Dani Dumitrescu – Te-am asteptat, copilul meu!

de

Mi-am dorit indelung sa devin mama, am crezut ca totul va veni firesc. Nu a fost asa, a trebuit sa sufar pentru a-mi putea imbratisa propriul copil. Am visat, am fost deznadajduita, am perseverat. Am ramas cu cicatrici fizice si mai ales sufletesti, dar am fost, totusi, binecuvantata.

Dragostea este ca un puzzle, greu de asamblat, dar minunat atunci cand toate piesele sunt asezate la locul potrivit, Steve Jobs
Privind inapoi, realizez ca viata mi-a fost un puzzle ciudat. Cu voia mea. Multa vreme, am asamblat piesele potrivite cu altele total gresite, si am fost nefericita. De fapt, ce mi-am dorit cel mai mult – ce am aflat ca imi doresc cel mai mult? Sa ofer si sa primesc dragoste neconditionata.
Copilaria mi-a fost un puzzle de basm. Un puzzle in tonuri pastelate, cu zana-mama mea buna si printul-tatal meu drag, in care obstacolele sau personajele negative nu au existat, pentru mine, decat in lumea basmului. Piesele s-au oranduit firesc, armonios, cu ajutor dat de parinti iubiti si iubitori. Cand vantul necazurilor a spulberat piesele roz de puzzle, mainile de magicieni, crapate de munca, ale parintilor le-au asezat silentios in matca lor, fara a-mi da de stire, fara a-mi tulbura paradisul copilariei.
Apoi, a trebuit sa ma obisnuiesc cu un alt puzzle, mai complex, in care a trebuit sa invat cum sa imi asez singura piesele, pentru ca luam, de data acesta, decizii atat pentru prezent, cat si pentru viitor. In acest amalgam complicat de piese al adolescentei, m-am ratacit de atatea ori…Daca astazi toate piesele imi pareau asezate la locul lor firesc, maine totul imi parea un haos, si o luam de la capat, iar si iar. Imi lipseau reperele pe care le aveam in anii copilariei. Singura le indepartasem, pentru ca aveam senzatia ca stiu mai bine decat oricine cum sa imi constuiesc puzzle-ul vietii. Daca odinioara parintii imi erau ancore, acum, din orgoliu si mai ales din teribilism, aveam senzatia ca incearca sa ma controleze, si nu voiam sa le fiu o marioneta pe care sa o ghideze. Cat de mult greseam. Cat de tarziu aveam sa-mi dau seama de lucrul acesta…
Pe masura ce inaintam in viata, puzzle-ul devenea tot mai complicat, tot mai greu de asamblat. Uneori nu asezam corect piesele, altadata nu gaseam piesele potrivite. Ma lasam pacalita de oameni ipocriti, care imi spuneau ca vor sa ma ajute sa imbin, cu usurinta, fara prea mult efort, puzzle-ul dat. Am incercat de zeci de ori sa sortez segmentele ce imi erau oferite de soarta pentru a intregi puzzle-ul, pentru a afla cine sunt cu adevarat.
Mi se spunea ca am in fata mea un puzzle de femeie…Si, totusi, ceva lipsea, pentru ca nu reuseam, oricat de mult efort as fi depus, sa reunesc aceste segmente bizare ale vietii.
Mi-a fost dat, ca oricarei femei de altfel, sa asamblez in viata asta mai multe puzzle-uri. In tonuri de roz sau in tonuri de gri; simple sau complexe. Sunt recunoscatore pentru fiecare dintre ele, m-au desavarsit ca om. Datorita lor, sunt cea de astazi: un om implinit. Am aflat, astfel, ca viata este un puzzle complicat, ca fara una dintre piese, chiar daca pe moment pare inutila, eu nu sunt completa. Fiica, prietena, sotie, mama, gospodina, sunt segmente dintr-un puzzle de femeie pe care incerc sa le asamblez zi de zi. Unele cu vocatie sau cu straduinta, altele din necesitate.
Din tot puzzle-ul acesta de femeie lipsea, insa, piesa cea mai importanta.
Te-am asteptat, copilul meu drag, sa-mi completezi puzzle-ul de femeie!
Sunt mama.

 

Tag-uri:
· · ·
Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *