Cum ar fi dac-ar fi? – de Narcis Avădanei

de

De aș lăsa vreo clipă cerurile să curgă, mi-aș întinde mână în tăcere și-aș opri ploaia cu frumusețea nostalgică a chipurilor pe care le iubesc. Aș impregna pe ele fericirile mele, toate diminețile senine în care-am plâns că n-am avut, toate răsăriturile acelea în care ochii erau plini de plăcere și nu vedeau altceva decât iubire, toate drumurile pierdute și toată lumina deschisă de sinceritatea mea de-a vedea viața ca pe-o continuă călătorie, cu o singură viză pe pașaport, cea a dragostei.

Dacă din greșeală, vreodată, tainic, soarele s-ar ascunde definitiv, i-aș răpi razele în sărutări prelungi și le-aș oferi în dar oamenilor care m-au schimbat, care mi-au pus irevocabil ștampila rezidențelor mirate ale formării mele. Și așa ar înțelege și ei că mi-e teamă să nu-i pierd, chiar dacă nu-i aud prea des, chiar dacă nu mai știu nimic de ei sau îmi sunt aproape zilnic! Cum ar fi dac-ar fi să nu mai înțelegem nimic, nicio limbă și să punem semnele minunilor în palmele noastre, de dragul uimirii, doar pentru a ne face mai speciali? Cu siguranță, una dintre cele mai puternice temeri ale lumii este pierderea oamenilor pe care-i iubim, undeva de unde doar amintirile mai animă senzația liniștii și a ochilor plecați peste creștetul albit de timp.

Suntem, fie că vrem sau nu, produsul tuturor întâlnirilor noastre, o sumă a dezamăgirilor adunate cu trecerile pasagere, cu haltele pline de neșanse, cu marile reușite. Suntem toți oamenii care ne-au invadat și-au călcat pragul inimii noastre, fără să se șteargă de preșul de la intrare. Dar chiar și așa, ajungem de multe ori să ne întrebăm – CINE SUNTEM? Fie că ne dăruim lor, ochilor ce ne dezbracă fără menajamente de orgolii și principii, de iubiri rămase în urmă, de ură și fericire, sau rămânem intacți în aglomerarea trăirilor, suntem întrebări, note discordante, uitare, logică și poate că cea mai frumoasă formă de a reprezenta iubirea pe pământ.

Sigur că uneori ne-am lovi fără să ne pese. La fel de sigur e și faptul că nu suntem deloc idilici și că rănim, voit sau la întâmplare, cu nepăsare, indiferență sau plecări premature. Dar chiar și așa, dacă am fi o clipă altceva sau altcineva, și-am avea șansa să descoperim ceva mai bun, tot aici ne-am întoarce și-am proceda la fel, pentru că, involuntar, toată descrierea firească a vieții e o tălmăcire a ce-am trăit versus ce-am fi putut face, o înșiruire de păcate, respect trădat, iubiri nerostite sau amoruri de toți pereții…

Cum ar fi dac-ar fi ca eu, unul, să mă preschimb de multe ori, în mai mulți de mine? Nu neapărat să repar ceva, nu că aș fi defect sau aș avea dorințe de multiplicări ascunse, ori personalități duble, (deși dacă mă gândesc, puțin defect sunt, cu toți piticii imaginari ce-mi dau târcoale de dimineața până noaptea într-o horă în care nu-și găsesc prințesa), ci pentru simplul fapt că aș tripla trăiri și oameni, m-aș împărți în mai multe locuri și-aș iubi mai mult, aș face mai mult, aș trăi mai mult, aș lăsa mai multe-n urma mea și-aș suferi poate, mai puțin.

Deschidem multe uși și le închidem la loc. Ferestre și suflete la fel. Nu le vedem strălucirea și tot în întuneric ne zbatem de multe ori. Viața nu e o corvoadă, dar nu e nici roz, cu fluturi catifelați. Nu e doar copilărie, e o asumare înfruntată, dublată de dureri și pasiune, de puterea de a recunoaște că suntem imperfecți și ne suntem, într-un final, cu toate jumătățile, propriii stăpâni.

Și ne e teamă. La propriu. De tot ce nu putem atinge sau cunoaște, de ce nu înțelegem, de ce uităm și de pierderi. Cu bune și rele, ne e frică să pierdem ce-avem. Poate și de asta, pentru mine, dacă vreodată totul ar deveni neant, aș păstra imaginea. Acele flash-uri de iubiri care ne definesc relațiile cu cei la care ținem. Și cu imaginile astea aș construi lumea la loc, mai deplină și mai curată ca până acum. Dar tot cu ei. Pentru că-i iubesc și pentru că e dureros, cumplit, dramatic, să renunți, cu bună știință, la prelungirile firești ale sufletului tău.

Și dacă, la un moment dat, mai repede sau mai târziu, nu voi mai fiu eu pentru ei? Cum ar fi dac-ar fi?

În casa foşnetului mut — Stela Enache

Foto: Ana Maria Halalai

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *