga, nu te-ai maritat?”. De ce ? Din simplul motiv ca nu actul acela face o relatie sa fie autentica si pentru ca nu maritisul e privit ca cea mai mare realizare din viata unei femei. Stii ce-mi place ? Ca, altfel, ne dam moderni si nu-i privim cu ochi buni pe misogini…Nu e asta si ea o forma de misoginism?! Ce mi se pare regretabil e ca sint ziaristi foarte preocupati de cind se marita sau de ce nu se marita sau insoara cutare sau cutare. Mie mi se pare un subiect de birfa de Obor, demn de mahalagismele unor toape si nu de articole de presa, fie ea si de scandal.

In ceea ce ma priveste, dupa ce, copil fiind, nu mi-a fost usor cind ai mei au divortat, dupa ce am trait apoi inca un divort si al mamei si al tatalui, ambii fiind acum la a treia casatorie, dupa ce vad ce se intimpla cu casniciile prietenilor mei, da-mi voie sa nu dau doi bani pe neaparata legalizare a unei relatii intre un barbat si o femeie care se iubesc. Poti s-o faci intr-o buna zi, poti sa n-o faci niciodata, avind o viata sentimentala mult mai normala decit cei “cu acte-n regula”. In cazul meu, nu e, deci, o forma nici de singuratate, nici de libertate. E poate una de libertate in alt sens: aceea de a opta pentru alte valori si de a ignora normele impuse artificial de o societate ipocrita de cele mai multe ori.

Avem ce meritam in iubire?

Sigur ca avem ceea ce meritam. Nu te opreste nimeni sa traiesti singura sau sa cauti altceva, daca ai linga tine un om egoist.Cramponarea asta a unor femei de a sta cu cineva care numai fericite nu le face mi se pare o lipsa totala de personalitate si de incredere in propriile forte. Nu exista relatii perfecte, ar fi si plictisitor, dar cred ca esti dator sa stai cu un om cu care chiar ai ceva de impartit. Cu putin discernamint si respect de sine, fiecare isi gaseste undeva jumatatea lui. Daca n-o gasesti, nu e cea mai placuta situatie. Singuratatea in doi mi se pare, insa, mult mai trista. Si pe urma, oamenii care aleg sa traiasca singuri pentru ca nu s-au complacut in compromis, sint oameni foarte puternici, de fapt. Jos palaria in fata lor !

Femei si barbati

Femeia e si ea om. In ciuda ratacirilor de moment ale unor barbati altfel, culmea, inteligenti, precum Cristian Tudor Popescu (de pilda). Ale carui editoriale, unele, desi scrise cu har, te lasa cu gura cascata si nici nu stii daca sa te enervezi sau sa-i porti de grija.

Si barbatul e tot om. Nu exista deci domenii tabu pentru unii sau altii, exista cel mult calitati, abilitati, care te recomanda  pentru o activitate sau alta. Indiferent de sex. Barbatii bucatari se pare ca le iau pe femei, iar femei politician stiu destule cu mult mai multe calitati decit colegii lor. Avem si noi un exemplu: Mona Musca. O femeie desteapta, ferma, cu o personalitate puternica, pe care toate astea nu o fac deloc mai putin gratioasa decit femeile preocupate doar de cum arata sau de cit succes au la barbati. Ba dimpotriva.

Sexul, un subiect tabu?

Cred ca se discuta prea mult. Cit se face, asta nu stiu. Si, pe urma, e treaba fiecaruia. Nu cred ca trebuie sa fie un subiect tabu, cred doar ca e unul care, prin excelenta, tine de intimitate. E normal sa punem in discutie, inclusiv in mass-media, aspectele medicale si psihologice ale vietii sexuale, nu cred insa ca e nomal si de bun gust sa te expui in presa cu astenuturi cu tot. E si asta un soi de exhibitionism.

Solitudine si viata in doi

Am momentele mele de voita solitudine, ca tot omu’. Simt nevoia de multe ori sa vad cit mai putina lume. Nu-mi place sa ies in lume, cum se spune. O o fac foarte rar, numai cind e musai. Desi, paradoxal, sint o fire foarte prietenoasa si deschisa, mergind chiar pina la excese care imi deservesc. Altele sint motivele pentru care ocolesc cit pot reuniunile mondene. Imi gasesc bucuria si linistea in alte lucruri. Pe de alta parte – am mai spus-o –  cred foarte mult in viata in doi. Cred si-n iubire si n-as putea trai prea mult timp fara ea. Dumnezeu m-a ajutat si-i multumesc pentru ceea ce am.

Relatii perfecte

Spuneam ca nu cred ca exista relatii perfecte. Exista insa relatii frumoase, autentice. Micile compromisuri sint inevitabile, numai prostul nu face nici un compromis. Important e ca ele sa nu frizeze imoralitatea, sa nu faca rau nimanui si sa-ti permita sa ramii demn. Pentru un copil merita sa faci orice sacrificiu pe lumea asta, pentru binele oricarei fiinte neajutorate merita sa-ti sacrifici confortul. Nu merita, in schimb, sa cresti un copil intr-o casnicie sau o relatie gaunoasa. Raul pe care i l-ai face asa mi se pare mult mai grav.

Infatisarea

E intr-o masura variabila important sa arati bine doar pentru prima impresie pe care o faci. Asupra celor mai superficiali. Si cum mai toti, oricit de evoluati am fi, avem si doza noastra de superficial, poate conta. Daca, dupa ce deschizi gura, frumusetea iti paleste subit, nu stiu cit de important mai e. Frumusetea interioara, daca o ai, iti serveste, mai curind, in relatia cu cei care te cunosc mai bine sau cu cei cu care ai de-a face zilnic. Si la serviciu, de exemplu. Pentru mine frumusetea exterioara, cind e doar ea, e o chestiune de estetica si atit. A formelor fara fond, am putea zice. Inteligenta, sau candoarea, sau generozitatea sint cele care fac ca un om sa aiba ceea ce se numeste farmec. Si, dupa mine, a avea farmec e mult mai util decit a fi frumos.

Despre ingrijire

Am fost intotdeauna o neglijenta cind e vorba de creme, de cosmetica, sau  tratamente de tot felul. N-am rabdare de ele. Sint o fire agitata, la machiaj si la coafat inainte de jurnal, abia stau pe scaun. Intreaba-le pe colegele mele care, saracele, au invatat sa ma aranjeze in timp record. Sa ma duc la coafor o data pe luna, ca sa ma vopsesc, e un chin. Desi locul e placut si oamenii draguti. Am fost intotdeauna mai baietoasa. Cind eram mica, nu ma machiam cu fardurile mamei si nici cu papusile nu ma jucam. Aveam gasca mea, formata din multi baieti, ma pasionau jocurile de baieti si ma lansam in tot felul de aventuri in urma carora am suferit o gama variata de daune fizice, de la genunchi tot timpul juliti, pina la cap spart, mina rupta si copci pe fata la intervale regulate. Nici nu mai veneam acasa dupa vreun accident de acest gen, ma duceam singura la spital si veneam acasa gata “aranjata”.Taica-meu se obisnuise deja si, de altfel, n-a facut nicidata prea mult caz de pataniile mele de fata cu apucaturi de baiat.

Fac insa sport, am facut de mic copil si mi-e greu sa traiesc prea mult fara sa fac miscare intr-un fel sau altul. La 8 ani, am fost la liceul de schi din Predeal, am facut si gimnastica de performanta pina la 14 ani. Acum a merge la sala e o constanta, cu mici intermitente, in viata mea. Sint insa si o mare gurmanda…Nu maninc mult, dar cu pofta, sint ingrozitor de rea de foame si-mi plac dulciurile de mor. Asa ca poti sa-ti imaginezi ca am si perioade in care pun citeva kilograme in plus. Mi se face insa repede sila de mine, imi bag mintile in cap si intru in actiune. Inca slabesc destul de usor. Cu regimuri de slabire mai greu, dar cu taiatul dulciurilor, al piinii si, in paralel, cu sala, ma descurc. Sint inca departe de a avea chiar o forma fizica impecabila. Mai trebuie sa dau jos vreo 3-4 kilograme ca sa ma simt eu bine in pielea mea. Oricum, n-am aspirat niciodata sa arat ca Zina Zorilor. Vreau doar sa ma simt bine si sa am o infatisare placuta cit de cit. Intr-un trup sanatos si spiritul e mai liber si mai sprintar, nu?

Sigur ca inteligenta poate sa suplineasaca orice. Si inteligenta, si alte calitati. Ce sa faci cu un om frumos si pe dinauntru gol ? Trebuie sa fie tare plictisitor…

Defectele

Imi cunosc defectele, sigur c-as fi preferat sa nu le am, dar mi le gestionez cu realism si incerc sa le maschez cu bun simt. Nu, insa, prin operatii estetice, in care nu cred. Mi se pare ridicol sa fii atit obsedat de infatisarea ta. Intr-atit, incit sa recurgi la auto-mutilare de buna voie si nesilit de nimeni. Nu vorbesc acum de defectele mari, care te pot complexa in mod real, pina la a-ti modifica si comportamentul si viata interioara. Asta deja e o alta problema in care nu-mi pot permite sa dau verdicte.

Fidelitate, infidelitate

Exista si barbati fideli si femei infidele. Si cite inca…Cred ca la cei infideli de felul lor (pentru ca poate fi si asta un viciu) nu trebuie sa te opresti. Pleci si-ti vezi de treaba. Ca scene de gelozie sa faci… e inutil si te mai si umpli de ridicol. Un barbat normal e fidel sau nu in functie si de partenera, de relatie si de ce-i ofera ea. O mai fi, poate, si chestie de noroc. Nu te impiedica, insa, nimeni sa fugi de nenoroc si sa ti-l cauti pina il gasesti. Eu cred ca exista si barbati fideli si femei fidele. Mai putini, dar sint. Sa nu disperam !

Dorinte

O viata linistita, armonioasa cit s-o putea, o casuta nu prea mare, dar calda si de bun gust, sa-mi fac meseria bine, sa am o emisiune cu care sa ajut concret cit se poate de mult, sa fim noi toti mai putin rai si cirtitori, iar daca tot sintem, eu sa nu clachez si sa mai pot crede in oameni. Asa cum inca incerc s-o mai fac. Cam asta.

ACEST MATERIAL ESTE PROPRIETATEA EXCLUSIVA MAREA DRAGOSTE / www.revistatango.ro SI NU POATE FI PRELUAT, INTEGRAL SAU FRAGMENTAR, FARA ACORDUL SCRIS AL DETINATORILOR ACESTUI SITE.
contact mareadragoste@revistatango.ro