“De ce au spus ca Eminescu a murit de tanar, doar avea 39 de ani, nu-i asa?”, m-a intrebat odinioara un copil. Pe atunci aveam 20 si ceva de ani. Aproape ca inclinam sa-i dau dreptate. “Doar 39 de ani? Ce tanara esti! Ai toata viata inainte!”, mi-a spus zilele trecute o doamna in etate. Si totusi, cum sunt la 39 de ani, batrana sau tanara? In a cui oglinda sa ma privesc, a copilului sau a doamnei binevoitoare?
In curand, schimb prefixul a patra oara. Sa implinesti 40 de ani nu e usor. Sunt momente cand ma gandesc la ce am realizat pana acum si sunt recunoscatoare lui Dumnezeu pentru tot, insa, traiesc si momente de neliniste, chiar de panica. Atunci, ma macina astfel de intrebari: Au trecut cu rost anii? Vor mai veni ani frumosi? Incepe numaratoarea inversa?
Aceeasi doamna draga ma intreba daca am regrete…Instantaneu, mi-au venit in minte versurile unei melodii „Non, je ne regrette rien… je me fous du passé, c’est payé, balayé, oublié…”. Mi-am amintit ca asa spuneam la 30 de ani, cand o prietena ma intreba daca sunt impacata cu mine insami, daca am regrete. Acum, nu mai sunt la fel de categorica. Acum, la cumpana de ani, regret ca am irosit timpul, regret ca nu am fost mai curajoasa in anumite circumstante, regret ca nu am calatorit asa de mult pe cat mi-am propus, regret ca am ranit anumiti oameni, regret ca nu i-am spus mamei mele mai des te iubesc… Da, regret vorbe pe care le-am spus sau nu le-am spus, gesturi pe care le-am facut sau nu le-am facut, din lipsa de curaj, de initiativa, de generozitate.
De-a lungul timpului, pe cand ma aflam la o varsta indepartata de cea amintita, citeam declaratii ale unor vedete – persoane publice – care spuneau ca nu au regrete, ca se simt implinite, ca au invatat din greselile trecutului, ca se simt mai intelepte, mai frumoase ca niciodata, mai… Absolut toate erau fericite, nu am citit niciodata un interviu in care cineva sa marturiseasca faptul ca da, se teme – marcar putin – de TIMP. Eu ma tem.
Stiu care sunt simptomele crizei femeii de 40 de ani, le-am vazut in jurul meu de atatea ori si ma straduiesc din rasputeri sa nu cad in capcana lor: hainele extrem de mulate, decolteul adanc, machiajul excesiv, dietele minune – nu dietele echilibrate, pe termen lung, schimbarea intregii garderobe. Toate intretin o iluzie, cea a tineretii fara batranete. Observ ca aceste schimbari, exclusiv de ordin fizic, ofera un confort temporar, rezolva problemele de azi, nu si pe cele de maine. Totusi, nu vreau sa fiu ipocrita, toti vrem sa aratam mai bine, inclusiv eu. Pe de alta parte, constientizez ca prin astfel de trucuri nu pot sa ascund la infinit faptul ca nu mai sunt ca la 20 de ani. Inutil incerc sa tin timpul in loc, asa recuperez tineretea doar in aparenta.
Tocmai pentru ca ma tem de TIMP, imi doresc sa imbatranesc frumos, sa nu consider ridurile o tragedie. Imi doresc sa nu devin ridicola apeland la machiajul excesiv care sa mascheze trecerea anilor, sa nu duc o lupta incrancenata si zadarnica pentru recastigarea unor atribute specifice tineretii. Nu inseamna ca ma resemnez. E usor sa fii frumoasa la exterior, mai ales acum cand exista atatea modalitati de a estompa semnele timpului. Mai greu este sa iti zambesti dimineata in oglinda, dimineata cand nimic nu te mai ajuta.
Asa ca, decat sa fiu trista si frustrata ca imbatranesc, aleg o alta cale: acceptarea de sine. Si schimb numai ce pot schimba: indraznesc sa fac lucruri pe care nu am avut curajul sa le fac pana acum, desi mi-am dorit; aleg sa imi pese mai putin de ce cred altii despre mine; imi permit sa gresesc; nu mai experimentez „diete sanatoase”, ci adopt un „stil de viata sanatos”; nu mai spun „as vrea”, ci „vreau”! Si, mai ales, ma bucur de lucrurile simple.
Nu stiu ce ar fi trebuit sa fac pana la 40 de ani… Am facut ce am crezut de cuviinta, cand destinul mi-a ingaduit. Nu stiu nici macar ce ar trebui sa fac de acum incolo…Doar atat: aleg sa ma las ghidata de vorbe intelepte: „Viata este ceea ce ti se intampla in timp ce esti ocupat sa faci alte planuri”…
