Cum se traieste cu 1 dolar pe zi

Cum ar fi sa te imbraci numai de la second-hand, sa nu fi gustat niciodata din lenea dulce a concediului si sa-ti hranesti copiii cu cele mai ieftine mezeluri? Si uneori, sa fii atit de slabit, de bolnav sau de trist, incit sa nu mai poti munci deloc, sa te prabusesti de durere si de neputinta…

Ne vaitam mereu de lipsuri si neajunsuri, suntem nemultumiti de salarii cu multe zerouri in coada, dar uitam ca exista oameni care au explorat toate cotloanele saraciei si amaraciunii. Ii vezi in autobuze, cu privirea stinsa, cu colturile gurii prabusite, cu palmele ranite de munci si umilinte. Sunt o specie atit de des intilnita la noi, incit apasa Romania pina-n fundul Europei in ceea ce priveste nivelul de trai.

Avem peste 9 milioane de romani în pragul saraciei. Dintre ei, 1,5 milioane se lupta zilnic cu foamea si stau ghemuiti pe pragul cel mai mizer al conditiei umane. Credeam ca stiu ce inseamna sa fii sarac. Doar am suferit, ca multi altii, din cauza neajunsurilor. Mi-a ghiortait si mie stomacul de foame si mi-a rosit obrazul de jena ca ma vedeau colegii, la ora de sport, cu ciorapi cirpiti si pantaloni prea largi, imprumutati de la sora mai mare. Dar lucrurile s-au schimbat mult de-atunci. Mi-am innoit garderoba de multe ori pina acum, mi-am imbogatit meniul si am dat vertiginos uitarii lipsurile de altadata. Mi-am schimbat traiul, poftele si pretentiile, si, oarecum realizata, am imbratisat ideea ca norocul ni-l facem noi cu miinile si circumvolutiunile noastre. Credeam ca stiu ce inseamna sa fii sarac, dar familiile pe care le-am intilnit mi-au aratat ca ma insel amarnic.

„Au fost zile in care n-am mincat“

Am plecat sa ma intilnesc cu familia Pricop cu gindul la concediul meu din vara asta. Si, cu mintea ametita inca de aerul imaginar al capitalelor Europei, am intrebat-o intr-o doara pe Maria Pricop despre planurile lor de vacanta de anul acesta. „M-am dus o data cu fetele, cu gradinita, la munte“, mi-a raspuns putin incurcata. „Am dat 210.000 lei si m-am dus atunci cu ele citeva zile. In rest, n-am plecat niciodata in concediu sau in vacanta.“ Ei, se intimpla, mi-am zis in gind, cunosc un manunchi de oameni care se iau cu treaba si uita sa mai ia o pauza. Cit scotocesc in geanta dupa reportofon, trag cu ochiul la hainele copiilor. Nu poarta bluzite peticite sau fuste sifonate, toate trei fetitele sunt curatele, zimbarete si vorbarete. Mama lor, insa, poarta pe chip o amaraciune devastatoare, are obrajii scobiti, buzele uscate, isi roteste constant ochii mari prin camera dupa fetele ei. Vorbeste calm, resemnat si simplu, despre viata lor. 
Maria traieste cu Stefan Vasilache si copiii lor intr-o camera de camin de 17 metri patrati.

Au furat incaperii un colt in care au improvizat o bucatarie, iar baia e intr-o fundatura, undeva la etaj, la comun cu restul locatarilor. In majoritate tigani. „Am incercat sa nu fac diferente de rasa, dar cu tiganii din blocul nostru nu te poti intelege“, imi sopteste Maria, de teama, parca, sa n-o auda vecinii. Si m-am convins repede ca nu vorbeste aiurea, cind i-am facut o vizita acasa. N-am putut prinde pe film holurile strimte si mohorite ale blocului si nici macar imprejurimile cladirii, de frica sa nu raminem fara aparat foto, asa cum ne-au promis, amenintator, vecinii. Am intrat repede in camera familiei Pricop, ca sa scapam de privirile iscoditoare si cuvintele cvasiobscene, dar tipetele se auzeau in continuare prin peretii subtiri. Maria imi ghiceste gindul si spune putin rusinata: „Galagia asta e la orice ora, nu stiu ce tot au de impartit de se cearta atita. Dar nu ne fac nimic, ne injura citeodata si se iau de noi, dar nu mai mult de atit.“
Ma gindesc unde-si gasesc copiii locul printre toate ocarile, ciinii vagabonzi, praful si tomberoanele de-afara, ce mustesc de mizerii si muste, si aflu de plimbarile dese pe care Maria le face saptaminal cu copiii in Cismigiu si de abonamentul fetelor la gimnastica, la clubul Dinamo.

„Nu vreau sa renunt la Dinamo, nu vreau sa renunt la scoala, nu vreau sa renunt la casa asta, desi cu toate am sau am avut un mic razboi de dat.“ Maria ma convinge, ma cucereste. Imi pare isteata, bataioasa, puternica, inimoasa si cit poate ea de pozitiva. E de-o virsta cu mine – nu-mi vine sa cred! – si cu atit mai mult ma induioseaza programul ei zilnic, preocuparile, grijile si bucuriile ei in comparatie cu ale mele.
A venit din Vaslui cind nu avea mai mult de 16 ani. Si-a imbratisat intr-o zi parintii amariti si cei patru frati si s-a urcat in trenul ce ducea spre Capitala si, spera ea, spre indestulare si-un trai normal.

Dormea la o matusa si muncea la o fabrica de piine. Asta doar vreo doi ani, pina cind i-a iesit in cale Stefan Vasilache. „Nu suntem casatoriti, traim in concubinaj, dar ne intelegem bine“, precizeaza Maria. Cind a ramas insarcinata cu Stefania, fata cea mare, a ales sa stea acasa. Acum au trei copile impreuna. Frumoase, destepte si incredibil de cuminti. Dar, din pacate, doua dintre ele cu probleme de sanatate. Una chiar a intrat in coma de trei ori. Maria imi povesteste cu rasuflarea intretaiata de suspine: „In 2004, am cerut un ajutor de urgenta de la Asistenta Sociala. Aveam de platit chiria, 5 milioane, iar la gradinita Giorgiana si Ioana au facut pneumonie si trebuia cumva sa le platesc tratamentul. M-am imprumutat si am platit patru milioane. Doctorul mi-a spus ca, daca fata mai are o coma, poate fi fatala.“

I se stinge vocea. Poate sa indure gindul ca locuieste intr-o zona dubioasa, n-o deranjeaza ca imbraca numai haine ieftine si roase, trece usor si peste faptul ca meniul ei zilnic e imbuibat cu cele mai ieftine si mai sarmane alimente, daca fetele ar fi sanatoase. Patru ani a stat cu una dintre ele in spital. Si acum are fetitele sub tratament. „Pentru copii am luptat tot timpul. Mai degraba n-am mincat eu nimic, ca sa aiba ele. Pentru ca, da, au fost si zile in care n-am avut ce minca.

Un sirop cu aloe vera ma costa 50 euro. 50 euro la doua saptamini! A trebuit sa fac sacrificii mari. Dar am trecut peste asta. Acum lupt cu ele cu scoala. Am avut un conflict cu invatatoarea. Nu mai vrea nici cecul de alocatii sa ni-l semneze. In clasa intii am dat la fondul clasei si totul a fost foarte bine. Intr-a doua n-a mai fost asa. Asta pentru ca am renuntat sa mai dau bani. Eu nu ma duc la invatatoare cu cadouri, pentru ca nu-mi permit. Acum copilul e terminat psihic din cauza tipetelor invatatoarei. Din idioata si proasta n-o scoate. Dar, din toamna, o mut la alta clasa.“
Absolventa de zece clase, Maria tine cu dintii de educatia fetelor. Face menajul pe ici pe colo, ca sa mai ciupeasca un ban in plus, dar nu stringe mai mult de doua-trei sute de mii o data. In tot acest zbucium zilnic al mamei, n-aud prea multe despre rolul tatalui fetelor. „Sotul munceste, dar are probleme cu coloana“, sare Maria sa-mi raspunda. „A lucrat in constructii. Acum are discopatie lombara si supravegheaza, din cind in cind, oamenii pe santier.“

