Dan C. Mihailescu: Sa ne ramana frumusetea

de

Omul care aduce cartea la Pro Tv este si omul care aduce lamuriri intelepte nedumeririlor noastre despre cultura si despre bucuriile lecturii in vietile noastre. Dan C. Mihailescu, omul unei singure si nesfarsite mari iubiri in viata personala, nu-si va trada niciodata nici dragostea pentru cuvant.

Alice Nastase Buciuta: Ne aduceti cartea, in fiecare zi, cu o incapatanare care ar urni si muntii. Astimp, librarii si edituri dau faliment sau isi inchid portile, iar tinerii scriu cu greseli de ortografie. Nu aveti niciun moment de indoiala sau de deznadejde? Nu va atinge cateodata senzatia de zadarnicie?

Dan C. Mihailescu: Ba bine ca nu. Doar ca ma salveaza natura dubla a firii mele. Din cat disper si ma cheltuiesc in lamentari, dintr-atat ma revitalizez si-mi spun ca deznadejdea este cel mai mare pacat. Sunt un euforic subminat de impulsuri disforice. De mai multe ori am vrut sa-mi arunc definitiv pixul si ochelarii, in favoarea rucsacului, si sa dau cultura pe natura. Numai ca mi-am dat iute seama ca, odata ajuns pe varf de munte, sau in linistea padurii, dorul de biblioteca si fotoliu ma va imbatrani mai abitir decat ratacirea printre ceturi. Pe de alta parte, de cativa ani incoace, am dat in mania intalnirilor cu publicul si am fost la zeci de intalniri in scoli, licee, facultati, asociatii si targuri de carte, printre medici, bancheri, actori, arhitecti, oameni intre 14 si 80 de ani, pretutindeni fiind literalmente coplesit de optimism. Nu depinde decat de noi, cei din mass media, ce decupaj preferam: selectam din real numai pecinginea, prostia vulgara, netrebnicia si nimicnicia? optam exclusiv pentru butaforia stralucitoare, pentru idilism si sperante desarte? Sau, mai degraba, alegem sa mediem cuminte intre minus si plus, constienti ca raportul dintre vicii si virtuti n-a fost niciodata de natura sa descentreze balanta?

Marea Dragoste / Tango: Va amintiti, in copilarie, care a fost prima carte importanta pe care ati citit-o? Stiu ca cititi de la o varsta foarte frageda, dar ce citeati?

Dan C. Mihailescu: Am inceput pe la patru, cinci ani, cand bunicu-meu m-a santajat parsiv ca, daca-i citesc in fiecare seara din Scanteia, el imi va spune o poveste. Primele, dulcile, neuitatele mele lecturi de atunci erau in colectia „Traista cu povesti”, carticele cat palma, care costau doi lei, nu aveau decat vreo zece pagini, dar erau pline cu desene frumoase. Cel mai mult m-a atras Manusa lui Aleksei Tolstoi, cu mai multe lighioane care incapeau, toate-n buna pace, in causul unei palme. Pesemne ca mintea mea isi gasea in cotlonirea blanoasa de acolo un spatiu ocrotitor, de calm si visare.

Marea Dragoste / Tango: Cand si cum ati avut revelatia drumului profesional, cand ati stiut ca veti face o cariera literara?

Dan C. Mihailescu: Cariera literara? Abia in facultate. La 11-12 ani, cand trimiteam reportaje la Scanteia tineretului visam cu ardoare sa devin ziarist, sa mut muntii din loc, sa fac dreptate, sa ajut oamenii sarmani. La 16 ani, cand am ajuns redactor la revista liceului si scriam poezii, ma visam cand preot, cand doctor (pediatru, psiholog si filosof totodata!). Dar in penultimul an de liceu l-am intalnit pe extraordinarul Ioan Alexandru, ceea ce mi-a pecetluit natura scriitoriceasca.

Marea Dragoste / Tango: Care este mai nobil taram al scrisului: poezia sau proza?

Dan C. Mihailescu: Oricat ar fi proza, in speta romanul, dovada suprema de forta arhitecturala, de energetism, forta de absorbtie sociala, viziune etnopsihologica s.a.m.d., marile esente raman apanajul poeziei. O sententa, un vers, o metafora echivaleaza o trilogie. Cat trebuie sa trudeasca un prozator, sau un eseist, pentru a traduce doua versuri eminesciene precum „si vremea-ncearca in zadar/din goluri a se naste”? Ganditi-va numai cati kilometri hermeneutici parcurgea Heidegger pe un singur vers din Hölderlin, ce fervori traversa Noica vorbind despre „spaima impietrita” si „visul incremenit” din Eminescu, sau cat a navigat Negoitescu pe acel „De plange Demiurgos, doar el aude plansu-si”. Nu, orice ar fi, oricata savoare, oricate revelatii, oricata voluptate si intelepciune ne poate oferi marea proza a lumii, de la Tolstoi, Dostoievski si Balzac pana la Jünger si Marguerite Yourcenar, o replica din Shakespeare, sau o tertina dantesca, poate sa contina Lumea, cu viata, moartea si Dumnezeu deasupra.

Marea Dragoste / Tango: Va bucura, va foloseste sau va incurca uneori notorietatea pe care ati dobandit-o odata cu emisiunea de la Pro Tv?

