Se poate intampla oricui, sunt sigura. Sa intalnesti un barbat pe care-l concediezi in ciuda dovezilor care-l recomanda ca pe o eventuala mare iubire. Te cramponezi intr-o vorba sau in forma imperfecta a buzelor care o rostesc, te impiedici in calitatea mediocra a stofei pantalonului cand face primii pasi spre tine, te opresti aproape inexplicabil inaintea testarii pe propriul suflet a unei eventuale relatii. Stiu cum e, mi s-a intamplat si mie.
Mi-am petrecut finele lui septembrie in Barceloneta, un cartier chic din capitala Cataluniei. Am tanjit dupa tihna si relas, mi-am promis doar sa trec alene pe la cate un muzeu si, in principiu, sa zac lungita langa mare, cu gandurile aiurea si iubitul aproape. Pe timpul zilelor traite acolo, m-am adancit in povestea de dragoste dintre Picasso si Francoise Gilot, depanata cu iscusinta chiar de frantuzoaica intr-un roman care mi-a mers la suflet. Mi-am dorit astampar si alinare, cand colo am nimerit in miezul zbuciumatelor “Zile ale Barcelonetei”, o sarbatoare dedicata sfantului Miguel, intinsa – zi si noapte – pe aproape o saptamana.
Intr-una din seri, chemata de zgomotele strazii, am trantit pe noptiera cartea care ma acompania oriunde, mi-am infipt picioarele in slapi si am iesit pe usa. Am grabit pasul pe labirintul stradutelor pana i-am intalnit pe cei care pricinuiau toata zarva. Artificiile si mai ales entuziasmul tobosarilor si inflacararea celor care tarau dupa ei cate un balaur imens din plastic, m-au imbiat sa-i urmez. Ca mine, oameni zambitori si curiosi mareau cardul. Ne-am strans toti ciorchine in Placa de la Barceloneta, ca sa fim in continuare martorii spectacolului. O “vrajitoare” s-a suit pe o scena si-a rostit la microfon, in catalana, cuvinte inversunate, in stare sa ne asmuta impotriva relelor lumii – incultura, coruptia, nepasarea, violenta etc -, simbolizate de balaurii furiosi.
Pe ritmurile tobelor dansam toti, in vazul localnicilor ce-si iteau capetele pe geam, cantam, aplaudam, ne bucuram. Eram curioasa ca un copil – Invingem balaurii? Iesim castigatori? Pe cand asteptam verdictul, un localnic tot numai zambet mi-a aparut abrupt in fata. Mi-a spus ceva, dar n-am inteles si nici n-am prea auzit. Vazandu-ma derutata, a repetat cuvinte din care am inteles doar “muy guapa”. Am balbait un “no entiendo”, care l-a indemnat sa gesticuleze si sa o rupa nitel pe engleza spunandu-mi ca m-a vazut de acolo, de sus, era la fereastra cand m-a zarit, i-a placut de mine si, simplu, a coborat intr-un suflet sa-mi spuna.
I-am multumit putin incurcata de indrazneala lui si usor enervata de pocniturile si strigatele din piata. I-am intins mana ca sa i-o scutur pe-a lui in chip de “ok, dragut, mi-a parut bine!”, iar el mi-a cuprins-o de graba ca sa-i atinga usor pielea. M-am retras apoi, regretandu-mi putin gestul, si-am indesat imediat mana, pedepsind-o parca, in buzunar.
Desi destul de rezervata si dand semne ca barbatul nu mi-a starnit prea mult interesul, am apucat totusi sa trag cu ochiul la el. La geaca de piele maro care, nu-mi dadeam bine seama din cauza luminii slabe, avea aer retro din fabricatie sau din prea multa purtare. I-am zarit umerii destul de ingusti si fata ce afisa prin toti porii numai placere. I-am depistat, in sfarsit, intentia, de care s-a ales praful, am crezut eu, in secunda in care am rostit un “no” mai zdravan. Cand colo insistentele lui sa facem cativa pasi impreuna sau sa se cunoastem mai bine la o Sangria servita la terasa din fata apartamentului lui s-au curmat abia in momentul in care am plecat de una singura spre propriul apartament.
Eram la cateva stradute distanta de casa, dar rememorarea celor intamplate mi-a incurcat gandurile si drumul. Ce-ar fi fost daca as fi invatat sa pronunt mai multe cuvinte afirmative in spaniola? Nici Francoise nu era indragostita lulea de stilul vestimentar al lui Picasso, mi-a trecut prin minte. Chiar ii displaceau pantalonii lui lalai pe care-i purta repetativ, la fel si bluza marinareasca in dungi, am continuat sa compar situatiile fara sa ma pot stapani. Cand s-au cunoscut, intr-o seara racoroasa, Pablo era infofolit intr-un trenci lung pana la coapse si-avea pe cap o bereta, si categoric nu vesmintele lui din seara intalnirii au atras-o pe Francoise, cateva zile mai tarziu, spre casa lui. Nu mixul de culori pe care le asorta el la haine i-au sucit mintile bietei femei. Pana in pragul casei mele mititele dar cochete pe care o inchiriasem pe Grau i Torras, la doi pasi de Mediterana, am tot interpretat cele doua intalniri: cea de acum 65 de ani, din Franta, dintre doi pictori, care a dus spre o mare iubire; si cea de acum doua saptamani, din Spania, dintre o turista si-un localnic, care n-a dus nicaieri.
Oare cine-i mai implinita: femeia care si-a dedicat 10 ani din viata unui barbat pe care avea sa-l descopere fascinant, pe-alocuri ciufut, genial si frumos ca pictor si cateodata gaunos ca iubit, sau cea care a rabdat doar 10 minute cuvintele dulcege ale unui barbat pe care nu va apuca sa-l cunoasca niciodata?
