Nu s-ar putea vreodată să mă preschimb în altceva? Nu știu ce. Aș putea fi și-o piatră de pe stradă, una pe care să n-o arunci, cu ranchiună, în cine nu ți-e simpatic. Chiar și prelungirea ta aș putea să fiu, doar pentru a vedea și a simți dacă ceea ce-mi oferi e o realitate sinceră, acoperită de luminile unui adevăr care întotdeauna ar putea să rănească dacă nu-i văzut ori simțit, în forma convenabilă și productivă.
Oricum, aș vrea să fiu și altceva, pentru că a fi om e o povară care dă uneori cu virgulă, dacă-ți iei rolul în serios și nu încerci să fentezi la orice pas sau să tragi sforile în așa fel încât orice lovitură sub centură să-ți fie ție o înaltă și maiestuoasă creștere. Stați fără griji, n-am mania transformărilor, dar viața e construită ca din când în când să ne vină să o luăm la goană fără a da prea multe explicații. Și poate de asta ar trebui ca uneori să fim razele, în loc de soarele puternic.
Și n-ar strica să fim și o mână de cuvinte care să aștearnă o scrisoare de dragoste lumii, fără vanități și intenții precise, doar de dragul de-a sta pe o hârtie curată. Dar filozofia dă întotdeauna cu rest și niciodată nu găsim, nici măcar în rate, un punct comun al stărilor ideale în concordanță cu ceea ce-i pe teren, cu pumnii luați de la încercări, cu lacrimile picate, cu durerile asumate și păstrate pe umeri, ca epoleți, în așteptarea unor decorații, ce de fiecare uită, întârzie sau nu știu că ar fi bine să apară.
Eu unul mi-s construit pe un anume palier. Nu caut să lovesc acolo unde știu că nu pot reuși vreodată să repar și nu încerc, ca mulți dintre noi, să fiu mai mult decât însemn, decât pot transmite. Jocul acesta mârșav ce te plasează în locul în care ești tu centrul universului, nu e altceva decât o pură și senină capcană în care pici, fără a vedea că sunt gânduri pe care nu le-ai probat, că deseori mărimea potrivită pentru tine e cea a măsurii, pe care-ai uitat deseori să o ceri la cabina de probă, de frica unei nepotriviri sau mai rău, din indolența care-ți spune că nu te avantajează și că nu-i cel mai fericit exemplar pentru tine!
De cele mai multe ori, oamenii, cei care nu-și înțeleg aripa propriei trăiri, ajung să se îndoiască de ce sunt, devenind astfel un fel de bule în care se văd măriți și preamăriți. Poate și de asta vreau eu să mai schimb macazul atunci când se poate, pentru că viața e construită în așa fel încât nu o poți sculpa tu după bunul plac, atunci când te taie capul, pentru că are niște reguli care te iau prin suprindere și pe care nu-i fain să le respecți, dar e de bun simț să le cunoști, pentru că a trăi nu e doar o necesitate, nu e consecință și cu atât mai puțin un aparat intermediar care te propune în forma pe care ai tu chef să o alegi.
Acest „a trăi”, atât de hiperbolizat de unii și bagatelizat de alții, nu știe multă carte și nici nu se implică în cauze fără fond. El nu rezumă la supraviețuire și cu atât mai puțin la irosiri. Pe scurt, într-o definire brutală, e sinonim cu noțiunea de a descoperi lumea, de a te bucura de plăcerile ei și asumat, de a privi totul cu răbdare, acceptare și înțelepciune. Să trăiești nu e greu, dar mult mai dificil este să dai sens trăirii și să faci din tine cea mai bună variantă a unui individ care nu-i nici unic și care nu are nimic mai special decât alții.
Lupta aici intervine! De asta poate, mi-aș dori eu uneori să fiu și altceva, de dragul de-a fi! Poate că o șoaptă, care să coboare pe ochii îndurerați, poate un vis, care să scalde dorințe, poate o noaptea întreagă sau o singură clipă, în care să am, pe deplin, ce-mi doresc! Ori iubire, care să macine și să descoasă pasiuni. Sau și mai bine, aș putea simplu să devin o emoție, care să resusciteze o inimă amorțită de netrăiri! Sau poate nimic, căci din practică, uneori, și nimicul ajunge virtute. Tu ce-ai vrea să fii, dacă ai avea vreodată ocazia?
Dar până acolo, e de învățat mult la materia “OAMENI” ….
Fotografie: ANA MARIA HALALAI
Categorii:
Dosar
