Ma lupt cu Timpul. Trufas, nu imi da nicio sansa. Astfel ca, desi sunt constienta de esecul incrancenarii mele, lupt zi de zi cu el, aproape in virtutea inertiei. Aliatul luptei mele: sentimentul de dragoste fata de „ai mei” – familia mea. Dimineata, ma trezesc increzatoare in propriile forte, imi fac planuri sau promisiuni: „voi ajunge la timp”, „imi voi face timp sa le marturisesc celor dragi”, „ma voi intoarce la timp acasa”. Insa, rareori reusesc sa duc la bun sfarsit tot ceea ce mi-am propus.
Am incercat toate variantele, am epuizat toate sfaturile despre „prioritizare”, „organizare”, „planificare” etc. Este o lupta inegala, fara sorti de izbanda pentru mine deoarece, aproape intotdeauna, El iese triumfator. Si totusi, lupt, sperand mereu sa imi iau revansa. Sunt sigura ca la un moment dat voi reusi. Probabil atunci cand ziua va avea 26 de ore. Si orele trec, si zilele trec, si anii trec…tic-tac, tic-tac…
Lacom, nu ii ajunge aceasta victorie. Imi pune in fata oglinda. Stiu ce ar vrea sa vad: riduri, fire de par alb, cearcane. Stie ca el a contribuit la aparitia lor. De data asta, insa, nu ma sperie, am invatat sa nu ma mai sperie. Am invatat ca, in lupta asta nedreapta cu el, trebuie sa trisez si eu. Stiu cum sa le fac sa dispara. Am si eu „puteri supranaturale”, nu numai el…
Si totusi, au fost si momente in care ne-am inteles bine, momente cand a fost ingaduitor cu mine. In copilarie, sub cupola lui, activitatile erau foarte variate: ma trezeam, mancam, ma jucam, dormeam; ma trezeam, mancam, ma jucam, dormeam…
Apoi, a venit timpul sa plec la scoala. Atunci, la varsta naivitatii, ma rugam de timp sa treaca mai repede. Totul imi parea o eternitate. Da, imi parea o eternitate pana cand suna clopotelul…da, imi parea o eternitate pana cand venea vacanta de vara…Tic-tac…tic-tac…
Pe masura ce avansam in varsta, vremea parea sa se scurga cu o viteza din ce in ce mai mare. Anotimpurile, anii treceau tot mai repede. In goana lui, timpul lua de langa mine oameni dragi, pe care nu aveam sa ii mai vad vreodata. Insa, la varsta aceea nu constientizam cat de mult imi vor lipsi. Chiar si acum, ca sa fie sigur ca ma doboara, imi ia de langa mine pe cineva drag. Tic- tac…tic-tac…
Pe neasteptate, a venit varsta tineretii, si atunci l-am implorat: Timp opreste-te, vreau sa traiesc aceasta clipa la infinit! Ii spuneam: mi-e drag zambetul asta, lasa-mi-l! Ii spuneam: ador imbratisarea asta, lasa-mi-o! Hain, mi le lua mult prea repede. Da, stiam, chiar si atunci, ca trebuie sa profit de momentele de fericire pe care mi le oferea. Nu aveau sa revina, erau unice. Tic-tac…tic-tac…
In timp ce eu imi faceam planuri, trecut-au anii, ca nouri lungi pe sesuri…Am imbatranit –pardon, m-am maturizat – si nu stiu cand. Viata mi-a adus si bune, si rele. Si eu tot ma lupt cu timpul, in loc sa il transform din adversar, in aliat.
Uneori, egoista, mi-as dori sa am mai mult timp pentru mine, pentru sufletul meu: timp sa pot citi, pe indelete o carte; timp sa ascult linistea, sa nu fac nimic; timp sa calatoresc; timp de visat cu ochii deschisi…tic-tac…