Salariul lui este cit sa nu poata spune ca nu exista. Vine neregulat si in cantitati insesizabile. Singurul ajutor constant de care familia mai beneficiaza inca sunt alimentele in valoare de 1.050.000 lei vechi, pe care le ridica lunar de la Organizatia SOS Satele Copiilor, care-i are inscrisi intr-un program de prevenire a abandonului copiilor. „Nu mi-as parasi niciodata fetele!“, tine Maria sa-mi spuna fara s-o intreb. „As face orice pentru ele!“ Si exemplele curg girla ca Maria s-a zbatut in fel si chip sa treaca fetele prin scoala, educatie si sa nu se aleaga praful de copilaria lor. „Am reusit, ii multumesc lui Dumnezeu, sa ne cumparam camera asta. Cu greve, cu dat afara de la Presedintie, cu memorii. Am cumparat-o cu 16.500.000 lei vechi. Societatea care ne tinea cu chirie ne-a spus ca stateam aici abuziv, iar banii din facturile pe care le plateam ajungeau la ei in buzunar.

Am luptat enorm si am reusit. Acum ne-ar trebui 13 milioane pentru a instala energie electrica. Dar, deocamdata, avem conflicte cu tiganii din bloc. Ei nu vor administrator, ca s-au invatat asa. Si daca as putea sa termin o data cu datoria pe casa!…“Am lasat-o pe Maria cu framintarile si facturile ei. Am sunat dupa un taxi si mi-am luat la revedere de la fete. Am plecat cu inima strinsa. Ce-o sa se aleaga de planurile mamei si de viitorul puilor ei? Nu stiu raspunsul, n-am solutii, doar ginduri bune in ceea ce le priveste si promisiunea pe care mi-am facut-o ca ma voi intoarce curind incarcata cu tot ce gasesc ca-mi prisoseste, sau nu neaparat, pe-acasa.

Primul copil si l-a dorit

Am ciocanit si la usa familiei Chilarasu. N-au telefon si nu i-am putut anunta de vizita noastra. Cind am dat sa ne intoarcem, convinsi ca nu i-am nimerit acasa, s-a deschis sfios usa. Elena Chilarasu, capul familiei de cind a plecat sotul ei in Spania sa lucreze, ne pofteste bucuroasa inauntru.

Ne strecuram cu greu, pentru ca usa de la intrare nu se deschide complet. Si umplem, jenati, toata camera. Stam incomod, la distante minuscule unii de altii. Incep sa caut din priviri alta incapere, unde imi imaginez ca sta familia. Dar, de fapt, cei opt membri ai familiei traiesc ingramaditi in acea garsoniera de nici 20 de metri patrati. Cum intri, in dreapta, dai de o perdea care tine ferita de ochii celorlalti, o baie improvizata. Asistentul social mi-a explicat ca, inainte, perdeaua era mult mai transparenta, iar fiica mai mare, adolescenta, ca de altfel intreaga familie, n-avea pic de intimitate. Doi pasi a trebuit sa fac, ca sa-mi si dau seama ca totul este pus la punct in amanunt. Este tot timpul ordine in casa si nici nu s-ar putea altfel. Nu e loc pentru dezordine. La propriu.

Au o singura masa, pe care copiii isi fac lectiile, pe rind. Iar de dormit, habar n-am cum or reusi. Aflu ca seara, inainte de culcare, intreaga incapere se transforma intr-un mare pat. Copiii sunt atit de disciplinati, incit ma emotioneaza, ma uimesc, ma contrariaza deopotriva. Le-am spus ca vrem sa facem poze cu ei si s-au aliniat singuri, cuminti, fara nici un protest. Doar unul dintre baieti a ramas cu ochii mariti de mirare la aparatul foto: „Uau, face si lumina!“. Sedinta foto am organizat-o pe holul blocului, unde am gasit mai mult spatiu.