Dan C. Mihailescu: Cuvantul esential este bucuria. Daca as fi ramas exclusiv un om de condei, animal de vizuina, asa cum am fost pana la 47 de ani, deci neiesit pe ecran, nu as fi cunoscut niciodata frenezia intalnirilor de fiecare zi cu oameni de toate calibrele, varstele, meseriile si orientarile. Ma bucur, insa, mai putin pentru mine si mai mult pentru sfantul obiect al muncilor mele: cartea. E ceva pur si simplu imbatator sa te auzi strigat din balcoane, sa te vezi acostat in cele mai neasteptate colturi si ocazii pentru a fi intrebat despre un autor, un titlu, o editura. Si totul cu un aer absolut firesc, de parca ai fi un bancomat, un agent de circulatie, sau un automat de bauturi racoritoare. Asta naste o solidarizare fermecatoare. Am adeseori impresia ca suntem cu totii – noi, cititorii – niste conspiratori, reuniti in cine stie ce loja masonica, oameni care se poarta cu ei insisi cu acea grija destinata de obicei fosilelor pretioase, descoperirilor arheologice, sau animalelor pe cale de disparitie. Imi iubesc neconditionat cititorii, inclusiv pe cei care ma trag de urechi ca nu prezint mai multa poezie, mai mult fantasy, mai multi debutanti, ca am incurcat finalul de la Cold Mountain, ori ca l-am pus pe Richard Burton in locul lui Brad Pitt in nu stiu ce ecranizare.

Marea Dragoste / Tango: Dar e bine ca intelectualii, oamenii culti sa fie si celebri? Asa e firesc – sau celebritatea e mai degraba pentru altfel de vedete?

Dan C. Mihailescu: Nu, celebritatea, asa cum este ea inteleasa in lumea glamoroasa a showbizului, nu are ce sa caute printre utopiile omului de cultura. Sigur, el ca persoana poate sa bovarizeze din plin, sa viseze bogatii, iahturi, calatorii in taramuri fabuloase, apartenente la cluburi excentric-oculte, haremuri, crame somptuoase s.a.m.d. Insa fiinta lui estetica, fibra lui artistica, esenta lui ganditoare are nevoie ca de aer de simplitate si firesc, de recluziune, liniste, putere de renuntare si echilibru in toate. Pe scurt: de o anumita smerenie. Stim bine ca, pe masura ce urcam pe munte, vegetatia se piperniceste. La fel trebuie sa i se intample omului de cultura: o despodobire progresiva. N-o sa ma joc eu chiar acum si aici cu vorbe precum ataraxia, dar ceva-ceva din idealul acesta trebuie sa existe in gesturile, cuvintele si gandurile noastre. Altminteri facem exhibitionism, nu constructie spirituala.

Marea Dragoste / Tango: Stiu ca va e greu sa faceti un top al cartilor preferate, dar puteti sa faceti o recomandare de carte pentru cititoarele noastre, o carte care credeti ca le-ar putea fi pe plac unor femei destepte si cautatoare de dragoste?

Dan C. Mihailescu: Pentru toate doamnele si domnisoarele: Amintirile Zoei Camarasescu. Pentru cele dornice de romane de dragoste ardenta: Eu, Mona Lisa, de Jeanne Kalogridis. Pentru amatoarele de thriller politist: Barbatul care nu era ucigas, de Hjorth & Rosenfeld. In fine, pentru pretuitoarele de rafinamente spirituale, de buna seama Andrei Plesu, Parabolele lui Iisus. Toate se afla in librarii in momentul acesta.

Marea Dragoste / Tango: Cum ati reusit sa va pastrati dragostea atatia ani? Aveti un secret al iubirii conjugale de o viata?

Dan C. Mihailescu: Sa fie neaparat un secret in faptul ca esti nesmintit, de patruzeci de ani, langa fiinta iubita!? Hai sa acceptam c-o fi vreo taina, dat fiind ca fidelitatea e tot mai des taxata negativ. Poate unde, fiind coleg de banca din prima pana-n ultima zi de facultate cu Tania, ne-am scris zilnic vreme de patru ani (adica pana la casatorie), confesandu-ne reveriile si revelatiile culturale? De aici, a urmat ca afectivul, emotionalul si trupescul au fost permanent dublate de dinamica spirituala. Ca am fost intai de toate prieteni, mai degraba frati decat amanti. Pe scurt, nu cred ca este vorba de vreun secret, ci de un mister. Unul menit sa ramana ca atare. Altminteri, in materie de viata si iubire, imi place enorm un vers dintr-un cantec recitat de Jean Gabin. Odata ajuns la 80 de ani, dupa ce periodic s-a intrebat, la 20, la 40, la 60 de ani care-i secretul vietii, al iubirii si mortii ajunge in sfarsit la marele raspuns: „Maintenant, je sais. Je sais qu’on sais jamais!”

Marea Dragoste / Tango: Intelepciunea adunata in carti va da o sansa in plus sa fiti fericit?

Dan C. Mihailescu: Stim bine ca fericirea permanenta este o contradictie in termeni, de vreme ce, vrem, nu vrem, viata este suferinta, contine boli, deceptii, tradari, imbatranire etc., singurul lucru absolut sigur fiind moartea. Dar intelepciunea sorbita din carti te ajuta sa-ti conturezi rostul, sa-ti gasesti calea, sa-ti strunesti demonii, sa te cureti de complexe. Iti rascumpara vinovatiile, te amageste eliberator, iti ofera modele de echilibru, iti coase si rascoase textura interioara. Sigur, nu neaparat cartea e marea sansa in viata, asa cum poate fi intalnirea cu Dumnezeu, cu marea iubire, cu aventuri supreme in desert, in Tibet, pe Everest, la Athos, s.a.m.d. Insa lectura este legatura de chei pentru cele mai ascunse si mai bine ferecate intrari catre lumea adevarata. Iar daca-mi veti spune ca in vremea noastra nu se mai stie ce-i adevarul si ce este binele, atunci va raspund, odata cu Soljenitin, ca, oricum, ne ramane frumusetea.

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *