Dana Dorian: Sunt prea putine cantarete in Romania si mult prea multe vedete

E frumoasa, indragostita de muzica si de un barbat minunat, care o iubeste, e unul dintre cei mai cautati si mai iubiti traineri vocali. In plus, inventatoarea Companiei de Artisti Dorian’s Art e scriitoare, jurnalista si om de cuvant, care, daca spune ceva, face. Recent, Dana Dorian a antrenat o echipa de tineri artisti alaturi de Loredana, la Vocea Romaniei, asa ca am revazut-o cu totii in plina actiune creativa. Ce face azi un om atat de special? Colega noastra Dana Dorian ni s-a dezvaluit intr-un interviu-eveniment.

Marea Dragoste / Tango: Spune-mi, cand si cum ai descoperit ca ai talent muzical? Provii dintr-o familie de muzicieni?

Dana Dorian: Ma trag dintr-o familie mare, veche, in care simtul umorului a avut, intotdeauna, tacamul sau, la masa. La masa, insa, nu prea a avut muzicieni. Provin din neamul Speteanu, unul singur in tara, neam care a invatat sa munceasca in demnitate, sa respecte oamenii, sa rada si sa-l iubeasca pe Dumnezeu. Dupa ce le-au fost confiscate pamanturile, caii, averea, mosii mei au luat-o, crestineste, de la zero. Si, in timp, generatie dupa generatie, Spetenii au tot luat-o de la zero. Se pare ca e “sportul” familiei. (zambeste) In tot neamul, pe parcursul timpului, s-au format doar doi muzicieni, unul fiind compozitorul piesei “Macarale”, Costel Zaharia. Am fost deci un arbore cu alte talente. Bunicul meu ne canta la mandolina, cand nu scapa de gura mea de copil pisalog, si primele acorduri le-am auzit in casa, de la el. Mama m-a carat dupa ea, toata copilaria mea scolara si prescolara, la Opera, la Teatru, la Opereta. Apoi, i-ar fi zis maica-mii o educatoare de la gradinita, ca as avea auz perfect si ca ar fi mare pacat sa nu ma dea la o scoala de muzica. Asa ca, la 6 ani, mama m-a inscris la o scoala de muzica, unde am studiat pianul si teoria muzicala. De multe ori mi-am dorit sa ma fi dat si la inot, sau la tenis, sau la vreun sport…poate ca m-as fi dezvoltat si putintel mai atletic, nu numai muzical. (rade) Mi-a prins extrem de bine experienta lunga in scoala de muzica, dar am inteles destul de tarziu ca rostul ei, pe langa cunoasterea propriu-zisa a muzicii, a fost sa ma obisnuiasca in presiune si stres si sa ma faca sa-mi educ emotiile. Cu 3 examene pe an si cate o auditie cu sala plina, dupa vreo 8 ani eram zmeu. (rade) In scoala nu mi-am descoperit niciun talent. Ziceau altii ca am. Eu ma rugam la Dumnezeu ca profesoara mea de pian sa-mi mai dea la studiu vreo partitura de Chopin, compozitor pe care l-am iubit pana pe la 16 ani… cand l-am descoperit pe Rahmaninov. De altfel, dupa terminarea scolii, am continuat sa studiez, pentru sufletul meu. Am abandonat pianul – dar nu definitiv – si visele spre performanta, atunci cand mi-am dat seama ca nu voi putea niciodata sa cant vreun concert de Rahmaninov – ceea ce-mi parea, cu mintea de atunci, singurul maxim interesant de atins- ci doar studii, preludii si sonate.

Marea Dragoste / Tango: Cum s-a petrecut trecerea de la pian la canto?

Dana Dorian: Incetisor. Vocal, am inceput mai tarzior, in anii adolescentei, dar direct intr-o trupa. Liderul trupei, pianist profesionist alaturi de care, pentru prima oara, mi-am hranit simturile din borcanul cu jazz, m-a luat de mana si m-a dus la Scoala de Arta unde am cunoscut-o pe Mihaela Runceanu, profesoara inimii mele, si l-am intalnit pe maestrul Ionel Tudor. Cantam in trupa si eram foarte fericita cu asta, asa ca diplomele si trofeele din concursuri n-au avut nicio insemnatate pentru mine, ci mai degraba pentru profesorii mei. Dupa asasinarea Mihaelei, o vreme am fost haotica. Imi pierdusem busola. Am trecut prin maini straine, prin genuri diferite, de la clasic, la jazz, testand, invatand, intelegand si, banuiesc, cautand farame din ea in alti pedagogi.

Marea Dragoste / Tango: Stiu ca ai cantat cu Marin Petrache Pechea, ai colindat lumea cantand,  totusi, la un moment, ai renuntat… De ce?

Dana Dorian: N-am ales, cu magica revelatie, sa cant in trupa lui Pechea. Nici acum nu stiu cum m-a gasit! Pentru mine, inca de pustoaica, muzica a inseamnat muzica. Muzica si tot ce vine la pachet, subliminal, intr-un act artistic cu adresa: stari, emotie creatoare, mesaje, ganduri. Muzica! Nu glorie, nu celebritate si comportament de panglica lucioasa, nu mituri false si coperti colorate, ci doar muzica. Am cantat cat mi-au facut placere soundul, formula, locul, anturajul, conjunctura, timpurile. Nu m-am retras de batranete si nici din suferinta insuccesului pe care inca nu-l cunoscusem. Aveam doar 24 de ani. Dupa un accident vocal ca urmare a unor eforturi uriase, am decis ca vreau muzica, nu si comercializarea mea ca produs vandabil. Au mai existat pusee, dar intotdeauna iscate de indemnul fostilor mei colegi. Din momentul in care am zis “Nu”, pana la momentul in care a fost “Nu”, au mai trecut prin mine cateva svacnituri. De altfel, uitandu-ma in urma, accidental meu vocal a fost cea mai binecuvantata palma pe care puteam s-o primesc. M-a obligat sa studiez mai mult, sa invat mai mult, sa descopar sonoritati ale vocii pe care nu le stiusem, emisii noi, lejeritate si expresie vocala. Intr-unul din “pusee”, am semnat un contract pe 5 ani cu un nene managero-impresaro-producator. Evident, n-a facut nimic pentru mine, ca artist, si puteam rezilia oricand acel contract, fara teama sau repercusiuni. Insa m-am pus la adapostul contractului, invocand clauzele, pentru a putea sa ma retrag dintr-o lume de culise din care nu doream sa fac parte. Nu m-am despartit niciodata de muzica, ci doar de un vis care nici macar nu era al meu, ci se conturase prin simpatie cu anturajul meu format din cantarete. Insa, experienta in trupa lui Pechea, formata din profesionisti cu acte in regula, jumatate din ei fiind compozitori, a fost de departe cea mai importanta din formarea mea. In plus, atunci a fost perioada in care am inteles ca fara studiu individual temeinic, un talent ramane doar un talent.

Marea Dragoste / Tango: Cum de ai ales sa devii profesoara de muzica?

Dana Dorian: Asa nu-mi place cum suna “profesoara de muzicaaa”!! E un fel de Babau care chinuie copiii cu furnici ciudate atarnate pe portativ. Urat! Cred ca am fost un soi de pedagog dinainte de a fi cu acte in regula. Am ales sa predau muzica… in timp ce predam muzica. Am inceput la un suc, cu preteni “andocati” in show-biz, care respingeau organic teoria muzicala, dar pe care au hotarat ca trebuie s-o cunoasca. Vocal, primul meu “elev” a fost Dan Teodorescu. Era baterist intr-o trupa care canta vizavi de Intercontinental, unde cantam eu. Bineinteles ca nu i-am fost pedagog, ci mai degraba o prietena nebuna cu care asculta muzica la un casetofon jalnic si alaturi de care testa emisii, vibrato si procedee tehnice. De altfel, Dan Teodorescu mi-a si oferit sa cant prima piesa scrisa de el. Am cantat-o, alaturi de Dan, in band-ul in care el activa, si total impotriva gusturilor sefului de trupa… de ale carui gusturi putin imi pasa! De perioada asta ne-am amintit impreuna, in urma cu doar cateva zile. Ce amintiri frumoase!

Marea Dragoste / Tango: Nu-ti pare rau pentru alegerea asta? Nu ti-ar fi placut sa fii, azi, cantareata cu norma intreaga?

Dana Dorian: Azi? Nici vorba! Sunt prea putine cantarete in Romania si mult prea multe vedete! Ma uit la colegele din generatia mea, artiste pe care le apreciez, care ar trebui sa fie pupate-n fund de toti producatorii, aliniati ca la raport. Elena Carstea n-ar trebui sa fie vanzatoare intr-o tara straina, ci ar trebui sa sustina concerte, cu sali arhipline, asa cum fac si colegele ei Lara Fabian, Laura Pausini etc, in tarile lor! Ce se alege dintr-o tara care isi contesta valorile? Daca n-ai nevoie de artisti, zambetul isi pierde din inteligenta. Ajungem sa radem la fel de fel de Fernanzi si Buruiene, sa aplaudam playback-ul, sa admiram chilotii, ci nu harul. Sunt artisti romani care abia supravietuiesc din meseria pe care si-au ales-o din pasiune. Sunt altii care s-au reorientat spre alte meserii, pentru a se putea intretine. Si nu, nu mi-ar fi placut sa fiu cantareata, nici macar cu sfert de norma, in vremurile astea zdrentuite! Dar stiu ca lucrurile nu vor ramane astfel si mai stiu ca generatiile urmatoare au sansa sa schimbe mentalitati.

Marea Dragoste / Tango: Mai canti? Unde, cand, pentru cine?

Dana Dorian: Cant pentru prietenii mei compozitori, pe care, uneori, ii inspir cu linii melodice. Dar cant mult pentru mine. Ascult si analizez tot ce apare. Am ramas cu apucatura studiului, ceea ce ma ajuta in pedagogie. Dar cel mai mult cant prin ai mei, prin gurile elevilor mei. Si – jur! – nu exista emotie, bucurie si satisfactie mai mare!

Marea Dragoste / Tango: Care sunt cele mai mari bucurii pe care ti le aduce Compania de Artisti? Si ce dezamagiri, ce tristeti ai, legate de scoala aceasta a ta?

Dana Dorian: Cand am fondat Compania, in 2005, n-am gandit-o ca biznis, ci mai degraba am pornit-o dintr-o revolta, din dorinta de a face altfel lucrurile, din nevoia de a intalni talente pure, nu “photoshopuri” vocale . Intre timp, Compania a devenit ceva…matern. Asa ca bucuriile mele sunt strict legate de oamenii care mi-au trecut prin maini. Fiecare transformare, din talent in artist, din timid in indraznet, din inchistat in om liber, imi confera o fericire rotunda, complexa, pe care n-am simtit-o niciodata in alt domeniu, in alta parte. Este locul de unde plec epuizata, tinandu-ma de pereti, si locul de unde ma incarc pozitiv, ca dupa o vacanta de vis intr-un loc exotic. Tristetile mele sunt tristetile elevilor mei, insa trec asa cum au venit, cum trec toate in viata. In plus, avem treaba de facut si nu suntem invatati sa pierdem timp, plangandu-ne de mila. Tocmai bate la usa un moment scenic, sau o piesa noua, care trebuie sa iasa minunat. Dezamagiri nu am. Insa am planuri. Iar bucuriile mele poarta nume: Dragos Chircu, Ioana Picos, Anthony Icuagu, Daniel Rocca (Firma), Alex Vasilache (Jukebox), Alin Pascal, Pinky si alti artisti carora, desi nu dau peste cap topurile dirijate de facatorii de show-biz, le port un respect deosebit.

Marea Dragoste / Tango: E o intrebare pe care o adresez deseori in interviuri, iar de parerea ta sunt tare curioasa: cum vezi tu showbizul din Romania? Cu ce-l asemeni? Ce are in plus, ce are in minus? Ce-ti displace cel mai mult in sfera asta?

Dana Dorian: Vad show-bizul ca o piata mare, in care produsele de calitate sau “ecologice” au o taraba mica, in cel mai indepartat loc de intrare. Iti trebuie timp, energie, determinare sa poti ajunge la taraba cu bunataturi! Daca nu, te vei abandona la unul din cele 300 de standuri in care, alaturi de biscuitii varsati, stau chilotii tetra, sucurile cu coloranti si ceasurile de perete cu strasuri. Cam asa arata show-bizul romanesc: o mare de nimicuri ambalate minutios si o mana de artisti pititi cu grija, sa nu strice aspectul siliconat si “gonflabil” al pietei. Si stii ce-mi displace cel mai mult? Transformarea caracterelor frumoase, in trestii in vant, pentru a fi adoptate de alte trestii, in anturaje care “conteaza”. Cantatul, din pasiune si arta, a devenit o batalie la vedere, cu toate armele, pentru existenta, pentru un concert in plus, pentru un turneu de campanie electorala in plus, pentru o pozitie mai buna in distributia unei suse. Si cinic este ca, desi batalia nu este dirijata de artisti, artistii sunt cei care ajung sa-si sara la jugulara, unul altuia. Trist.

Marea Dragoste / Tango: Daca ar fi sa-i dai unei persoane o reteta pentru celebritate, in Romania, cum ar suna reteta aceea?

Dana Dorian: Doar atat? Doar celebritate? De cativa ani, celebritatea vine la pachet cu butonul de “power on” al telecomenzii si cu factura achitata la distribuitoriul de cablu. E simplu: alege o televiziune nationala, fa orice iti trece prin cap, nu respecta adevarul, logica frazei… si in general nimic, si fii cat poti de penibil. Daca ai si vreo poveste romantioasa de budoar, cu care sa pangaresti viata altui om, te-ai scos pentru un sezon intreg! Vei fi celebru in atat de putin timp, incat te va prinde celebritatea inainte sa apuci sa-ti adaptezi o garderoba potrivita noului statut.
Daca e sa vorbim serios, te rog sa ma crezi ca habar n-am ce e aia o celebritate, in Romania. Un erou, care salveaza vieti riscandu-si propria viata, e o celebritate? Nu prea e, ca dupa ce hraneste ziarele cateva zile, e uitat pururi! Un artist? Tocmai ce-am vorbit! Un doctor cu salariu de cersetor in California? O vedeta de televiziune care face emisiuni sub orice nivel de inteligenta, ca sa-si plateasca ratele la casa? Un carturar e o celebritate? Are renume, are reputatie, are faima, dar e hulit, injurat si terfelit in egala masura. Daca ai o cariera, un material intelectual, daca te-ai modelat prin educatie aleasa si ti-ai crescut interiorul cu decenta, numai celebru sa nu fii! Stai anonim, in banca ta, ca oricat ai fi de iubit, vei sfarsi prin a fi batjocorit.

Marea Dragoste / Tango: Ti-ai facut studiile academice destul de tarziu, ai absolvit Conservatorul. De ce ai tinut sa faci asta? Conteaza diploma in muzica sau nu are nicio importanta? Alexandra Coman spunea in interviul ei ca pe marile scene, la auditii, nimeni nu intreaba artistii de diplome, iar multi dintre ei nici nu au absolvit universitati, au doar studii private. Conteaza, totusi? Ce ai invatat facand Conservatorul la treizeci si ceva de ani?

Dana Dorian: Pana in 27 de ani, am inceput doua facultati, Teatrul si Muzica, si n-am terminat niciuna. Stiam de atunci ca Facultatea de Muzica o voi putea urma oricand, pentru ca stiam ca o voi face! Insa regret ca nu am terminat Facultatea de Teatru. E ca un obiect drag si pretios pe care l-am spart inainte sa ma pot bucura, pe de-a-ntregul, de el. Pe de alta parte, cred ca lucrurile s-au petrecut exact cum a fost mai bine pentru mine. Nu stiu daca nu cumva, cu diploma-n mana, cu visele-n cap si sperantele manunchi intr-o cariera de actrita, m-ar fi izbit frustrarea drept in piept jucand in reclame la tampoane. Actoria e o patima grea, care se intretine cu cautari si sacrificiu! Dar trebuie sa-ti hranesti dorinta de cautare prin realizari. Altfel, copilul curios din tine isi pierde motivatia. In timp, gratie interviurilor, am cunoscut actori mari, pentru care m-am inghesuit la coada la bilete, rosi pe dinauntru de dorinta de a juca si faramitati de stresul zilei de maine.
Am facut Facultatea de Muzica exact cand am simtit ca e momentul. Ba chiar ma felicit ca n-am absolvit-o mai devreme, pentru a ma bucura de asumarea informatiilor la maturitate. N-am invatat pentru nota, desi am absolvit cu media generala 9,50, ci de drag, din dorinta, cu sete. Nu cred ca aveam aceeasi bucurie de a absorbi informatiile in anii construirii mele ca om. N-a contat diploma, asa cum n-a contat atatia ani, cand n-am avut-o. Dar am vrut sa stiu mai mult. Iubesc muzica de la 6 ani, cum era s-o las, sa ma scutur de ea? Unde mai pui ca-l epuizasem deja nervos pe Andrei Tudor cu intrebari, observatii, analize. (rade) Dar vorba mentorului meu muzical, profesorul Aurel Mustatea: ”Bravo! Vezi daca inveti? Acum ai inceput sa stii ce nu stii!”

Marea Dragoste / Tango: Cum a venit scrisul in viata ta? A fost ceva ce ti-ai dorit intotdeauna sa faci?

Dana Dorian: Ah, e simplu! Am ales, scriind, sa scriu. N-am tinut in viata mea jurnale. Inca de copila mi se parea o actiune cretina sa vorbesc cu mine prin scris, cand puteam sa vorbesc cu mine in gand. Ceea ce scriam erau concluzii, in versuri sau proza. Intre timp, s-au inventat blogurile si Facebook-ul, asa ca m-am aliniat trendului de a-ti pune viata pe tapet, cu sosetele la vedere. Nu stiu exact cand m-am trezit luand scrisul in serios… probabil n-am facut-o niciodata! (rade) Adolescenta fiind, obisnuiam sa fac notite sau rezumate tuturor cartilor din care as fi vrut sa nu pierd cate ceva. Mai tarziu, imprumutam carti de poezie de la biblioteca facultatii de teatru, carti din care transcriam poezii. Am dosare intregi de notite si poezii… Copil tembel ! Asadar, m-am trezit scriind. Pe la 26 de ani, m-a luat aproape pe sus George Stanca, la ziarul pe care il conducea. Acolo am avut sansa de a-l cunoaste pe Miron Manega, un nebun visator, idealist, care a vazut in mine ceea ce habar n-aveam ca exista. N-a fost o actiune tocmai benefica, pentru ca prima scriere pe care am avut indrazneala sa o scot din sertar, “Nebuni de familie”, a si fost publicata de Miron Manega, mentorul meu.

Marea Dragoste / Tango: De ce spui ca nu a fost benefica?

Dana Dorian: Pentru ca, desi s-a demonstrat ca piesa de teatru “Nebuni de familie” – tiparita in 1997 – s-a jucat cu un oarecare succes, desi actrita Alexandra Ioachim a primit premiul special de interpretare pentru rolul personajului Ea, la Festivalul International al Studiourilor de Teatru, nu a fost suficient cat sa cred intr-un oarecare potential scriitoricesc. Daca vrei, mai mult m-a zgandarit. Si m-am testat, la indemnul lui Miron, scriind inca o carte, de data asta un roman. De altfel, a ma testa este verbul care ma influenteaza, alaturi de cel care, se zice, este predominant zodiei mele: a sti. M-am testat si in poezie. N-a mers. Sunt antitalent. M-am rezumat doar la versurile scrise pentru linii melodice si am lasat poezia pe mana altora care nu o chinuiesc. La fel si dansul, si pictura, si desenul… Daca iti desenez un pom, trebuie sa-ti scriu traducerea sub el, ca altfel nu stii daca e avion sau vaca.

Marea Dragoste / Tango: Ti-am citit cartea, “Strict interzis” si m-a uimit forta si complexitatea ei, trebuie sa fi fost tare istovitor sa lucrezi la ea. Asa a fost? Si asa crezi ca este pentru orice scriitor?

Dana Dorian: Stii, in urma cu multi ani, cand scriam chiar la aceasta carte, m-am intalnit intamplator, in parc, cu un om tare drag mie, scriitorul Ion Tugui, Dumnezeu sa-l tina aproape de El. Din vorba in vorba, i-am zis, jenata, ce fac. “Scrii? Pai si de ce pierzi atata timp? Du-te si scrie! Fa-ti program de scris, fata mea… zilnic! Daca nu-l iei in serios, nici el nu te ia in serios!” M-a impresionat felul in care m-a incurajat, cand putea atat de simplu sa nu o faca! “Inca una care face pe scriitoarea in loc sa faca plozi!”, imi spusese, timp in urma, chiar la lansarea piesei “Nebuni de familie”, un critic. A fost istovitor? Nu. Atunci cand faci ceva ce-ti acapareaza placerea si interesul, nu simti greutatea lucrului in sine. Ba din contra, ti-e ciuda ca te prinde oboseala si ca trebuie sa amani cateva ore, pentru odihna, tocmai atunci, cand inspiratia colcaie. Am lucrat la “Strict Interzis” doi ani, numai noptile, caci ziua ma duceam la ziar, am publicat-o dupa aproape 10 ani, si am terminat-o in singurul moment al vietii mele cand am fost somera. Imi dadusem demisia si, inainte sa-mi intind antenele si sa-mi caut de lucru, am tacut chitic, m-am inchis in casa si mi-am permis luxul de a termina cartea. Mi-am spus ca nu ma ridic de pe scaun pana nu o termin. Mi-am amintit sfatul maestrului Tugui si mi-am facut program zilnic, draconic. Dupa doua luni, timp in care am fost un adult intretinut de familie, m-am angajat. O terminasem.

Marea Dragoste / Tango: De ce ai publicat cartea abia dupa 10 ani de la scrierea ei?

Dana Dorian: N-am vrut sa o public. O scrisesem pentru ca am simtit-o dinainte de a exista. Dar nu o scrisesem pentru a vedea lumina tiparului, ci pentru mine. La fel ca in muzica, acelasi “ritual”… imi placea sa scriu, nu sa ma proptesc, butaforic, in scaunul scriitorului publicat. Am scris o piesa de teatru si un roman, dar nu sunt scriitoare, ci o sferto-docta cu simtul umorului! Un scriitor se presupune ca traieste din scris. Eu, nu. Mi-as dori sa ma degrevez de multe si sa ma retrag din orice viata sociala, pentru a scrie. Insa nici nu-mi smulg unghiile de frustrare, caci ma consum frumos si constant in Companie. Eu trebuie sa ma consum, sa ard, sa dau… altfel mor pe dinauntru. Neimplicarea ma deprima infiorator, ma baga intr-o inertie macabra. Iar romanul… cred ca mi-a fost si teama. Nu mai era gestul inconstient al oportunistei din urma cu ani. Si n-as fi publicat romanul, poate, niciodata, daca nu insista, pana la cicaleala, ani in sir, prietena mea, o doamna exceptionala, psihologul Ana Maria Gheti. “Asta nu e carte sa stea in sertar! Nu gandi lansari spectaculoase, gandeste sa fie citita. Asta e treaba ta acum. Si scrie, fata, scrie!” N-am gandit lansari, de altfel n-am lansat-o oficial niciodata, ci am dat-o direct spre distribuire, in librarii si, celor care mi-au cerut-o personal, prin curierat rapid. Evident ca a trecut si prin mainile lui Miron Manega, de la care asteptam verdictul: “lasa-te” sau “public-o”. Stiam ca ori o sa ma indrume, ori o sa ma sfatuiasca sa-mi gasesc alte hobby-uri, cum facuse, de fapt, si cu poezia: “N-o chinui, Dorian!”, mi-a zis Miron, un poet de exceptie, dupa ce a citit cea mai buna poezie a mea. L-am ascultat, ce sa fac! (rade)

Marea Dragoste / Tango: Cat din cartea aceea a fost autobiografie? Ce ti-a inspirat acea poveste?

Dana Dorian: Multe intamplari din “Strict Interzis” imi apartin, ca experienta. Cu toate astea, nu ma regasesc in personajul principal, Delia Mircescu. Ea este, pe de o parte ceea ce mi-ar fi placut sa devin, pe de alta parte ceea ce ma bucur ca nu sunt. Personajele sunt inspirate din indivizi reali, dar aceleasi personaje au parfumul lor, imbogatit scriitoriceste. Inspiratia mi-a fost furnizata de oameni: cunoscuti sau intalniti intamplator, in imagini sau actiuni care raman imprimate, undeva, in lobii cortexului. Mi-a spus, la un moment dat, dupa publicarea romanului, un profesor de psihologie, abia cunoscut: “Este o carte de lectura obligatorie pentru barbati!” Daca l-am tinut minte, cuvant cu cuvant, e o dovada ca declaratia lui a insemnat ceva!

Marea Dragoste / Tango: La ce alte proiecte literare mai lucrezi?

Dana Dorian: Proiecte literare… Ce frumos ! Nu imi mai ramane energie, timp si creier limpede pentru asta. Poate peste vreo 30 de ani, daca oi mai avea minte intreaga si viata de strabatut…

Marea Dragoste / Tango: Esti autoarea unora dintre cele mai grozave interviuri din presa romana. Spune-mi secretul tau: cum il faci pe omul din fata ta sa iti spuna adevarul si sa se deschida?

Dana Dorian: Nu m-am dus aproape niciodata nepregatita la intalnirea cu o personalitate. Dar, desi interviul este doar o forma publicata de dialog, nu am plecat niciodata la drum cu gandul ca am in fata mea un intervievat. Vreau sa-l cunosc pe omul acela, mai presus de ce scrie presa, de ce zice lumea, si imi doresc sa ma lase sa ma apropii. Asa ca il ascult. Pur si simplu, ascult ce vrea sa-mi spuna, oferindu-i maxima atentie. Incet, in timp ce-mi vorbeste, incep sa-l inteleg, sa-l simt, sa-i cunosc reactiile, sistemul de gandire, sensibilitatile, ceea ce ascunde, ceea ce amplifica… incepe sa se contureze ca personaj… sau personalitate. Abia dupa ce s-a petrecut apropierea, se incheaga, practic, dialogul dintre doi oameni normali care s-au intalnit la un suc si-o vorba. Nu ma grabesc, nu-mi disimulez atentia, nu sar peste pasii lui, nu impun un ritm anume… nu fac nimic senzational. Daca nimeresc insa vreo facatura de om, un individ care tocmai isi confectioneaza o forma perfecta de a fi si patineaza prin minciuna, am grija sa-l ajut sa se demaste singurel. Asa ca, majoritatea nici macar nu simte ca se afla intr-un interviu cu un ziarist. Pfff! Ziarist! Am mari indoieli cu privire la talentul meu jurnalistic. De altfel, n-am inconstienta de a ma masura vreodata cu un jurnalist! Am cunoscut cativa, am prieteni cativa, din aceia vanduti adevarului si unei vieti sub presiune, si n-as putea in veci sa ma numesc jurnalist, in fata lor, indiferent de ce rezultate marete as zamisli peste noapte.

Marea Dragoste / Tango: Ai fost tentata sa ai relatii cu persoane publice, data fiind meseria ta? E usor sa te indragostesti lucrand in zona asta?

Dana Dorian: Meseria mea… care? (rade) M-am indragostit de zeci de ori! Sunt indragostita de Mircea Albulescu, il port in inima pe Dan Teodorescu, nu concep viata fara Horia Moculescu, freamat de sentimente pentru Andrei Tudor si Cristian Faur, sunt indragostita pe veci de Carmen Tanase si Monica Ghiuta…as fi rapit-o vreo doua zile pe Teo Trandafir, sa o mai pot trage de limba… Cat priveste indragosteala aia, la care cred ca te referi, e treaba grea si nu are legatura cu profesionistul din mine! Indragosteala aia nu apare cand imi fac meseria… oricare ar fi ea. De altfel, ma indragostesc rar si imi trece greu, uneori niciodata. Iubirea este inepuizabila in cate forme poate exista.

Marea Dragoste / Tango: Cine a fost sotul tau, al carui nume cred ca il porti?

Dana Dorian: Nu port numele sotului, ci port numele pe care mi l-am ales. Am suferit toata copilaria mea ca am purtat numele tatalui meu, ci nu pe cel al neamului Speteanu din care ma trag. Pe la 22 de ani, probabil din frustrarile copilariei, am inceput sa ma gandesc la schimbarea de nume… nu aceea care vine la pachet cu un mariaj. Dupa cativa ani, am pornit actiunea in instanta si, dupa sase luni de drumuri, hartii, taxe, dosare, am primit un nou certificat de nastere si o alta identitate: Dorian. Ironia este ca n-am fost niciodata indragostita de vreun Dorian, iar Dorian Grey, desi este o carte senzationala, nu m-a inspirat intr-atat! (rade) Unii fac schimbare de sex, altii modelare de chip, de trup, de caracter… Eu mi-am schimbat numele si, tind sa cred, o data cu el si destinul. Nu simt ca am fost vreodata altceva decat o Dorian, cum nu ma vad semnandu-ma vreodata cu alt nume.

Marea Dragoste / Tango: Te-ai mai casatori inca o data? Ce te-ar face sa spui “da”?

Dana Dorian: Am fost casatorita de trei ori, doua dintre mariajele mele fiind grave erori …care, de altfel, au si durat rusinos de putin. E clar ca n-am “talent”! Pe undeva, cred ca nu am valente de sotie. Pe de alta parte, nu pot sa traiesc respirand prin plamanii tai, prin privirea ta, prin fiinta ta. Te iubesc mai mult decat pe mine, habar n-ai cata putere de sacrificu mocneste in mine, dar lasa-mi spatiu sa exist prin ceea ce sunt. Nu ma sufoca, nu incerca sa ma manipulezi, nu ma izola, nu transforma iubirea intr-o datorie, intr-o obligatie… ca daca intervine “trebuie” s-a cam dus dracu’ iubirea. Iti inteleg toate starile, toate dorintele, toate libertatile si nu vreau sa schimbi nimic… ca doar asa cum esti, si nu altfel, m-am indragostit de tine. Dar nu incerca sa ma transformi in ceea ce nu sunt. Am drumul meu si daca putem merge unul alaturi de celalalt, e minunat. Fa-ma partenerul tau si nu ma poate opri nimeni si nimic in a-ti oferi totul. Basca sunt fanul etern al barbatului inteligent, cu constiinta si umor! Pentru a mai spune vreodata “Da” e nevoie de mult mai mult, uman vorbind, decat de iubire.

Marea Dragoste / Tango: Ai putea iubi un barbat casatorit? Ai accepta iubirea unui barbat insurat?

Dana Dorian: Iubirea iti rezerva multe culori si surprize. Poti iubi orice si pe oricine. Important mi se pare nu iubirea in sine, ci cum gestionezi iubirea aceea. Il iubesc pe Miron Manega de vreo 13 ani, el fiind casatorit de vreo 25. Ma bucur, la randul meu, de forma sa de iubire care ma face sa ma simt un om important in viata lui. Ma incurca faptul ca e casatorit? Nici vorba! Nu m-am gandit nici o secunda ca l-as putea lua acasa, pentru ca nu de genul acesta de relatie e vorba. Daca as iubi un barbat casatorit, o iubire care ar implica si latura sexuala, m-as trata ca pe o amanta si n-as uita niciodata ca nu sunt mai mult de atat. Ceea ce presupune ca stiu, din capul locului, ca va veni ziua in care l-as trimite apartinatoarei de drept. Si as avea mari probleme in a privi in ochii sotiei sale.

Marea Dragoste / Tango: De ce unii oameni n-au curajul sa renunte la relatiile lor oficializate, dar se indragostesc si sufera sau sunt fericiti in afara mariajului lor?

Dana Dorian: Sunt situatii diverse, cu motivatii si implicatii diverse. Unii isi asuma casnicia ca pe o corvoada, ca pe un dat, “pana ce moartea ne va desparti” ad-literam. Si traiesc in nefericire, dar o fac intr-un sacrificiu asumat. Altii, n-au curaj sa-si rupa apartamentele, conturile, afacerile in doua. Altii nu pot sa respire departe de copii. Sunt si unii care fac un sport din a se indragosti in afara cuplului. Nu stiu, e mai bine sa-ti traiesti indragostelile pe fata, divortand? Ideal ar fi sa-ti tii inima-n frau, hranindu-ti-o din iubirea si prea plinul partenerului. Dar daca se intampla ceea ce nu ai prevazut? Vii acasa, faci anuntul, iti iei periuta de dinti si pleci? Si daca, in urmatoarea perioada, te indragostesti de altcineva? Periute de dinti sa ai, ca de mutat dintr-o baie in alta tot gasesti!

Marea Dragoste / Tango: Cum esti acum? Indragostita? Fericita? Ti-ai gasit marea dragoste sau inca o astepti?

Dana Dorian: Marea dragoste… Ce frumos si cehovian suna! Daca Marea Dragoste inseamna ca existenta lui este mai importanta decat existenta mea, daca fericirea lui este mai pretioasa decat fericirea mea, nemonopolizandu-ne unul pe celalalt cu vreun certificat iluzoric de proprietate, atunci tocmai traiesc Marea Dragoste. Doar ca eu nu-mi traduc marea dragoste ca fiind Aceea, Unica, Irepetabila, ci Meritoria. Multe iubiri sunt unice, dar unicitatea nu le impiedica sa se transforme si sa alunece intr-un derizoriu deprimant. Eu cred in Merit, asadar in Meritorie. Aceea in care iubirea a trecut toate testele, toate barierele, si se daruieste neconditionat. Cred ca dintr-un instinct de autoprotectie, evit sa vad iubirile ca fiind definitive – deh, oamenii si termenul lor de garantie – dar le traiesc cu intensitatea irepetabilului. Si iau bucati din El, si dau bucati din mine, pe care le purtam cu noi, amandoi, pentru tot restul vietii.

Marea Dragoste / Tango: Nu regreti faptul ca nu ai un copil? Tocmai tu, care schimbi atatea destine artistice, nu crezi ca ai fi meritat sa fii mama? Ai asta in plan?

Dana Dorian: Subiect dureros. Am pierdut un copil cand eram in luna a cincea de sarcina. Apoi, dintr-un motiv pe care nu-l stiu, am fost pedepsita. Dupa multi ani, am mai avut o sarcina extrauterina in care, gratie lui Dumnezeu, nu mi-am pierdut viata. Acum, cand sunt la maturitate, mi se inmoaie picioarele de frica. Maternitatea ar trebui sa vina la o varsta in care inconstienta este benefica. Ce fel de mama as fi? Am 400 de intrebari si temeri si nici un raspuns. Insa, daca Dumnezeu imi va permite sa am un copil, care nu va fi nici o intamplare, nici o greseala de calcul, atunci – si garantez cu toata fiinta mea – el va avea cel mai minunat tata din cati pot exista. Asa cum a fost si bunicul meu pentru mine.

Marea Dragoste / Tango: Ce ai grija sa faci, in fiecare zi, ca sa simti ca ai un rost pe Pamant?

Dana Dorian: Sa dau, sa sper, sa gandesc frumos si sa-mi intretin, cu grja, “coloana vertebrala” si neuronii ramasi.