Cit am potrivit luminile, Elena mi s-a plins de fata ei cea mare, Alis Alexandra, ca iese adesea din cuvintul ei si o necajeste. Pleaca de acasa si se intoarce tirziu. N-am nevoie de multe detalii ca sa inteleg de ce face asta, dar mama nu-i accepta motivul. Se duce la prietene care au camera lor, ca sa asculte muzica si sa birfeasca baieti. Acolo se simte mult mai bine decit acasa, unde nu-si gaseste locul. Isi petrece, oricum, zilnic, ore bune la un centru de zi, laolalta cu doi frati de-ai ei, unde are parte de doua mese calde si participa la activitati educationale. Ceilalti trei copii stau pe capul Elenei cit timp ea roboteste prin casa.

Cu toata graba noastra de a ne termina treaba mai repede, ca sa nu deranjam prea mult, am tinut mortis sa nu plecam pina nu capatam un raspuns de la Elena. De ce-a facut, totusi, atit de multi copii, cind nu are ce sa le ofere? A saltat nitel umerii si a molfait un raspuns amar: s-a casatorit la 22 de ani, si dupa trei ani, a ramas prima data insarcinata. Pe primul copil si l-a dorit. Si pe al doilea, parca. Apoi… Tacere. Si, totusi, eu insist s-o lovesc cu intrebarile mele. Dar ce s-a intimplat cu urmatorii? Cum poti ajunge sa ai sase copii, cind tu nu lucrezi, iar barbatul tau, cu care oricum nu te prea intelegi, pentru ca e alcoolic si improasca mereu cu vorbe grele, nu aduce acasa decit maruntis?!

Aproape ca nu pot pricepe nici cum poti ajunge sa faci atitia copii, cind toata familia doarme, noapte de noapte, in aceeasi camera, in acelasi pat. Dar pricep ca nu am dreptul sa judec, ca nu am puterea sa inteleg. A facut un avort, raspunde pe sleau, dar apoi n-a mai putut sa calce pragul unui cabinet ginecologic sa faca, din nou, acelasi lucru. Da vina pe doctor, ca el n-ar mai fi primit-o, ca el i-ar fi bagat in cap ca nu mai poate face intrerupere de sarcina. Iar, in ceea ce priveste metodele anticonceptionale, ori nu-s bune de nimic si isi fac efectul doar din an in paste, ori ii sunt total nepotrivite, provocindu-i numai neplaceri. Imi inghit stupoarea, imi maschez enervarea, imi oblojesc tristetea si plec.

„Baiatul a adormit flamind, dupa ce mi-a cerut piine si n-am avut sa-i dau“

Mi-am promis de nu stiu cite ori ca n-o sa fac copii pina nu am casa mea. Nu neaparat vila, e bun si un apartament de bloc, numai garsoniera sa nu fie. Asta a fost pretentia mea, de cind ma stiu. Dar stiu, inteleg ca sunt oameni care nu sunt in stare sa ia decizii. Oameni needucati, care lasa viata sa curga peste ei, fara sa incerce s-o struneasca, s-o opreasca, s-o domoleasca. Mi-e greu sa-i inteleg pe Gheorghe si Adina Nae, care au noua copii si dorm toti la gramada intr-o singura camera.

Nici vorba de confort, de fapt nu au nici urma de intimitate. Celei de-a doua incaperi pe care o au sta sa-i cada tavanul si nici nu se pot gindi sa-l repare, dintr-un biet venit de 3 milioane si jumatate pe luna. Trei milioane cinci sute plus alocatiile copiilor, adica 230.000 de lei de caciula, astia sunt toti banii din care trebuie sa traiasca 11 oameni. Daca-i imparti, ramine mai putin de 1 euro pe zi de persoana, cam 1 dolar zilnic. Nici nu pot sa-mi imaginez cum se poate trai cu aproape 30.000 de lei pe zi, cind sunt atitea facturi de platit, atitea guri de hranit. Dar cei din familia Nae sunt penticostali si-si calauzesc viata dupa principiul „cit da Dumnezeu e bine primit“.

Gheorghe Nae e un barbat dintr-o bucata. Inalt, dirz, mindru de familia lui numeroasa si credincios. E paznic la o gradinita de copii, iar sotia lui, casnica, „munceste“ pentru copiii lor. Cel mare are 18 ani si cel mic, 9 luni. Locuiesc cu mama lui intr-o casa pe jumatate darapanata din Chitila. N-au bucatarie functionala, masina de spalat, frigider sau televizor. Dar sunt proprietarii multor vise de mai bine si ai unei increderi nestramutate in Cel de Sus. Gheorghe e relativ sanatos, are doar probleme cu ochii, care i se trag din armata. S-a surpat mina peste el si pe alti soldati. Erau 75 la numar. Restul au murit, el a fost, printr-o minune dumnezeiasca, singurul supravietuitor. Sotia lui are hernie de la atitea sarcini. Are abdomenul atit de umflat, incit crezi ca sta sa nasca din nou.

Adina, o femeie mica, o mina de om, se apropie de mine si imi spune timid ca se suspecteaza de diabet, dar n-a ajuns pina acum la doctor, sa-si faca analize. Gheorghe mi-a prezentat situatia familiei clar, lucid, la obiect, apoi am tras-o putin deoparte pe Adina, ca sa-i aud varianta. Programul ei de zi cu zi ma nauceste. Se trezeste la 6-7, spala rufe – cu mina -, se duce la alimentara, cumpara strictul necesar pentru cei mici –  iaurt, mar si biscuiti –  si apoi face mincare. Imi spune ca gateste in fiecare zi. Pentru 12 persoane. Dupa care face curatenie, bineinteles. O intreb ce-a pregatit azi si-mi raspunde mindra: „cartofi, peste prajit si mamaliga“.

Dar nu toate mesele sunt la fel de bogate: „Baiatul de-a patra, mi-a cerut o data piine si n-aveam. L-a luat somnul, pina la urma, si a adormit asa, flamind. N-am avut sa-i dau nimic de mincare.“ Ieri au mincat fasole. Cind se poate, se desfata cu ardei umpluti sau friptura. Maninca pui, daca pot face rost de el, nu se sinchisesc de gripa aviara. Dupa masa, Adina spala copiii, ii schimba si ii ajuta la teme. Ea are grija de toti. Parca-i angajata full time a familiei, numai ca nu are parte de nici o rasplata baneasca sau de relas.

Am intrebat-o ce-si doreste. „O bucatarie si o masina de spalat“, mi-a raspuns emotionata. „O masina de spalat mi-ar lungi viata.“ Si ceva doar pentru ea?, am insistat. N-a inteles intrebarea decit cind am rostit-o a treia oara. Brusc i s-au umplut ochii de lacrimi. Nu cred c-a mai intrebat-o cineva pina acum despre dorintele si sperantele ei. Mi-a raspuns bilbiit: „O pauza. Imi doresc sa iau o pauza, sa stau separat de copii, de treburi. Mi-as dori si o imbracaminte mai buna, o incaltaminte mai buna.“

Avea 18 ani cind s-a maritat, iar, de la 20 de ani, au inceput sa vina copiii. „M-am pocait si n-am mai facut pacat de moarte, n-am avut ce sa fac. Copiii au tot venit, unul dupa altul. Din 95’ incoace, s-au mai rarit, au venit o data la doi ani, ca, pina atunci, era anul si copilul.“ Destinul Adinei e asumat. Dar greu de dus. Multumeste si ea divinitatii pentru ce are deja – familie, sprijin din partea copiilor mari, sanatate – si se concentreaza zilnic pe rugi catre cer si munca aspra de aici, de jos.

Daca ti-a placut acest articol, citeste si:

Avortul, crima sau emancipare?

Sclavia secolului XXI: Traficul de femei

Agentiile de fotomodele – escrocherie sau cale spre succes?